Poeziile despre tata vorbesc despre sprijinul primit în copilărie, emoția primilor pași, sfaturile părinților și amintirile care rămân peste ani. În această colecție de 20 de poezii despre tata, vocile clasice românești și o traducere literară îl înfățișează pe tată când apropiat și tandru, când îngrijorat, îndurerat sau nevoit să-și apere copilul.
Pentru cei mici există versuri despre joacă și dragostea părintească; pentru cititorii mari, elegii, fabule cu tâlc și poeme despre pierdere. Sunt incluse și texte cu teme dificile, care nu sunt potrivite unei serbări pentru copii.
Poezii despre tata pentru copii și familie
Bucuria copilului, jocul, grija părintească și felul în care se transmit amintirile de la o generație la alta.
1. Comoara lui tata
de Ion Pillat
Albă rochiță
Din fir de mătase,
Sunt o fetiță
Tare frumoasă.
Tata mă alintă:
– Prințesa lui tata!
Mama îmi zice:
– Comoară mi-e fata.
2. Odihna tatii
de Ion Pillat
Bunicul meu aicea se odihnea odată.
Pe banca de lemn rustic așază-te și tu,
Fetița mea, pe locul în care-n vremi stătu
Și mama — o fetiță ca tine — cu-al ei tată.
Privește dealul unde trăirăm în trecut,
Și capul drag pe brațu-mi proptit, așa, ți-l lasă.
Încape toată via și vechea noastră casă
În sufletul tău tânăr din alte vremi făcut.
Departe pe zăvoaie un tren își pierde fumul
Ca o năframă care se schimbă-n porumbei…
Nu fumul, viața piere — și pașii mei mai grei,
Ecou de-acum, urmează pe-ai tăi ușori pe drumul
Pe care și bunicul cu mama-mea venea.
N-auzi cum sună pașii lor de odinioară?
Pe sub castanul mare, în seara ce coboară,
Să-i așteptam să vie cu noi, fetița mea.
3. A doua elegie
de Ion Pillat
În fața mea, la masă, băiatul meu citește
Cu fruntea încrețită puțin de încordarea
Ce-l face să urmeze povestea. Raza lămpii
Ușure îl atinge pe păr bălai și geana
Lui lungă dă o umbră. E fiul meu. Deasupra-i
Mă văd, copil de-o vârstă, în cadrul de-altădată.
Citesc și eu la lampă. Mi-e fruntea încrețită
Puțin de încordarea povestei începute.
Am păr bălai. Am gene prea lungi umbrind privirea.
În ape limpezi ramul mai bine nu-și răspunde
De cum viața nouă oglindă poza veche.
Sunt cu acel din față? E el cel din perete?
Cum? Glasul meu de-atuncea, îmi spune astăzi: tată.
Dar vremea? Unde-i vremea? O caut și e lipsă,
Sunt ca un om ce urcă pe munte și se-oprește
Sub zid de stânci să strige ecoului un nume,
Și-nfricoșat aude ecoul că-i aruncă
Alt nume.
Unde-i vremea? Unde s-a dus? Să vie.
Cenușa să i-o scurgă clepsidra. Calendarul
Să-și lase-n vântul toamnei iar foile foșnite
În drumul ei. Tic-tacul ceasornicului bată
Cu inima-i de-a valma în pieptul meu. În sânge
Vuiască valu-i vajnic. Dar unde e? Să vie.
Cu păr bălai în fața-mi, copil, citesc sub lampă.
În poza din perete, cu păr bălai, citește
De-atâția ani băiatul meu mic. Să vie vremea!
Să izvorească tainic și turbure să curgă
Între copilul de-astăzi și cel de ieri. Ce singur,
Ce nesfârșit de singur, aștept aici. Știu: totul
M-a părăsit. Sunt singur în trupul meu, cum singur
Sta Robinson Crusoe într-un ostrov pe mare.
Chiar fiul meu cu ochii-mi nu poate să-mi zărească
În vârful de prăjină semnalul nalt de pânză,
Cum flutură, cum cheamă. În zare nimeni. Vremea
Cu fumul ei de-o clipă pe cerul veșnic. Marea
Și marea, iarăș marea, și marea pretutindeni.
Zadarnic. Nici o punte. Dă-mi mâna. Ce departe
Mai tremuri. Ține-mi mâna.
E mâna mea. Sunt singur.
4. Micul vânător
de Elena Farago
Spunea Mihnea către câine:
– Tare sunt voios, măi Pik!
