O poezie despre mamă poate fi o urare de 8 Martie, un cântec de leagăn, o amintire a copilăriei sau un omagiu adus grijii materne. Am reunit 50 de creații distincte: poezii ale 22 de autori clasici din literatura română și universală, traduceri istorice și cântece tradiționale românești și maramureșene.
Pentru copiii care pregătesc o serbare sau o felicitare găsești „De ziua mamei”, de Elena Farago, și câteva cântece de leagăn. Alte poezii sunt destinate mai ales cititorilor maturi: unele vorbesc despre iubire și dor, iar altele prezintă despărțirea, războiul sau durerea unei mame. Pentru mai multe versuri clasice, poți descoperi și colecția de poezii de Mihai Eminescu.
Poezii scurte pentru mama și de 8 Martie
Două poezii potrivite pentru a fi citite ori recitate cu voce tare, una dedicată zilei mamei și cealaltă despre dăruirea maternă.
1. De ziua mamei
de Elena Farago
Eu nu sunt destul de mare
Ca să pot să-nvăț măcar,
De pe carte, o urare,
Și nu sunt destul de mare
Ca să-ți dau un dar.
Dar îți dau o sărutare,
Ici, pe obrăjor,
Și pe mâna asta care
Mă-ngrijește-n fiecare
Zi, cu-atâta dor!
Zile lungi și voie bună
Îți doresc eu mult,
Și mă rog de flori să-ți spună
Să mă ierți, mămică bună,
Că nu știu mai mult!
2. Mama
de Alexandru Depărățeanu
Erau trei sărmani: doi copii și o mamă
Și pâine… un singur codru într-o mahramă!
Mama îl frânse-n două și-l dete pe rând
La fiesce-care câte o părticea.
— „Mamă”, atunci copii ziseră plângând:
„Ție ce-ți rămâne?” — „Voi!” — răspunse ea.
Poezii clasice despre iubirea mamei
Mama apare ca reper al copilăriei, al așteptării și al iubirii care continuă dincolo de depărtare.
3. Mama
de Traian Demetrescu
Icoana veche zugrăvită
Cu chipul blîndului Hristos,
Mi-aduce-aminte ochii mamei
Rugîndu-se spre ea duios…
Îngenuncheată înainte-i,
Cerea cu mutele-i gîndiri,
O rază bună de-ndurare
Și pază de nenorociri…
Cu limba tristelor suspine,
Cu glasul cel mai cald și drag,
Cerșetorea noroc și grijă
Pentru copilul ei pribeag…
Azi biata mamă, cînd pricepe
Că visul meu e stins pe veci,
Privește-adesea spre icoană,
Cu ochi necredincioși și reci…
4. Mama
de George Coșbuc
În vaduri ape repezi curg
Și vuiet dau în cale,
Iar plopi în umedul amurg
Doinesc eterna jale.
Pe malul apei se-mpletesc
Cărări ce duc la moară
Acolo, mamă, te zăresc
Pe tine-ntr-o căscioară.
Tu torci. Pe vatra veche ard,
Pocnind din vreme-n vreme,
Trei vreascuri rupte dintr-un gard.
Iar flacăra lor geme:
Clipește-abia din când în când
Cu stingerea-n bătaie,
Lumini cu umbre-amestecând
Prin colțuri de odaie.
Cu tine două fete stau
Și torc în rând cu tine;
Sunt încă mici și tată n-au
Și George nu mai vine.
Un basm cu pajuri și cu zmei
Începe-acum o fată,
Tu taci ș-asculți povestea ei
Și stai îngândurată.
Și firul tău se rupe des,
Căci gânduri te frământă.
Spui șoapte fără de-nțeles,
Și ochii tăi stau țântă.
Scapi fusul jos; nimic nu zici
Când fusul se desfiră…
Te uiți la el și nu-l ridici,
Și fetele se miră.
…O, nu! Nu-i drept să te-ndoiești!
La geam tu sari deodată,
Prin noapte-afară lung privești
Ce vezi? întreab-o fată.
Nimic… Mi s-a părut așa!
Și jalea te răpune,
Și fiecare vorbă-a ta
E plâns de-ngropăciune.
Într-un târziu, neridicând
De jos a ta privire:
Eu simt că voi muri-n curând,
Că nu-mi mai sunt în fire…
Mai știu și eu la ce gândeam?
Aveți și voi un frate…
Mi s-a părut c-aud la geam
Cu degetul cum bate.
Dar n-a fost el!… Să-l văd venind,
Aș mai trăi o viață.
E dus, și voi muri dorind
Să-l văd o dată-n față.
Așa vrea poate Dumnezeu,
Așa mi-e datul sorții,
Să n-am eu pe băiatul meu
La cap, în ceasul morții!
Afară-i vânt și e-nnorat,
Și noaptea e târzie;
Copilele ți s-au culcat
Tu, inimă pustie,
Stai tot la vatră-ncet plângând:
E dus și nu mai vine!
Ș-adormi târziu cu mine-n gând
Ca să visezi de mine!
5. Mama
de Panait Cerna
I
Din vârsta fericirii fără minte
Icoane dragi mi-apar mereu-nainte:
De lume răzlețită și sfioasă,
În ramă de salcîm zăresc o casă.
Și-n casă, într-un colț întunecat,
Văd un copil de mama lui certat.
El mâinile și-ntinde spre iertare,
Dar ea-i tăcută și nendurătoare.
Din toți câți trec, nu-i nimeni să-l aline!
Și plânge-năbușit copilul –
Ș-adoarme în suspine.
Dar peste noapte-o biruiește dorul –
Din somnu-i sare muma,
Și spre ungherul unde-i doarme-odorul
Pășește-n vîrful degetelor numa.
Pe somnul lui cel fin
Duioasă se-nclină;
De-al vieții sale chin
Un zâmbet i-animă.
Zbucnește fără’ zăgaz
Iubirea ei mută –
Și plânsul lui obraz
Plângând îl sărută.
Și mii de mângâieri
Pe creștet i-adună –
De ziua cea de ieri
Ce dulce-l răzbună!
El simte cum s-apleacă peste dânsul
O umbră bună ce l-ar dezmierda –
Și-ntr-un suspin, pe cînd ea-i șterge plânsul,
Întinde brațele lui mici spre ea.
De gâtul ei s-atârnă în neștire –
Toți îngerii din ceruri îi sînt frați!
Învăluiți de-a candelei lucire,
Copil și mamă dorm îmbrățișați…
II
Tu, inimă de mamă, soarta mea,
De ce mi-ascunzi tu darurile tale?
Căci la pământ căzui cu sete grea
Și iată! a secat izvoru-n cale…
La porți străine am cerșit iubire,
Și porțile cu zgomot s-au închis;
Iar unde-am vrut să picur fericire
Am otrăvit dumnezeescul vis.
O, mamă! o nădejde mă mai ține:
Că n-ai să-ți uiți copilul în străini –
Că în curând mă vei chema la tine,
Să gust din rodul veșnicilor spini…;
Că, bună, vei veni să-mi vindeci rana
În clipa sfântă cînd voi adormi,
Cînd sub pleoape voi strivi icoana
Acestei lumi – ce n-a fost, nici va fi…
Înalță-mă atunci, spălat de rău,
În lumea inimii ș-a frumuseții,
Să mă deștept din somnul greu al vieții,
Plângând, de mult noroc, la pieptul tău
Grija, rugăciunea și sacrificiul mamei
Aceste texte privesc maternitatea din perspectiva grijii pentru copil și a încercărilor prin care trece o mamă.