Uite-ți dau un os și pâine,
C-am să merg cu tata mâine
Și cu tine merg, măi Pik,
Nu-mi mai trebuie nimic;
Am o pușcă-adevărată,
Am și sac de vânător,
De s-ar face „mâine” odată
Să-mi văd pușca încărcată
Și să văd și eu cum mor
Păsărelele din zbor…
Va muri vreuna oare
Când oi da cu pușca?
– Dar oare
am să stau să văd cum moare?…
Că eu plâng, măi Pik, și-mi pare
C-am să plâng și-acuma chiar.
Plâng, dar mama-i vinovată
Că tot spune că-i păcat,
Ce, nu știi?
A plâns odată,
Pentru-o pasăre-mpușcată
Și pe tata l-a certat!
Spunea că nu-i păcat…
Dacă spune tata, poate
Că-i așa cum spune, dar
Bine-ar fi, măi Pik, de toate
Păsărelele-mpușcate
Ar putea să-nvie iar…
Dar atunci la ce-ar fi bune
Gloanțe și alici, și puști
Dacă-n sac nu ai ce pune
Când te-ntorci?
Atuncea, spune,
Pentru ce să mai împuști?
Și cum mergi cu sacu-n spate
De n-ai gând să-mpuști nimic,
Și ce sac mai am eu, frate,
Și ce haine încheiate
Cu butoni ce nu se stric’
Că-s de corn de cerb, măi Pik.
Ai să vezi tu mâine ce bine
Îmi sta mie vânător,
Merg cu tata și cu tine
Și-au să spună toți de mine:
– Ce mai pui de vânător!…
Pui de vânător, vezi bine,
Dar cu mila ce mă fac?
Când mi-o spune tata:
– Ține pușca drept, și trage bine!
Ce mă fac, măi Pik, ce fac
Când va face pușca PAC,
Și-oi vedea eu păsărele
Moarte din pricina mea?…
Am să plâng mai rău ca ele…
Doamne, zău, ce de belele,
Vai de bucuria mea!…
Dar de-aș spune tatei oare
Ca pân’mă deprind, aș vrea
Să merg doar la vânătoare
Și să-mi fac o țintă mare
Colo-n câmp să trag în ea?
Ce crezi tu, măi Pik, ar vrea?
Și să-l rog să-mi dea și mie
Să aduc ceva vânat?…
Uite-așa, halal să-mi fie!
Cine ar putea să știe
Că nu eu l-am împușcat?
Dar de cineva mă-ntreabă
Ce aduc în sac, pot eu
Să mai fiu copil de treabă
De-oi minți spunând în grabă
Ca aduc vânatul meu?
Nu, măi Pik, întotdeauna
Le-am spus toate drept și-acum
Să trântesc gogea minciuna
Pentru un „bravo” luat în drum
Pe nedrept?… Ba nicidecum!
Eu răspund vorba curată
Cum e drept, și alt nimic;
Că pe cei ce mint o dată
Nu-i mai crede nimeni, Pik.
Și rămân pe viața toată
Niște oameni de nimic.
5. Iosif Teslarul
de Ion Pillat
Ea îl privea cum mânuia rindeaua
Pe blăni de brad. Cioplit și el în lemn,
Nu bănuia teslarul că în greaua
Penumbră-a candelii cu untdelemn,
Maria sta păzind întruchiparea
Lui Dumnezeu în trupul ei curat.
Dar cum, mărită, flacăra în para
Luminii-i da obrazu-adevărat,
Iosif, ștergând năuc sudoarea frunții,
A ridicat în blestem pumni semeți –
Când, iată, cu un pas ce mișcă munții,
Lăsând icoana goală pe pereți,
Un înger coborî: același – din Vestire.
Maria însă nu-l mai cunoscu.
Văzându-l, omul își veni în fire
Și se sfii și parcă pricepu.
Tata, sfaturile și lecțiile de viață
În poemele și fabulele clasice, figura tatălui înseamnă învățătură, muncă, unire și răspundere față de cei mici.
6. Prima lux
de Octavian Goga
Într-o duminecă de toamnă… Vezi, ca prin vis mi-aduc aminte…
M-a sărutat cu lacrimi mama când mi-a-ncheiat la gât cămașa,
Zâmbind m-a mângâiat pe frunte și nuci mi-a dat din sân nănașa,
Și tata m-a bătut pe umăr și m-a-ndemnat să fiu cuminte…
Și parc-o văd cum sta bunica, plângând în colțu-i de năframă,
Când dascălul din sat și popa deodată ne-au venit în casă,
Și cum roșisem de rușine când popa m-a chemat la masă
Și mi-a vorbit de-nvățătură și m-a cinstit c-un ban de-aramă!
M-am furișat sfios în tindă… Simțeam cum mă supune frica,
Îi ascultam de lângă vatră, dar nu le-nțelegeam cuvântul…
Vorbeau de bani… vorbeau de carte… de rodul slab ce-a dat pământul…
Și nu mai știu… Cu capu-n poală, am adormit lângă bunica.
Și vezi, atunci, în noaptea-aceea, m-a chinuit o arătare…
Părea că s-a deschis, departe, o gură roșă de balaur,
S-apropia în drum o fiară cu solzi strălucitori de aur…
O deslușeam cum vine-n goană și crește mare, tot mai mare.
Eu în zadar fugeam pe câmpuri… În urma mea urla spurcata,
Răsufletul grozav și negru puternic i-l simțeam în urmă…
Simțeam cum vrea să mă înghită, simțeam cum glasul mi se curmă,
Cu mâinile încrucișate sta fără de putere tata!
O mână m-a trezit din groază… Venise mama să mă vadă
Cu brațe moi și tremurate mi-a-ncolăcit atunci grumazul,
M-a îmbrăcat în haine albe, mi-a sărutat pripit obrazul,
Plângea când m-a urcat bunica sus, în căruța din ogradă…
Și s-a pornit căruța-n noapte. În pietre scânteia potcoava.
Și tata sta tăcut alături… Mi se părea o-nchipuire…
Și somnul mă fura arare… Cu ochii grei de nedormire
Zăream în cale licuricii, cum luminau în șanț otava.
Dar sus, la marginea pădurii, am tresărit din somn deodată…
Vedeam cu ochii mei aievea vedenia îngrozitoare:
O gură roșă de balaur mi se părea aprinsul soare,
Și-n fum îi clocotea întreagă spinarea largă, revărsată.
Strivit atunci de-nfiorare, m-am ghemuit la tata-n poală:
„Întoarce caii mai degrabă!… Nu vezi, balaurul mă-nghite?!”
Îmi tremura de groază trupul, ca pieptul paserei rănite,
Când tata mi-a răspuns pe gânduri: „Ne ducem în oraș, la școală!”
7. Țăranul și fiii lui
de Gheorghe Asachi
Sârguința ș-osteneală
Pre om nu dau de sminteală.
Un sătean înavuțit,
Având zile-amu puține,
Au chemat pre fii la sine
Și așa li au vorbit:
Vă păziți vodinioare
A nu vinde-acele ogoare
Ce părinții ni-au lăsat,
C-un odor e îngropat.
Nu cunosc locul chiar unde
Acel aur se ascunde,
Dar să știți că prin răbdare
N-a fi în zadar lucrare.
Săpați câmpul de cu vară,
De la zori și pănă-n sară,
Ogorul de-o palmă lat
Nu rămâie nescurmat!
Moare-apoi a lor părinte,
Fiii zisa având în minte,
Pre odorul să nu scape
Câmpul tot încep să-l sape,
Încât lucrul timpurie
Le aduce secerie.
N-află auru nicăire,
Dar în loc de moștenire
Sfatul fu mântuitor:
Că ostineala-i chiar odor!
8. În unire stă tăria
de Gheorghe Asachi
Nu-n zădar e scris pe aur
În latinelor rostire:
Crescunt parvae res concordia
(Lucruri mici cresc prin unire);
Făr-unire nu-i vârtute
În familii, nici în stat,
Cum esemple mii trecute
De agiuns au arătat.
Un părinte bătrân foarte,
Propiet acum de moarte,
Vrând uni pe fiii săi,
Zis-au lor: Blem, feții mei,
Cercați dac-a frânge poate
Cel mai tânăr dintre voi
Ceste dărzi unite toate,
Iar în urmă spune-voi
Ceea care tari le face.
Din fii unul le-au luat,
Dar zădarnic au cercat,
Și dând altui mai ghibace
Întrunit acel baston,
Zis-au: Eh, de ești Samson!
Și acestui opinteală
Au dat numelui sminteală.
Mai cercat-au fiul mic,
Ce și el n-au frânt nemic.
Cu toți timpul lor pierdură,
Că unite-n legătură
Nici o dardă nu s-au frânt.
Atunci tatăl lor li zice:
Moale brațe văd aice;
Să v-arăt ce încă sânt
În asemene-ntâmplare!
Dar când astă lăudare
O ieu fiii lui drept șagă,
Bătrânelul tremurând
Întăi dărzile dezleagă
Și le frânge-apoi pe rând,
Zicând: Fie-vă de știre
Că puterea stă-n unire.