6. Mama
de Alexei Mateevici
Te-am zămislit eu cu iubire,
Cu drag în mine te-am purtat
Și de la Domnul fericire
Eu cu plânsoare ți-am rugat.
Sub inima tremurătoare
Păzit-am micul copilaș,
Și dragostea mea arzătoare
Ți-a fost de strajă și sălaș.
Șoptit-am rugăciuni smerite
Și cu plânsoare m-am rugat,
Să-ți fie zilele scutite
De nenoroc și de păcat.
Și-ai fost cu firea părintească,
Cu duhul părintesc senin,
Cu-nțelepciunea ta firească
Copil cuminte și blajin.
Și când în floarea tinereții
Venit-a vestea războirii,
Tu jertfa sfântă a vieții
Ți-ai dat-o cetelor oștirii.
Și-n bătălia cea aprinsă
Sărit-ai plin de vitejie
La moarte, ca la stea nestinsă,
Ai năzuit cu bucurie.
Acum la vatra ta străbună
Încet eu numele-ți șoptesc,
Din lacrimi ți-mpletesc cunună,
Dar moartea ți-o blagoslovesc.
7. Ruga mamei
de Octavian Goga
Să-mi plec genunchii iară,
Să-ți spun iar ce mă doare,
Preasfântă născătoare
Și pururea fecioară!
Cu ochiul tău din ceruri,
Atoatevăzătorul,
Tu mi-ai văzut feciorul,
Și mi-ai văzut necazul…
În doftori n-am credință…
Să-l pui iar în picioare,
Să-i rumenești obrazul,
La tine-i cu putință,
Preasfântă născătoare.
Azi rogu-mă iar ție,
Cum rogu-mă de-a pururi
La sfânta liturghie…
Atâta bogăție
Avem și noi la casă!
Umblat-a mult băiatu
Și știe multă carte,
Adusă de departe,
Doar chiar de la-mpăratu!
Și are-nvățătură,
Din carte și din gură,
Mai multă și ca popa,
Ca popa Irimie.
Și cum aș vrea, preasfântă,
Norocul să mi-l ție,
Să-l văd iar ca odată,
Cu fața-mbujorată,
Cu ochi de fată mare,
Cum a plecat de-acasă…
Să-și caute mireasă,
Subțire ca o floare,
Ca floarea de cicoare.
Să facem nuntă mare.
Să curgă râuri vinu,
Să joace și vecinu,
Vecinu Niculaie.
Și să-și arunce-n grindă
Căciula lui de oaie,
Și să roiască-n tindă
Tot domni cu-nvățătură,
Să cânte toți din gură
Și-n horă să se prindă.
Să-l văd în hora mare
Pe el c-o domnișoară,
Preasfântă născătoare
Și pururea fecioară!…
Umblat-a mult băiatu
Și știe multă carte,
Adusă de departe,
Doar chiar de la-mpăratu!
8. Mama
de Magda Isanos
Mama a trecut printre plumbi,
ducând la sân ceva nevăzut.
Peste râul albastru,
mama printre plumbi a trecut.
Tinerii muriseră-n temniță.
Bătrânii se furișaseră-n munți,
și-acel ceva trebuia dus,
numaidecât, peste punți.
La pândă, ochii aspri, înguști.
Buze aspre de pusti.
Strâmbele guri
o pândeau din păduri.
Mama coboră și cântă.
Plângea sau cântă?
Ghemuită în inima ei,
mama gemea.
Intrând în apa albastră,
întinereai sub sal, ca o ramură.
Mamă, spune-mi, ce duci?
O flacără sau o flamură?
Când ai căzut printre plumbi, la punți,
cânta cineva sus pe munți.
Ai murit cu gura-n țărână,
cu flamura desfășurată-n mână.
Brațul meu tânăr ca ramura,
iată, îți ridică flamura,
să Ți-o poarte,
peste punți și munți, mai departe!
9. Mama
de Octavian Goga
E plin în jur de noi muzeul,
Și pare-un templu minunat,
În care mii de robi ai vieții
Vin să se spele de păcat.
Sunt călători din largul lumii,
Ce-au pribegit pe ocean,
Să-și scalde ochii în lumina
Din pânzele lui Tizian.
Stau toți cu mintea-ngenuncheată
Și-i mut cucernicul popor,
Eternitatea prinsă-n cadre
Își poartă sfântul ei fior.
Învins de taina mare-a clipei,
Se-nchină sufletul supus
În fața veșnicei icoane
Cu răstignirea lui Isus.
Ce blând se uită chinuitul
De sub cununa lui de spini,
Lumina resemnării mute
E scrisă-n ochii lui senini.
Nu-l dor piroanele din carne,
Zâmbește pașnic, iertător,
El știe că de veci învie
Acei ce pentru alții mor.
La poala crucii e Maria,
Și-n chipul ei, nespus de trist,
A zugrăvit un chin sălbatic
Penelul meșter de artist.
Ea-și frânge mâinile și geme,
În gândul ei a-ncremenit:
Nu dumnezeul, care-nvie,
Copilul ei, care-a murit.
O văd și mă întreb, pe gânduri,
De rostul nepătrunsei firi:
De ce și chinul unei mame
E-n prețul unei mântuiri?
O văd și simt în suflet patimi
Din traiul nostru măsurat,
Toți răstigniții mici ai sorții
Pe rând, în minte, mi s-abat…
Și stau pierdut… În jur de mine
Se schimb-al oamenilor val…
. . . . . . . . . . . . . . .
Ce-o fi făcând acum o mamă
Acolo-n satul din Ardeal?…
Poezii despre dorul de mamă și amintirea ei
Versuri despre despărțire, amintirile copilăriei și legătura care rămâne puternică după pierdere.
10. Mamei
de Cincinat Pavelescu
Astă-seară simt în mine
Clocotind trecutul mort:
Lacrimi, visuri, tot amarul
Ce în gând și-n suflet port.
Astă-seară moartea rece
Mi-e atâta de aproape…
Ca și lacrima ce-mi trece
Arzătoare printre pleoape.
Obosit de râsul farsei
Și scârbit de plânsul dramei,
Văd cum alb, din întuneric,
Se desprinde chipul mamei.
Numai ea pricepe zborul
Sufletului meu, ce strâns-a
Într-o lacrimă tot dorul
De-a fi iarăși lângă dânsa,
Și de ce iert, în tăcere,
Anul stins care mă-ndreaptă
Și spre noaptea ce mă cere,
Și spre mama ce așteaptă…
11. Mamei (la mormânt)
de Cincinat Pavelescu
Pe când amurgul varsă jale
Și-mbracă-n aur cimitirul,
Își lăcrimează trandafirul
Blândețea albelor petale,
Pe un mormânt uitat sub ele,
Peste mormântul mamei mele.
În ore lungi de întristare
Când greul vieții mă apasă
Și peste suflet mi se lasă
Cu neagra lui neîndurare,
Cum aș vrea, mamă, să mă-ngroape
Sub trandafir, de tine aproape!