Deci și voi, o, fiii mei,
Într-un cuget fiți tustrei,
Unul altui de-agiutori!
Cât trăia bătrânul lor
Li-nnoia adeseori
Acest sfat mântuitori,
Și-n minutul de pe urmă,
Care firul vieței curmă
Cu o inimă ș-o gură
Fiii lui unirea-i giură.
După aceasta au găsit
Multe-averi de moștenit,
Dar plântate-n socotele
Și-interesuri având grele.
Flămândă se-ndeasă-ndată
De vecini și veri o ceată.
Unii fac pretenții-n bani,
Alți în sate și-n țigani,
Însă-a fraților unire
Este scut de mântuire
Ș-apărându-se-mpreună
Teferi stau în grea furtună.
Dar duioas-armonia lor
N-au avut un trainic spori;
Deși sângele-i îmbină,
Egoismul îi dezbină.
La-mpărțelele averii
Unul darmă pe celalalt,
Cu vecinii atunci verii
Înnoiesc a lor asalt
Și aflând pe tustrei frați
Între sine dezbinați,
Strămoșasc-a lor avere
Se împrăștie și piere.
Venindu-li-n urm-aminte
Pilda bunului părinte,
Despre cele dărzi legate,
Dezunite-apoi sfărmate,
Dorea fieșcare fiu
A-i urma, dar pre târziu!
9. Boul și vițeii
de Gheorghe Asachi
Pe ogor, un bou bătrân,
Ce iernasă c-un pic fân,
Primăvară,
Când se ară,
Deși giugul l-apăsa,
Pe-ncet brazda dispica.
Dar vițeii, ce-l videa
Cum o viespe ră-l împunge,
Strămurariul cum l-agiunge,
Scaii cum de el s-anină,
I zic: Ce tragi cea mașină,
Când cu noi lin ai păștea?
Boul însă: Feții mei,
Mintea voastră de viței
Nu agiunge a giudeca:
Cine plugul va purta
Care scoate din cea humă
Nutreț pentru a voastră mumă?
10. Copil
de Ștefan Octavian Iosif
… Ieri, mamă, trist trecea pe stradă,
Atât de palid și-aiurit
Se clătina și sta să cadă,
Și zdrențele-atârnau pe dânsul…
Eu, mamă dragă, l-am zărit
Și m-a-necat deodată plânsul.
Da, l-am văzut și astăzi, mamă,
Tot da din mâini, vorbea mereu,
Și nici nu m-a luat în seamă.
Era pe stradă multă lume,
Și îmi venea așa de greu
Că nu puteam să-l strig pe nume…
S-au strâns în jurul lui grămadă,
Toți îl făceau bețiv, mișel,
El s-a luat atunci la sfadă,
Eu m-am apropiat cu teamă…
I-am întrebat: „Ce-aveți cu el?”
Și ei au râs de mine, mamă!…
De-aș fi avut atunci putere
Să-i bat pe toți, i-aș fi bătut!
Căci de rușine și durere
Tot sângele-mi fierbea în vine…
Dar am rămas pe loc pierdut
Și nu știam ce e cu mine…
Mi-e tată doară, și mă doare
Să-l văd batjocorit de toți…
O, mamă, fii îndurătoare,
De ți-a greșit, nu ține seamă,
Și iartă-l, iartă-l, dacă poți,
Că n-a fost el de vină, mamă…
Ori poate nu-ți aduci aminte,
Plângând amar, cum îți cerea
Să uiți ce-a fost mai înainte
Și să trăim iar împreună?
De ce cu el ai fost mai rea,
Când ești cu mine-așa de bună?
De ce l-ai izgonit cu sila,
O, pentru ce l-ai izgonit?
Cum nu te-nduioșase mila,
Și ți-ai întors cu ură fața,
Când a strigat: „Nenorocit
Voi fi de-acuma toată viața!”
Știai că o să-și piardă firea,
De n-o să-l ierți, cum te-a rugat.
Și tu i-ai dat nenorocirea,
Când numai cu o vorbă bună
Puteai să-ndrepți ce s-a-ntâmplat,
Și să trăim iar împreună…
Dar ce urât te uiți la mine!
Te-am supărat cu vreun cuvânt?
Nu ți-am vorbit cum se cuvine?
Nu sta cu fruntea încrețită…
Mai bine intru în pământ,
Decât să mi te știu mâhnită!
Căci de te supăr, mamă, oare,
Atunci, al cui o să rămâi?
Să plec și eu în lumea mare?
Să rătăcesc și eu ca dânsul
Pierdut și fără căpătâi?
Nu vezi că mă îneacă plânsul?…
Și-l văd în vis adese, mamă,
Trăgând să moară, părăsit!…
L-aud plângând încet… te cheamă…
Plângând, te roagă de iertare…
Eu, lângă el, plâng aiurit,
Tu, numai, stai fără-ndurare…
O, fie-ți milă, mamă dragă,
Și iartă-l, cheamă-l înapoi!
De vrei, îl fac eu să-nțeleagă
Că-l ierți… și o să fie bine…
O, mamă,-ndură-te de noi,
Și nu te mânia pe mine…
Poezii de dor și amintiri despre tata
Versuri despre părinții rămași în urmă, despre despărțire, recunoștință și amintirea tatălui dispărut.
11. Părăsiți
de Octavian Goga
Stinsă-i para lumânării
De pe lespedea de piatră,
Și bătrânii, bieți, alături
Tot mai stau, uitați, la vatră.
Luna trece șura popii,
Luminând în drum pridvorul –
Pipa moșului nu arde,
Baba și-a uitat fuiorul.
Doar târziu, când prind mai aprig
În vecini să latre câinii,
Ei tresar, se văd în față
Și plâng amândoi bătrânii.
— Câtă jale le-a fost scrisă!
Doi feciori aveau la casă…
Unu-i mort de astă-toamnă,
Altul stă cu domni la masă.
12. Frunza nucului
de Alexei Mateevici — poezie dedicată tatălui
Frunza nucului tresare,
Oglindindu-se în lac;
Vântul un miros de floare
Îmi aduce din Bugeac.
De ce tremuri, frunzuleană,—
Fiica nucului rotat,—
Ce fior de prin poiană
Firea ți-a cutremurat?
Eu cu ierbile poienii
N-am nimic de împărțit,
Jale mi-i că moldovenii
Încă nu s-au înfrățit.
Vântul șuieră prin creste,
Vine zburător prin văi
Și-mi șoptește trista veste
Din Bugeac de la ai tăi.
Doarme tata somnul morții,
Și buneii-s în mormânt, —
Iar cei vii, prin voia sorții,
Duși din cele locuri sânt.
De la morți aduce știrea
Vântul veșnic zburător:
El din flori a prins șoptirea,
Flori de la mormântul lor.
Fie-așa, dar nu mi-i teamă
Despre soarta celor părți!
Dragostea ades mi-o cheamă
Fala câmpurilor verzi.
Mare-i fala din câmpie,
Dar bătrânii ți-s mâhniți.
Dragostea de unde-ți știe,
Că vor fi toți înfrățiți?
Dragostea adânc mă leagă
Cu părinții răposați.
Știu: din liniștea lor dragă
Răsări-vor numai frați.
13. La moartea tatălui meu
de Alexandru Aciu
Căsuța ta-i de-acum pustie!
N-ai cine să te înțeleagă!
O, nu mai ai pe nime-n lume,
Ca lui să-i fii atât de dragă!
E rece inima cea caldă
Comoară sfântă de iubire
Și în mormânt se înfioară,
Simțind a ta nefericire!
Din ceruri, luminând-o noaptea,
Coboar-a Domnului lumină;
E mângâierea lui cea dulce,
Cărei și vii și morți se-nchină.
Tu, care dăruiești viață,
Și raze d-albe dimineții,
Și dăruiești cu-nțelepciune,
Răspuns și sfârșit vieții:
Tu, care mângâiere sfântă
Dai inimei îndurerate:
Fii binecuvântat, Preasfinte,
Stăpâne dulce și-ndurate!
14. La moartea părintelui meu
de Gheorghe Asachi
Unde tristul vers afla-voi, d-unde voi lua cuvinte
Să espun a mea durere ș-acel plâns în care înot?
Amar mie, soarta crudă, am pierdut pe-al meu părinte
Sărimanii mângâierea, iar Moldova-un patriot!
Al bisericei podoabă, el fu amvonei mândrie,
Câte ori prin blânde zise, prin cuvânt învingător
Storcea de la inimi crude lacrimi de înduioșie
Și-nfrâna pornirea oarbă a-nvitatului popor!
Când tuna preste Moldova a resbelului furtună,
Ce omoruri, prăzi și lacrimi în țară a semănat,
Când lucea preste ruine crunta-Asiei Semilună,
El cu crucea și cuvântul un tirumf sânt a purtat.
Întru fapte lăudate și virtuțile mărite
Simțitorul nobil cuget de văpaie-aprins i-a fost.
Pentru muzile române a lui case umelite
Și străinului nemernic era purure-adăpost.