12. Un cîntec
de Ștefan Octavian Iosif
Aud un cîntec. Vine de departe,
Adus de vîntul serii, și mă cheamă…
Nu-i plîns de fluier, nu-i suspin de-aramă,
Nici glas de om… E dincolo de moarte…
Sunt alte lumi de care nu-mi dau samă,
Viază-n noi, trăiesc în altă parte?
Ah, nu-s iluzii, nu-s păreri deșarte!
E doina ta cea dulce, dulce mamă!…
E vocea ta… Mă strigă cîteodată
De sus, de-acolo unde nu-i durere
Și unde toți ne-om întîlni odată…
— De ce se zbate pieptu-mi cu putere?…
Vai, ce-ntuneric s-a făcut deodată
În jurul meu, — ce groaznică tăcere!
13. Mamei
de Alexandru Vlahuță
Din vremile apuse ș-atât de fericite,
Aducerile-aminte adesea mă-mpresoară.
Ce de viață-n urmă!… Ca un potop mă-nghite
Comoara mea de visuri, pierduta mea comoară
Din vremile apuse ș-atât de fericite!
Cum se desfac, din noapte, icoane vechi și sfinte!
Și ca din cărți, trecutul fantastic mi s-așterne;
Atâtea dulci vedenii îmi picură în minte,
Cu durerosul farmec al pierderei eterne!…
Cum se desfac, din noapte, icoane vechi și sfinte!
Figura ta cuminte, duioasă și senină,
Răsare, scumpă mamă, din vremile acele,
Ca o madonă sfântă, scăldată în lumină.
Ce clară stă-n pervazul copilăriei mele
Figura ta cuminte, duioasă și senină!
O lene grea se lasă din cerul cald de vară.
De soare-i plină casa. Tu-ncet, pășind pe scânduri,
Lași storurile groase și dai muștele-afară.
Apoi, prostii de-a mele asculți și cazi pe gânduri.
O lene grea se lasă din cerul cald de vară.
Curg valuri mari de umbră și se-mpânzesc pe vale.
Din șes, privim spre codru, cum soarele se-neacă.
În mirosul de iarbă, tăcuți pășim agale,
Și bolta răcorită mai jos parcă s-apleacă,
Curg valuri mari de umbră și se-mpânzesc pe vale.
Stai dreaptă-n strana vechii biserici de la țară;
Eu bat la sfinți mătănii, și-i pup, și-i rog cuminte,
Cum blândele-ți povețe de mic mă învățară.
Tu, palidă-n extazul înduioșării sfinte,
Stai dreaptă-n strana vechii biserici de la țară.
Din cărți cu slovă veche și cu figuri frumoase,
O lume ca de visuri, cu totul minunată,
Mi-o scoți, și pe-ndelete începi a mi-o descoase.
Cât farmec e-n această viață, adunată
Din cărți cu slovă veche și cu figuri frumoase!
La patul meu, tăcută, veghind neadormită,
Încet pe fruntea-mi arsă de friguri, mâna-ți luneci,
În mine-ți stă viața… întreaga ta ursită;
Și după cum mi-s ochii, te bucuri sau te-ntuneci,
La patul meu, tăcută, veghind neadormită.
Din câți copii pe lume-s, nici unul nu-i ca mine.
Și cât mă vezi de mare în planurile tale!…
La zodii chiar s-arată cum am s-ajung de bine,
Și ce măriri m-așteaptă în norocoasa-mi cale!
Din câți copii pe lume-s, nici unul nu-i ca mine…
Ce dureros se stinse deșarta-ți așteptare!
Pierdut, te văd, din cruda vieții vijelie,
Nenorocită mamă, și plâng că nu-s în stare
O slabă mângâiere să-ți dau, cât de târzie,
Ce dureros se stinse deșarta-ți așteptare!
De fiul tău departe, stingheră și trudită,
Nemaiavând puterea de-a te ruga și plânge,
Azi îți privești, cu silă, viața amăgită,
Cum a rămas pustie și cât de trist se stânge,
De fiul tău departe, stingheră și trudită.
Ca pete mari de umbră pe-o miriște uscată,
Așa, pe-a noastră urmă, trec stoluri lungi de gânduri.
Nimic nu mai există din câte-au fost odată,
Ș-asupra noastră anii pustii trec, rânduri-rânduri,
Ca pete mari de umbră pe-o miriște uscată.
14. O, mamă…
de Mihai Eminescu
O, mamă, dulce mamă, din negură de vremi
Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi;
Deasupra criptei negre a sfântului mormânt
Se scutură salcâmii de toamnă și de vânt,
Se bat încet din ramuri, îngână glasul tău…
Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu.
Când voi muri, iubito, la creștet să nu-mi plângi;
Din teiul sfânt și dulce o ramură să frângi,
La capul meu cu grijă tu ramura s-o-ngropi,
Asupra ei să cadă a ochilor tăi stropi;
Simți-o-voi o dată umbrind mormântul meu…
Mereu va crește umbra-i, eu voi dormi mereu.
Iar dacă împreună va fi ca să murim,
Să nu ne ducă-n triste zidiri de țintirim,
Mormântul să ni-l sape la margine de râu,
Ne pună-n încăperea aceluiași sicriu;
De-a pururea aproape vei fi de sânul meu…
Mereu va plânge apa, noi vom dormi mereu.
Cântece de leagăn și grija maternă
În aceste versuri, legănatul copilului și grija de zi cu zi devin imagini ale iubirii materne.
15. Copilul meu, să nu mă cauți
de Magda Isanos
Copilul meu, să nu mă cauți. Toate
îți vor vorbi de mine cu dreptate.
După ce n-am să mai fiu,
să nu spui: „Pentru mama-i târziu”.
Să știi că am sa râd in flori
și c-am să-nconjur de multe ori
cu nourii și cu ploaia ogrăzile
unde mi-am petrecut amiezile.
Dacă suferi, să mă chemi serile,
și-am să vin lângă inima ta,
de-ar trebui să străbat zările
și marea cu aripa mea.
Să nu te temi de fața mea schimbată.
Să nu spui: „Mama n-a fost așa niciodată!”
Ai să-mi cunoști glasul poveștilor
în arborii din fața fereștrilor.
Din multe semne-ai să-nțelegi că-s eu,
când am să vin lângă patul tău
și-am să fac aerul răcoros,
scoborând toate stelele jos.
Ai să cunoști că-i mama, după pace,
și după felul-n care totul tace –
durerea și grija de mâine –
după mirosul de gutui și pâine.
Ai să mă știi și-ai să zâmbești dormind.
Eu, când am să văd soarele răsărind,
de teamă să nu mă fac rouă și să nu mor,
am să-mi iau îngerii și-am să zbor.
Dor și despărțire
16. Mamă
de Ana Conta-Kernbach
M-au dus și pe mormântul tău nu vin să seamăn flori…
De câte ori aș vrea să plâng la capul tău, de câte ori!
Plecând genunchii, țărnei tale tăcutu-mi gând să spun,
Și din a morților hodină, doar liniște s-adun!
Din ochii tăi adânci, senini, nici o privire pentru mine?
Cine-mi răpi surâsul tău, atât de trist, o mamă… Cine?
Și nu-mi rămase nici mormântul să pot să seamăn flori
De câte ori ar fi să plâng la capul tău, de câte ori!
Legănarea copiilor în poezia clasică
17. Cântec de leagăn
de Ana Conta-Kernbach
Haide, nani-nani,
Drăguleană, fă,
Uite brațul moale
Mama leagăn dă.