Din a Proniei chemare, ce pre om a pus aice
Să lucreze împreună cătră scopul ei cel sânt,
Îndrepta el pe junimea întru calea cea ferice,
Ce conduce l-altă viață prin tunericul mormânt.
Consacra bunul părinte a lui zile mai senine,
Cu furtuna bătând luptă pe-al vieței ocean;
Ca pre fiii săi să crească, n-a cruțat nice pre sine,
Cum cu propriu sânge-adapă pe-ai săi fii un pelican.
Dacă din a sale pârge, macar p-un singur grăunte
Cuvântatu-l-au de bine înduratul Dmnezeu,
Trist, dar plin de cunoștință, rog cu umelită frunte:
Deie-i ceriul lin răpaos, mie-nsufle-mi gândul său!
15. La defunctul meu părinte
de Alexandru Macedonski
Pe moarte-ți văl negru eu trebuie a trage
Căci oamenii ceia de sânge pătați
Din lumea aceasta ei se vor retrage,
Goniți de conștiință, de sânge urmați!
Poezii emoționante despre suferința și grija unui tată
Aceste poeme sunt destinate mai ales cititorilor maturi: evocă războiul, boala, violența domestică și pierderea unui copil.
16. Trei, Doamne, și toți trei
de George Coșbuc
Avea și dânsul trei feciori,
Și i-au plecat toți trei deodată
La tabără, sărmanul tată!
Ce griji pe dânsul, ce fiori,
Când se gândea că-i greu războiul,
N-ai timp să simți că mori.
Și luni trecut-au după luni
Și-a fost de veste lumea plină,
Că steagul turcului se-nchină;
Și mândrii codrului păuni,
Românii-au isprăvit războiul,
Că s-au bătut nebuni.
Scria-n gazetă că s-a dat
Poruncă să se-ntoarcă-n țară
Toți cei plecați de astă-vară
Și rând pe rând veneau în sat
Și ieri și astăzi câte unul
Din cei care-au plecat.
Și-ai lui întârziau! Plângând
De drag că are să-i revadă,
Sta ziua-n prag, ieșea pe stradă
Cu ochii zarea măsurând,
Și nu veneau! Și dintr-o vreme
Gemea, bătut d-un gând.
Nădejdea caldă-n el slăbea,
Pe cât creștea de rece gândul.
El a-ntrebat pe toți d-a rândul,
Dar nimeni știre nu-i știa.
El pleacă-n urmă la cazarmă
Să afle ce dorea.
Căprarul vechi îi iese-n prag.
Ce-mi face Radu? el întreabă,
De Radu-i este mai cu grabă,
Că Radu-i este cel mai drag.
E mort! El a căzut la Plevna
În cel dintâi șirag!
O, bietul om! De mult simțea
Că Radu-i dus de pe-astă lume,
Dar astăzi, când știa anume,
El sta năuc și nu credea.
Să-i moară Radu! Acest lucru
El nu-l înțelegea.
Blăstem pe tine, braț dușman!
Dar George-al nostru cum o duce?
Sub glie, taică, și sub cruce,
Lovit în piept d-un iatagan!
Dar bietul Mircea? Mort și Mircea
Prin văi pe la Smârdan.
El n-a mai zis nici un cuvânt;
Cu fruntea-n piept, ca o statuie,
Ca un Cristos bătut în cuie,
Ținea privirile-n pământ,
Părea că vede dinainte-i
Trei morți într-un mormânt.
Cu pasul slab, cu ochii beți
El a plecat, gemând p-afară,
Și-mpleticindu-se pe scară,
Chema pe nume pe băieți,
Și se proptea de slab, sărmanul,
Cu mâna de păreți.
Nu se simțea de-i mort ori treaz,
N-avea puteri să se simțească;
El trebuia să s-odihnească
Pe-o piatră-n drum sub un zăplaz
S-a pus, înmormântând în palme-i
Slăbitul său obraz.
Și-a stat așa, pierdut și dus.
Era-n amiazi și-n miez de vară
Și soarele-a scăzut spre seară,
Și-n urmă soarele-a apus,
Iar bietul om sta tot acolo
Ca mort, precum s-a pus.
Treceau bărbați, treceau femei,
Și uruiau trăsuri pe stradă,
Soldați treceau făcând paradă,
Și-atunci, deștept, privi la ei
Și-și duse pumnii strâns pe tâmple:
Trei, Doamne, și toți trei!
17. Nebunul
de George Coșbuc
—„O văd, o văd ! Departe-n văi
Cu groază-n suflet, Tată sfînt.
Cu părul despletit în vînt—”
Și ochii lui s-aprind văpăi.