Zâmbet în privire,
Tainic luminiș,
Dragostea ei toată,
Cald acoperiș.
Haide, drăguleană,
Nani-nani, fă,
Cât timp sânul mamei.
Adăpost îți dă.
Lumea ta c-o vorbă
Astăzi o supun.
Din povești de-a valma
Pot minuni s-adun.
Dalbele crăiese,
Zâne, Feți-Frumoși,
Toate-s pentru tine,
Ochișori voioși.
Poamele de aur,
Rumenul din zori,
Mângâieri de raze
Și vrăjit de flori,
Toate-s pentru tine.
Domnul le-a trimis,
Pentru tine-s toate
Cate sunt în vis…
Mâne, ia, ca mâne
Vremuri or sosi,
Pace și hodină
Nu le-i mai găsi.
Lumei ne-ncăpute,
Vremii, vei cata,
Începutul tainic
Să poți dezlegă,
Și din râvna toată
Zâmbetul s-a dus,
Trudă, plânset, jale
Gândul ți-au răpus.
…………………………..
Haide, nani-nani,
Drăguleană, fă,
Cât timp mângâiere
Glasul mamei dă,
Haide, drăguleană,
Nani-nani fă,
Cât timp glasul mamei
Fericirea dă…
18. Cântec de leagăn
de Alexei Mateevici
Stele-n Nistru, stele sus,
Dormi: povestea mi ți-am spus,
Stele-n Nistru-mpădurit,
Dormi, odorule iubit.
Fie-ți somnul ușurel,
Dragul mamei frumușel,
Te păzească îngerași,
Puiul mamei drăgălaș;
Ca să crești un moldovean
Mândru, falnic, năzdrăvan,
Să-nverzești, ca un stejar,
Paza vechiului hotar.
Să-ți lucească-n frunte-o stea
Doar ne-a lumina și ea,
Și cu codrul să te-ntreci,
Și dumbrăvile să-i treci;
Și să-i bați cărările,
Să ne sorbi durerile,
Și să treci la cela mal,
Țara să ți-o scoți din hal.
De ocară apele,
Puiul mamei, scapă-le,
Să ne cânte zânele,
Răsunând fântânile,
Să ne râdă zorile,
Să ne-mbete florile…
Stele-n Nistru-mpădurit,
Dormi: povestea s-a sfârșit…
19. Cântec sfânt
de Ștefan Octavian Iosif
Cântecul ce-ades ți-l cânt
Când te-adorm în fapt de seară,
Puiule, e-un cântec sfânt,
Vechi și simplu de la țară.
Mama mi-l cânta și ea,
Și, la versul lui cel dulce,
Puiul ei se potolea
Și-o lăsa frumos să-l culce.
Azi te-adorm cu dânsul eu,
Ieri — el m-adormea pe mine,
Și-adormi pe tatăl meu
Când era copil ca tine…
Mâine, când voi fi pământ,
Nu uita nici tu — și zi-le,
Zi-le doina, cântec sfânt,
La copiii tăi, copile!
20. Cîntec de leagăn (în iarnă)
de Ștefan Octavian Iosif
O grădină îngeri meșteri
Zugrăvit-au la fereastră,
Și e frig în casa noastră,
Ca subt bolta unei peșteri
Dormi, copile, dormi!
Vîntul în ogeag suspină,
Mișcă-tr-una cleampa ușii;
Amorțit-au greierușii
Subt căușul de făină —
Dormi, copile, dormi!
Ce ridici mînuța mică?…
Fulgii albi de nea se scutur:
Peste cap îți zboară-un flutur,
Ciripește-o rîndunică…
Dormi, copile, dormi!
21. Cîntec de leagăn (Corinei)
de Ștefan Octavian Iosif
Hai, odor, hai, păsărică,
Dormi, o, dormi fără de frică,
Să te-alinte
Moș cuminte
Și să-ți cînte-ncetinel:
„Mugur, mugur, mugurel…”
Îngeri vin tiptil și-alene
Să te mîngîie pe gene,
Și mi-ți leagă-n
Dulce leagăn
Fraged trupușor de crin,
Ca s-adormi frumos și lin…
Ce tresari?… Nu-i nime, nime…
Liniște și-ntunecime.
Doar zefirul,
Musafirul
Cel șagalnic și pribeag,
A trecut pe lîngă prag…
Și-a trimis o gîză mică
Să-ți aduc-o scrisorică
Și să-ți spună
Noapte bună,
Că și el, sătul de drum,
Merge să se culce-acum…
22. Cântec de leagăn
de Ion Minulescu
Nani, nani…
Dormi în paza nesecatului izvor
De priviri
Ce te-nfășoară ca-ntr-o haină de mătase,
Nani, nani…
Ochii mamei au vegheat întreaga noapte,
Și-acum dormi, căci obosite dorm și florile din vase,
Și parfumurile lor,
Toate, unul câte unul, pe-al tău leagăn se cobor
Nani, nani…
Dormi în paza Ursitoarelor,
Nani, nani…
Dormi în vraja-mpletiturilor de șoapte
Ce pătrund printre perdele
Și te-ndeamnă:
Dormi, căci somnul a cuprins de mult grădina —
Lacul,
nuferii,
castanii,
stângeneii
și glicina —
toate dorm.
Dorm toate-n paza albelor priviri de stele…
Dormi și tu —
Prin candelabre, iată, adoarme și lumina,
Dormi,
Și somnul tău să fie mai senin ca infinitul
Oglindit în necuprinșii ochi albaștri de femee,
Visul tău să fie visul Insulelor Boromee,
Visul tău să fie totul,
Tot, precum e răsăritul,
Începutul celor bune și sfârșitul celor rele.
Și anii
Să te-mbrace-n infinitul fericirii.
Nani… nani…
23. La sânul mamei
de George Coșbuc
A mea inima-i izvorul
Cel ce viața-ți dete.
Nesecat să-ți potolească
Nesfârșita sete.
Sângele-mi e roua care
Floarea mi-o stropește
Ca să nalțe-ncet căpșorul
Până-mi înflorește.
Caută mâna-ți hrănitorul
Sân ca să-l desmierde;
Și din ochi, de fericită,
Mamă-ta te pierde.
Și suspini și sugi cu zâmbet
Și-ai tăi ochi întreabă —
Nu ești bun, s-o știi, pe lume
Bun de nici o treabă!
Nici nu te iubesc! Ei, Doamne,
Tu zâmbești, ștrengare,
Când zâmbești, e parcă faptul
Zilei ce răsare.
Iar gropițele-n obrajii
Albi și ca de spume,
Nu sunt flori așa frumoase
Nicăieri pe lume!
Când îți gângurește glasul
Vorbe să frământe,
Harfa nu-i, nici glas de înger
Mai frumos să cânte.
A mea inimă-i izvorul
Dulcii vieți din tine;
Tu-mi ești Dumnezeu, iar asta
O-nțelegi tu bine!
24. Adio mamei
de Ioan S. Nenițescu
Rămâi cu bine, dragă mamă, azi eu mă rup de-al tău sân
Cu fruntea plină de mândrie, cu pieptul plin de mult senin.
Mă duc spre Dunărea bătrână cu frații mei să mă-ntâlnesc,
Și cu dușmanii țării mele, mâni pept în pept să mă lovesc.
Dă-mi bine-cuvântarea-ți, sfânto, ca să pornesc cu Dumnezeu
Acolo unde legea cere și unde zboară dorul meu. —
O, vin să te mai strâng o dată la pieptul meu cel iubitor…
Da, bună este provedința, dar, mut e mutul viitor.
Las’ ca să plec. A tale brațe mă frig și plânsul tău mă frige —
Nu face ca zadarnic țara în ajutoru-i să mă strige.
Adio, mama mea, adio… și speră-n bunul Dumnezeu,
Încununat și teafăr, poate, curând se-ntoarce fiul tău.
Iar de e scris să mor, atunci… să nu mă plângi, ci cu mândrie
Să-ți amintești de fiu-ți, care drept a pășit spre datorie.
Las’ ca să plec și zâmbitoare, cu drag mai caută la mine.
Rămâi cu bine, scumpă mamă, și iar să te găsesc cu bine!
Maternitatea în poezie, cântece populare și traduceri clasice
Grija pentru un copil, dorul de mamă și suferința despărțirii apar și în poezii din afara repertoriului pentru serbările școlare.
25. Cântecul de leagăn
de Iulia Hasdeu, în traducerea lui Bogdan Petriceicu Hasdeu
Nani, nani, dormi,
odorașul scump,
al mamei odor,
În culcușul tău,
de vise cerești
legănat ușor!
Îngerul duios
peste fruntea ta
s-apleacă zâmbind,
Ș-aripa-i de-argint
pe-ai tăi ochișori
Îi flutură blând.
Nani, nani, dormi,
dormi netulburat
căci mama va sta,
De-a dragul privind
rumenele fragi
pe gurița ta.
Iat-o s-a deschis,
iat-o iar s-a strâns
plăpându-l boboc
Un trandafiraș
vesel zâmbitor
l-al soarelui foc!
Spicele de grâu
parcă moțăiesc
din cap lenevos;
Colo-n stejăriș
fâlfăie-n văzduh
fragedul miros,
Noaptea-ncetinel
Învălește tot
de jur-împrejur,
Galeș adiind
suflu-i răcoros
c-un tainic susur.
Paserea pe somn
Ș-asterne-nchizând
ochiul cel zglobiu,
Iar cernitul corb
s-ascunde pitiș
În zidul pustiu.
Din ascunzători
ies la lilieci,
zburând în târcol,
Și din când în când
al bufniței glas
cobește a gol
Dormi, puiuțul meu,
de luna din cer
privit drăgălaș;
Sufletu-ți în trup
e ca un altar
În sfântul lăcaș!
Somnul tău aș vrea
să fie ș-al meu:
somn nevinovat!
Tu dormi făr’ să știi
al lumii amar
Ș-al vieței păcat!
Nani, nani, dormi,
odorașul scump,
al mamei odor,
În culcușul tău,
de vise cerești
legănat ușor!…
26. Pîinea noastră cea de toate zilele
de Ștefan Octavian Iosif, după un vechi cântec german
— Mi-e foame, dragă mamă; nu e pîne?
Mi-e foame, și să știi că am să mor!
— Mai rabdă, puiul mamii, pînă mîne,
Că mîne iese plugul în ogor.
— Mi-e foame, dragă mamă; nu e pîne?
De-amar de vreme tot m-ai amînat…
— Mai rabdă, puiul mamii, pînă mîne,
Că mîne vom ieși la semănat…
— Mi-e foame, dragă mamă; nu e pîne?
N-ți este teamă, oare, c-oi muri?
— Mai rabdă, puiul mamii, pînă mîne,
Că grîul pînă mîni va răsări…
— Mi-e foame, dragă mamă; nu e pîne?
Vezi, inima mea bate tot mai rar…
— Mai rabdă, puiul mamii, pînă mîne,
Că grîul nostru este la morar.
— Mi-e foame, dragă mamă; nu e pîne?
Ah, tare mi-e teamă c-o să mor…
— Mai rabdă, puiul mamii, pînă mîne,
Că mîne scoatem pînea din cuptor…
Dar cînd crescu mirosul pînii copate,
Odorul mamii, galben ca un spic,
Își închinase fruntea peste noapte,
Și de-atunci n-a mai cerut nimic.
27. Mamei
de Edgar Allan Poe (traducere Emil Gulian)
Pentru că dincolo de al Raiului prag,
Îngerii, murmurând a șoaptelor gamă,
Nu pot găsi, în aprinsele vorbe de drag,
Niciuna atât de pioasă ca «Mamă»,
De aceea așa mereu te-am chemat —
Pe tine ce-mi ești mai mult decât mamă,
De când în cripta inimii mele, Moartea singură te-a așezat,
Luând al Virginiei spirit peste-a văzduhului vamă.
Maica mea — a mea maică, ce-așa de demult s-a stins,
A fost doar a mea; în timp ce tu
Ești a celei pe care o iubii mai aprins,
Și mult mai dragă decât cea care fu
Cu tot nesfârșitul cu care inimii mele-i era
Mai dragă decât propria-i esență, mai dragă, soția mea.
28. Anisia
de Ion Pillat
Boierul tânăr m-a-ntâlnit la iaz,
Când soarele pe deal scăpa s-apună —
Și soarele mi l-a oprit pe iaz,
Și nu știu când mi l-a schimbat în lună.
Boierul tânăr a plecat de mult.
Că voi fi mamă, n-am vre-o bucurie…
Și multe spune satul — și le-ascult
Și-mi dau cu bobii-n inima pustie.
29. Bocetul
de Ion Pillat
Fiul meu, copilul meu,
Mlada sufletului meu,
Haide, maică, să vorbim
La poartă de țintirim,
Căci de-acum nu mai vorbim
Tu ești ori e vântu-n spini?
Bate vânt de miază-noapte,
Dragul mamei, zi-mi în șoapte
Bate vânt de miază-zi,
Zii, măicuță, pân-e zi.
Zii ca-n vremuri, zii mereu,
Fiul meu, copilul meu.
Fiul meu, copilul meu,
Mlada sufletului meu,
Ce drum negru ți-ai ales,
Nici pe deal și nici pe șes,
Căci vezi, maică, te-au trimis,
Fără șea și fără cal,
Pe sub șes și pe sub deal,
Pe șuierul vântului,
În fundul pământului,
Și sub paza Sfântului —
Somnul greu să-l dormi mereu,
Fiul meu, copilul meu.
Fiul meu, copilul meu,
Mlada sufletului meu,
Moartea, moartea rea mai este,
Vine hoața iepurește,
Pune mâna jos pe masă
Și ne face larg prin casă,
Pune mâna sus pe grindă
Și ne face larg prin tindă
Pune mâna și pe scară
Și ne face larg pe-afară —
Goale sunt poienele,
Împânzite genele,
Sub pământ e somnul greu,
Fiul meu, copilul meu.
Fiul meu, copilul meu,
Mlada sufletului meu,
Nici o moarte nu-i amară
Că moartea de primăvară,
Pe-nfrunzitul codrului,
Pe cântatul cucului,
Pe ieșitul plugului
Când vin berze albe-n țară
Cu senin de primăvară
Și când rândunele zboară…
Scoală-te din somnul greu,
Fiul meu, copilul meu!