—„Te-nșală, Medre, ochii tăi ;
Nevasta ți-e-n mormînt.”
—„Și mînile-i de mijloc țin
Copilu-n aer ridicat ;
Și-alearg-așa, țipînd prin sat—”
Și glasu-i slab de plîns e plin.
—„Ce gînduri fără rost îți vin !
Copilul e-ngropat !”
—„Și-mi arde casa ! Limbi de foc
Ard lumile lui Dumnezeu ;
Cad bîrne-aprinse-n capul meu—”
Privirea-i stă țintită-n loc.
—„Ei, taci acum ! Ai fost proroc
Destul, nu fi mereu !”
—„Sînt cu sacuri… și-mi vor izbi
Sâcurea-n Cap, că sînt ocnași !
Ești tata meu, să nu mă lași—”
Și-acum fricos în jur privi.
—„Să nu te temi! Ei n-or veni,
Că-n jur ei au ostași.”
Și tata strîns de piept ținea
Pe fiul său. Ofta duios,
Dar lung și crunt de nemilos
În ochii fiului privea.
Iar fiul tremurînd stetea,
Plecîndu-și ochii-n jos.
Era voinic. Ar fi putut
S-arunce-n văi așa ca-n joc
Pe tată-său, dar sta pe loc
Cu teama cînelui bătut.
El toate, toate Ie-a pierdut,
Băiat fără noroc !
—„Cînd îl vedeam pe punte-n sat,
Treceam pe-alături prin părău.
Eu bine lui, el mie rău—”
Vorbea cuminte și-așezat.
—„Era el, Medre, supărat
Pe tine, de flăcău.”
—„Ei, cînele ! De m-a voit
Pe mine fata, nu pe el,
Sînt eu de vină ? Ba de fel-—”
Și-acum vorbea grăbit-grăbit.
—„Ei, iar te-aprinzi! E un mișel,
Și lasă-l, că-i ocnit !”
—„Sub țîța stîngă vreau să-i pui
Cuțitul… da, să-l potrivesc,
S-apăs și-apoi să-l învîrtesc—”
Și iar ardea privirea lui.
—„Ei, taci acum ! Să nu mai spui
De el, că te lovesc.”
—„Să-mi horcăie, cînd i-oi fi pus
Pe piept genunchii amîndoi ;
Eu vreau să plec să-l văd, apoi—”
Acum sări turbat în sus.
—„Stăi, Medre, stăi! Sărac de noi,
Ce gînduri te-au răpus !”
E rîpă-n fața lor. Tîrînd
Pe tată-său, care-l strîngea
De mijloc și-n zădar proptea
Picioarele-n nisip, cătînd
Să-l ție-n loc, acum urlînd
Spre rîpi el se ducea.
Un scurt, sălbatic sforăit
Pe nări, e glasul luptei lor ;
Se-ncleaștă teama de omor
Cu furia : se duc grăbit,
Și-acum pe rîpi s-au prăbușit
Și tata și fecior !
18. Tatăl (după François Coppée)
de Traian Demetrescu
Acasă venea zilnic topit de băutură,
Și biata lui femeie primea orice tortură.
Trăiau de vreme lungă. Ea singură, pierdută,
De mic copil în drumul mizeriei căzută,
Cu el înlănțuise a traiului povară
Și suferea-n tăcere bătaie și ocară.
Vecinii tot-d-auna aud cum geme, plânge,
Când furios bărbatul subt pumni spinarea-i frânge,
Și-o chinuiește până se-nmoaie de-oboseală,
Apoi se face-o largă tăcere mormântală.
Dar într-o zi de iarnă, când aspra sărăcie,
Preface o secundă în crudă vecinicie,
Și gura cere pâine și nu e frimitură,
Femeia naște-n chinuri o slabă creatură.
Sărman copil! ce bună și dulce ți-ar fi soarta,
Născând, de ți-ar deschide spre somnul morții, poarta!
Bărbatul vine iarăși beat într-o zi, cum face
Întotdeauna; însă e potolit și tace.
Nu mai ridică mâna, nevasta iar să geamă
Subt lovituri puternici: acuma ea e mamă!
Ci, zâmbitor, alături de leagăn se așează
Și mângâie copilul ce doarme și visează.
Femeia, cum îl vede, cu ochii arși de ură,
Întoarce către dânsul o rea căutătură
Și strigă-amar: «Ce lucru puterile îți taie
Să n-mi pisezi și-acuma tot corpul în bătaie?
Eu te aștept!… Hai!… vino!… Și dă-mi…» — iar imbecilul
Răspunde-ncet: «Mi-e fiică să nu deștept copilul!»