Fiul meu, copilul meu,
Mlada sufletului meu,
Roagă-te la săpători,
Groapa să ți-o facă-n flori,
Ușa groapei de mătasă,
Ca să vii și pe acasă,
Căci te duci pe altă lume
Unde-i satul fără nume,
Unde nu cunoști pe nime.
Dragul mamei, să vezi bine
Căci ți-e drumul lung și greu,
Ca și somnul tău de greu,
Fiul meu, copilul meu.
30. Mamei (evocare din 1904)
de Cincinat Pavelescu
Dulce mamă, luminoasa vieții mele călăuză,
Tu, a cărei umbră sfântă o evoc la orice pas,
Dac-aș ști că al tău suflet ar putea să mă auză
Plângerilor mele toate într-un țipăt le-aș da glas.
Îmi spuneai odinioară, mângâindu-mă pe frunte:
E frumoasă poezia, dar te lasă nemâncat.
N-ascultai a ta povață, fiindcă poate și-un grăunte
De mândrie înmuiase glasul tău când m-a certat.
Și cu inima de mamă iubitoare, care știe
Să-ntrevadă viitorul, îți plăcea să mă privești
Stând pe gânduri noaptea-ntreagă, să cioplesc o poezie
Făurită spre mărirea limbii noastre românești.
Pentru mine păstrai toate mângâierile de mamă.
Când eram copil, la patu-mi vegheai nopțile târziu,
Uitai boala, somnul, toată dureroasa vieții dramă,
Ca să spui povești cu zmeii răsfățatului tău fiu.
Socoteai c-o să m-aștepte toate gloriile-n lume,
Nu era ca mine altul. O fecioară de-mpărat
Trebuia să mă iubească. Și-auzind doar al meu nume,
Chipul tău cel trist d-odată s-arăta mai luminat.
Și-am crescut, ca și toți frații, în iubire și credință.
Prunc, hrănitu-m-ai cu lapte de la sânul tău cel sfânt.
Tânăr, ai sădit în gându-mi a virtuții conștiință
Și, poet, mi-ai pus în suflet inspirare și avânt.
Tu, ce-n visul tău de mamă, mă vedeai atât de mare!
Dac-ar fi din cer asupră-mi ochii blânzi să ți-i cobori
Și-ai vedea cât plâng și sufăr și ce sunt, ai fi în stare
De durere și de milă înc-o dată să mai mori…
Te-ascultai, și fruntea mândră mi-o nălțai întotdeauna,
Nici prostiei, nici măririi nevoind să mi-o-ncovoi.
C-un sarcasm și cu un zâmbet de-am știut să-nfrunt furtuna,
Iată-mă cu ghete rupte prin zăpadă și noroi.
De-am iubit, la pieptu-mi dânsa n-a vrut capul să și-l culce,
Dar nici eu n-am plâns cerșindu-i mâna albă de copil,
Ci, privind-o cu durere, într-un cântec trist și dulce
Am închis pentru vecie nestatornicu-i profil.
Peste fața mea lăsat-au anii urma lor adâncă.
Am iubit măcar? Sau poate avui timpul să trăiesc?
Totuși pe mireasa albă o aștept și astăzi încă
Și, văzând că prea-ntârzie, plâng, simțind că-mbătrânesc.
Unde-i, mamă, -nvingătorul ce vedeai cu drag în mine?
Poate dulcea ta iubire m-a-nvățat să fiu copil,
Și-am rămas copil și astăzi, pe când corpul e în mine
Ca palatul unui rege mort de veacuri în exil.
Dar pe pragul cărții-n care vin de scriu a vieții dramă
Amintirea ta pioasă mă-ngenunche și-o slăvesc;
Și rupând din al meu suflet acest plânset îl urzesc
Ca să poarte al tău nume, printre veacuri, scumpă mamă!
31. Susănica
de Tradiție populară maghiară (traducere Ștefan Octavian Iosif)
Frumoasa Susănica zace,
Sărmana, mai pe pat de moarte;
De sete arde toată-n pară,
Dar, vai! părăul e departe.
– Ia, mamă, repede cofița
Și adă-mi apă din părău…
Pîn’ ce bătrîna dă o fugă,
Stă cu bolnava un flăcău.
– Ce bună ești, tu, dragă mamă,
Mă simt cu mult mai bine-acum;
Mai adă-mi încă, dar, mămucă,
Nu te grăbi așa pe drum…
32. Supărat ca mine nu-i
de Tradiție populară, culegere Ion Pillat
Supărat ca mine nu-i,
Fără puiu cucului
Când îl lasă mama lui
Mititel, fără de pene —
Ș’ar sbura și nu e vreme.
33. Când eram la mama fată
de Tradiție populară românească
Când eram la mama fată,
Purtam rochii de bucată,
Dar de când m-am măritat
C-un moscal din cela sat,
Nici n-am fustă de purtat,
Nici papuci de încălțat!
Inima-mi e cu lăcată;
Când aș discuia odată,
Ar cunoaște lumea toată,
Cât amar și cât venin
Bea inima la străin.
Mame în povești istorice, balade și poezii despre dor
Aceste creații literare vorbesc despre legătura dintre mamă și copil, inclusiv în împrejurări dificile. Unele dintre ele au un ton tragic și sunt recomandate cititorilor maturi.
34. Muma lui Ștefan cel Mare
de Dimitrie Bolintineanu
Pe o stâncă neagră, într-un vechi castel,
Unde cură-n vale un râu mititel,
Plânge și suspină tânăra domniță,
Dulce și suavă ca o garofiță;
Căci în bătălie soțul ei dorit
A plecat cu oastea și n-a mai venit.
Ochii săi albaștri ard în lăcrimele
Cum lucesc în rouă două viorele;
Buclele-i de aur cad pe albu-i sân,
Rozele și crinii pe față-i se-ngân
Însă doamna soacră lângă ea veghează
Și cu dulci cuvinte o îmbărbătează.
Un orologiu sună noaptea jumătate.
În castel la poartă oare cine bate?
– Eu sunt, bună maică, fiul tău dorit;
Eu, și de la oaste mă întorc rănit.
Soarta noastră fuse crudă astă dată:
Mica mea oștire fuge sfărămată.
Dar deschideți poarta… Turcii mă-nconjor’
Vantul sufla rece….Rănile mă dor!
Tânăra domniță la fereastră sare.
– Ce faci tu, copilă? zice doamna mare.
Apoi ea la poartă atunci a ieșit
Și-n tăcerea nopții astfel i-a grăit:
– Ce spui, tu, străine? Ștefan e departe!
Brațul său prin taberi mii de morți împarte.
Eu sunt a sa mumă; el e fiul meu;
De ești tu acela, nu-ți sunt mumă eu!
Însă dacă cerul, vrând să-ngreuieze
Anii vieții mele și să mă-ntristeze,
Nobilul tău suflet astfel l-a schimbat;
Dacă tu ești Ștefan cu adevărat,
Apoi tu aice fără biruință
Nu poți ca să intri far-a mea voință.
Du-te la oștire! Pentru țara mori!
Și-ți va fi mormântul coronat cu flori!”
Ștefan se întoarce și din cornu-i sună;
Oastea lui zdrobită de prin văi adună.
Lupta iar începe… Dușmanii zdrobiți
Cad ca niște spice, de securi loviți.
35. Muma lui Mihai
de Dimitrie Bolintineanu
Lângă Olt la monastire
Vine un ostaș din plai
Și întreabă cu grăbire
„Unde-e muma lui Mihai?"