19. Craiul ielelor
de Johann Wolfgang von Goethe, traducere de Ion Sân-Giorgiu
Prin noapte și vînt, cine trece călare?
E tatăl și fiul ce’n brațe-i tresare.
Ascunde la pieptu-i băiatul cuminte,
Il ține puternic și-l strînge ferbinte.
„Copile, de ce-ți ascunzi fața? Ce ai?”
„Nu vezi oare, tată, pe-al ielelor crai,
Pe craiul cu coadă și stemă în frunte?”
„Bǎete, e ceața, ce’ntinde o punte.”
„Copil drăgălaș, haide, vino cu mine,
In iureș de jocuri mereu te voiu ține.
Pe maluri se’ntinde verdeața’nflorită,
Iar mama te-așteaptă cu haină-aurită.”
„O, tată, vai, tată, n’auzi ce-mi șoptește,
Al ielelor rege, cînd m’ademenește?”
„Copile, nu plînge și fii liniștit,
E vîntul ce suflă’n frunzar putrezit.”
„Bǎete, nu vrei tu cu mine să vii?
Copilele mele te-așteaptă’n cîmpii,
Copilele mele în horă se prind,
Te leagănă, cîntă și’n joc te cuprind.”
„O, tată, vai tată, nu vezi tu departe,
Cum ielele saltă în besnă de moarte?”
„Copile, eu văd deslușit: nu-s stihii,
Sînt sălcii bătrîne ce-s mai cenușii.”
„Mi-ești drag, și făptura-ți aleasă mă chiamă,
Cu sila te-oiu smulge, de lupți și ți-e teamă.”
„O, tată, vai, tată, acum mă apucă,
Al ielelor craiu, simt cum viața’mi usucă!”
Și tatăl cu groază gonește în noapte,
La pieptu-i copilul se tînguie’n șoapte,
Ajunge acasă abia ’ntr’un răsuflet;
Copilul e’n brațe de mult fără suflet.
20. Fiicei mele Eufrosina
de Gheorghe Asachi
Al meu cuget mă-nălțasă în a ceriului tărie,
Unde s-află-acea ființă ce în darn chem prin morminte,
Acolo în ceat-aleasă, în lumină ș-armonie,
Mai frumoas-am revăzut-o cu duioase simțiri sfinte.
Mă luă de mâni și-mi zisă: În această sferă fie
Ca să vii, de se ascultă umelita-mi rugăminte;
Eu sum fiea ce-n viață îți eram de bucurie,
Ș-a me zi am încetat-o de-a ei sară mai nainte.
Dispoierea muritoare gios țărâna o culege.
Iar aceea ce voi plângeți, mântuită de furtună,
Aici gustă fericire care omul n-o-nțelege.
Ah, di ce îmi lasă mâna ș-a ei vorbe nu mai sună,
C-auzind a lor dulceață, chiar atunci voiam alege
Să rămân în loc ce vecinic sufletele împreună!
Despre poeziile pentru tata
Legătura dintre tată și copil apare în ipostaze foarte diferite: Ion Pillat descrie continuitatea generațiilor, Elena Farago surprinde bucuria unei excursii cu tatăl, iar Gheorghe Asachi prezintă sfaturi părintești în fabule. În elegii, fiul își plânge părintele dispărut; în alte poeme, tatăl însuși suferă pentru copii.
Dacă ai nevoie de versuri pentru o felicitare sau o activitate școlară, începe cu poemele din prima secțiune. Poeziile despre război, boală și violență cer o lectură mai matură.
Alte colecții despre familie
Poți citi și poeziile despre mamă, poeziile pentru copii, poeziile despre copilărie sau citatele despre tata.
Mic glosar
- Țechin – monedă de aur folosită cândva în Orient.
- Zăplaz – gard înalt ori împrejmuire din lemn.
- Iatagan – sabie cu lama curbată.
- Otavă – iarba care crește după cosirea fânului.
- Năframă – basma ori bucată de pânză purtată pe cap.
- Odor – lucru foarte prețios, comoară.
- Giug – variantă regională a cuvântului jug.
- Huma – pământ, țărână.
- Pronie – providență, grijă divină.
- Bugeac – regiune istorică din sudul Basarabiei.
- Amvon – loc înălțat în biserică de unde se rostește predica.
- Strămurar – băț cu vârf ascuțit folosit la mânatul vitelor.
- Căprar – grad militar apropiat de cel de caporal.
- Stihii – forțe ale naturii sau făpturi supranaturale, în limbaj poetic.