Teodora se închină;
Roagă pentru fiul său.
„-Maică schimnică, suspină,
Nu mai este fiul tău!
Ce nu au putut răpune
Patruzeci de lupte mari,
Au răpus, vai! îți voi spune,
Două săbii de tâlhari!"
— „Sub a morții grea lovire,
El, căzând, s-a apărat?"
— „Prins în lance, cu mărire,
Scump el viața lui a dat."
— „Adevăr tu spui… El este
Fiul meu cel prea iubit…
Dar poți tu a-mi face veste
Pe români de i-au unit?"
— „N-a putut el să-i unească,
Singuri nefiind uniți.
Toți voiesc ca să domnească
Și-așteptând, toți sunt robiți!"
— „Știrea ta e tristă foarte,
Nu că fiu-meu a murit,
Dar că chiar prin a lui moarte
Pe români n-au dezrobit."
Astfel zice doamna mare
Și-n chilie s-a închis,
Până ce de întristare
Ochii-n lacrimi i s-a-nchis.
36. Fata mamei
de George Coșbuc
Cânta cu glas de-abia învoit
O doină ce-au adus-o-n sat
Flăcăi de peste Olt.
Spunea cum geme-n vânt pădurea;
Spunea de-un trandafir brumat,
În doina ei; de-un ulm rotat
Și de-o iubire cu păcat
Sosită de pe-aiurea.
Cosea pe prag. Dar nu știu cum,
Azi prea se tot uitau la ea
Creștinii de pe drum.
În prag era și prea lumină.
A-ntrat în casă. N-ajungea
Lumina-n geam, și nu vedea;
S-a dus sub nuc. Dar îi părea
Pustiu azi prin grădină.
Și iar pe prag. Mai pe-nnoptat
A mers s-ațâțe-n vatră foc,
Să facă de mâncat.
Sosise tată-său din luncă
Și mamă-sa din iarmaroc.
Ca un copil gonit din joc,
Ea tot umbla din loc în loc
Și-a greu, ca de poruncă.
—„Ți-e, fată, rău, de nu cinezi?”
—„Mi-e rău! și-apoi ieși curând,
Mi-e rău… așa cum vezi!”
Iar tată-său, ca și-altă dată,
N-a dat acestor vorbe rând.
Dar biata mamă-nțelegând,
A stat ce-a stat, și-i dete-n gând
Să iasă după fată.
Bărbatul, singur în bordei,
S-a pomenit așa, ca-mpins,
Cu gândul la femei.
Și se ciudea, ce-i asta iară?
Și dup-o vreme l-a cuprins
Neastâmpărul, cu dinadins;
Nebune sunt? Ori ce le-a prins
De stau așa pe-afară?
Izbindu-și pânea-nviforat,
Bătu cu ciudă din picior
Și repede-a plecat.
S-a poticnit de-un lemn în tindă
Șă-și mai făcu mâniei zor.
Dar unde-or fi? De joc li-e dor?
Pe unde-or fi, de, maica lor,
Ce hora au să-ntindă!
Dar când ajunge la prilaz,
A stat năuc, și-un sloi părea
Că-i trece peste-obraz.
Vedea-n năprasnica-i mirare
Cum una pe-alta se ținea
În brațe strâns și nu-i venea
Răsufletul, că le-auzea
Plângând ca la-ngropare!
37. Inima mamei
de George Coșbuc
Era băiat frumos la chip și blând,
El a venit acasă azi oftând;
Și mamă-sa, văzându-l supărat,
L-a strâns la piept, pe ochi l-a sărutat
Și-a zis, privind cu drag în ochii lui:
– „Tu ai ceva pe suflet și nu-mi spui!
Parcă te temi că-ți mustru gândul tău,
De ce nu-mi spui? Nu vezi cât ești de rău!”
Și ea plângea, cum plânge fiul mic,
Și-a plâns și el, și n-a răspuns nimic.
Să-i spuie mamei! Da, când a plecat
De la iubita lui, el revoltat
Venea nebun și dus d-un singur gând
S-ajungă lângă mă-sa mai curând,
Să-i spuie tot! Dar când a fost în prag,
A stat pierdut în loc – o, lașul ce-i!
Azi îl ardea privirea cald-a ei,
Și brațele-i, care-l strângeau cu dor,
Azi îl durea îmbrățișarea lor,
Și toată vorba mamei îl durea –
Și silnic el s-a smuls de lângă ea.
El a fugit de mă-sa. Abătut,
O-ntreagă zi pe lunci el s-a pierdut
Și la iubita lui el se gândea,
Și la cuvintele ce le-a zis ea:
„Eu voi iubi pe unul dintre toți;
Din pieptul mamei tale, dacă poți
Să-mi dai tu inima – al meu vei fi!
Voiesc un talisman! De voi iubi,
Să fiu iubită! Vreau să știu cum ești,
Eu cer un singur semn, că mă iubești!”
Și el s-a îngrozit de-acest cuvânt!
Ea-și bate joc de ce-avea el mai sfânt,
Și, ca d-un demon, el s-a rupt de ea,
Dar o iubea nebun, el o iubea
Mai mult acum – fără-nțeles
Vorbea cu sine, și gemea mai des;
Și se-ngrozea de gândul că-ntr-o zi
Această fată-l poate birui.
Să-și piardă mama-n chip atât de laș,
De două ori să fie ucigaș!
Și-a doua zi s-a dus și-a întrebat
Pe draga lui, dar ea și-acum i-a dat
Răspunsul vechi. și el gemea plângând
Și nu putea să fugă d-acest gând –
Și nouă nopți cu gândul s-a zbătut
Și-n urmă-a dus iubitei ce-a cerut.
El n-a putut să plângă și-ar fi plâns,
În mână tremurat ținea, dar strâns
Odorul drag, o inimă – și-a cui?
Aceasta este răsplătirea lui!
Ea l-a iubit, ca ochii ei, și blând
Plângea și ea, când îl vedea plângând,
Și și-ar fi dat și capul pentru el:
Și-acum o răsplătește-așa mișel!
El nu mai are mamă! El a pus
Iubirea unei fete mai presus
D-a mamei lui – ce mult a dat
Și-n schimb el nu știa ce-a cumpărat!
Fiori simțea cum îl îneacă reci;
Îi răsunau blestemele de veci
A mamei, numai șoapte fără glas,
El o simțea venind cu pas de pas
Pe urma lui, el o vedea plângând
Cu degetul spre dânsul arătând –
Și-atunci, d-atâtea gânduri abătut,
Împleticindu-se, el a căzut
În drum, ținându-și talismanul strâns
La piept. și-un glas amestecat cu plâns
A răsărit atunci înduioșat
Și plin d-o milă dulce l-a-ntrebat:
– „Tu te-ai lovit, iubitul meu? Să-mi spui!”
Era inima moart-a mamei lui.
38. Lângă leagăn
de George Coșbuc
Dormi acum, odorul mamei,
Dormi că ești pe prag,
Strânse-n aripa năframei
Flori de rug ți-am pus, din vale
Roșii strămători de bete,
Să fii drag așa la fete,
Cum ești drag măicuții tale,
Dragul mamei, drag.
Ieri pe când cântau cocoșii,
Peste piept ți-am pus
La cămașă panglici roșii,
De deochi, ca el să piară
Unde spaime-l înspăimântă
Și cocoșii-n zori nu-i cântă
Să rămâi curat, ca fața
Soarelui de sus.
Dormi în pace și te scoală
Tânăr plugărel!
Azi prin somn mi-ai râs în poală
Și te-am dus plângând sub cruce.
Maica Domnului când vine
Pune-o mână peste tine,
Măr de aur ea-ți aduce
Să te joci cu el.
Nouă luni în zori, pe rouă,
Tot ți-am descântat,
Joi curate, alte nouă
Să ai inimă curată
Și să fii păzit de ele,
Șapte stele, logostele
Fie-ți scrise-n cer și-o fată
Mândră de-mpărat.
M-am rugat de ursitoare
Pentru capul tău,
S-odrăslești, ca rupt din soare,
Toată lumea să te placă;
Dar nici fapt și pus-din-ură,
Nici un fel de-aruncătură,
Nici un farmec să nu-ți facă
Nici un rău.
Dormi, plugarul meu, în pace,
Scumpul meu odor!
Mare-al mamei, te vei face;
Să te văd cu noi la masă,
Și-alergând cu drag pe luncă
După tatăl tău la muncă,
Tânăr voinicel, prin casă
Mamei de-ajutor!
Uite-l ici și-ntr-altă parte,
Ochii-n cap îi fug;
Îl trimiți și-i și departe
S-aduci poala cu surcele.
Ș-aduci apa cu cofița,
Tatei să-i deschizi portița
Când se-ntoarce, frânt de trudă
Seara de la plug!
O, de te-aș vedea eu mare,
Să mă duc și eu
La amiazi cu demâncare
Unde-ți fi, la plug, la coasă!
Să-mi ochesc atunci la horă
Dintre-atâtea fete-o noră
Dormi și crești, și fă-te mare
Plugărașul meu!
39. Dorul româncei
de Vasile Alecsandri
De-ar vrea bunul Dumnezeu
Să-mi asculte dorul meu!
De-aș avea un copilaș,
Dragul mamei îngeraș!
Cât e ziuă, cât e noapte,
I-aș șopti cu blânde șoapte.
Cât e noapte, cât e zi,
Tot la sânu-mi l-aș păzi!
L-aș păzi, l-aș dezmierda,
Mii de sărutări i-aș da,
Și i-aș zice-ncetițor:
Nani, nani, puișor!
De-ar fi cerul cu priință
Să-mplinească-a mea dorință!
De mi-ar da un băiețel,
Dragul mamii voinicel!
N-ar fi prunc mai fericit
Și pe lume mai iubit!
Alt copil n-ar fi ca el,
Mititel și frumușel!
Obrăjelu-i ca de spume
N-ar avea seamăn pe lume!
N-ar fi ochii nimărui
Dulci ca ochișorii lui!
Iar eu, mândră măiculiță,
Pe-ai săi ochi, pe-a sa guriță
Nencetat l-aș săruta,
Săruta și i-aș cânta.
Și i-aș face-o descântare
Să ajungă-un viteaz mare,
Un viteaz ce-ar străluci,
Cum n-au fost, nici n-ar mai fi!
Și l-aș pune să se culce
Pe-al meu sân, legănat dulce,
Și i-aș zice-ncetișor:
Nani, nani, puișor!
40. Copilului meu
de Ana Conta-Kernbach
Trăiește-ți clipa data, nu te gândi la mâine,
Din vremuri doar atâta-i — și încă! Bunul tău,
Nimic și ea rămâne!
S-alung una pe alta dorinți… gândiri… vieți…
Cum valu alungă valuri, cum umbra umbre alungă
În zori de dimineți!
41. Nevasta (cântec popular)
de Tradiție populară românească, în culegerea lui Vasile Alecsandri
La mama pe când eram,
De lucram, de nu lucram,
Mamei tot dragă eram.
Iar de când m-am măritat
Nici un bine n-am aflat.
De cu ziuă mătur casa,
Aprind focul, gătesc masa,
Aduc apă din fântână
Și furca n-o las din mână,
Lau copilul, îi dai țâță
Și mulg vaca la portiță.
Tacă-ți gura, măi bărbate,
Că, zău, cugetul îmi bate
Din străin să-mi fac un frate
Ca să-mi cate de dreptate.
Cântece tradiționale de leagăn
Cele două cântece de leagăn sunt texte populare distincte, culese de Vasile Alecsandri în secolul al XIX-lea.
42. Nani-nani, copilaș
de Cântec popular, cules de Vasile Alecsandri
Nani-nani copilaș,
Dragul mamei fecioraș!
Că mama te-a legăna
Și mama te-a căuta
Ca pe-o floare drăgălașă,
Ca pe-un îngerel în fașă.
Nani-nani cu mama,
Că mama te-a descânta
Să te faci un viteaz mare
Ca Domnul Ștefan cel Mare.
Să fii verde la război,
Să scapi țara de nevoi!
Nani-nani, puiul meu,
Ferici-te-ar Dumnezeu!
Să fii oacheș și frumos
Ca un soare luminos.
Fetele să te-ndrăgească,
Flori în calea ta să crească!
43. Nani-nani, copiliță
de Cântec popular, cules de Vasile Alecsandri
Nani-nani, copiliță,
Draga mamei garofiță,
Că mama te-a legăna
Și pe față te-a spăla
Cu apă de la izvoare
Ca să fii ruptă din soare.
Nani-nani, drăguliță,
Crește-ai ca o garofiță.
Să fii naltă, trestioară,
Albă ca o lăcrămioară,
Blândă ca o turturea
Și frumoasă ca o stea!
Poezii clasice despre mamă, bunică și copil
Textele de mai jos evocă grija maternă, memoria familiei și copilăria în creația unor poeți clasici.
44. Bunica
de Cincinat Pavelescu
Bunica stă pe prag și toarce,
Dar, pe când sfârâie fuiorul —
Cu visul ei care-și ia zborul, —
Și tinerețea i se-ntoarce.
Se vede-n horă legănată
De-al lăutarilor suspin,
Cu sânul tare, cald și plin,
Sub cămășuța ei de fată.
Și cum se-ncinge o bătută,
O prinde Dinu de mijloc
Și joacă lângă ea cu foc,
Apoi din fugă o sărută.
Târziu, când hora s-a sfârșit
Și cerul s-a făcut ca plumbul,
S-au dus alături și-n porumbul
Din vale tainic s-au oprit.
Dar nunta? Nicidecum paharul,
Ci ochii lui au îmbătat-o…
O, parcă-l vede pe primarul
Și popa care-a cununat-o!
Și cum se toarce-ntruna firul
Și-n jurul fusului se prinde
Nu știu ce spaimă o cuprinde
De-și pierd și visurile șirul.
Într-un amurg pe când apusul
Pălea sub norii-nsângerați,
Doi prunci își vede îngropați,
Și-o lacrimă îi arde fusul.
Și când, trezindu-se din vise,
Văzu că-i noapte și târziu,
La luna care răsărise
Lătra un câine a pustiu.
45. Furtuna
de George Topîrceanu
Nimeni n-a rămas în stradă.
Norii negri vin grămadă.
Zboară frunzele uscate
În văzduh împrăștiate
Și salcâmii stau să cadă:
Bate vântul, bate…
A ieșit de la răscruce
O femeie care duce
Un copil de mână… Sună
Porți izbite de furtună
Și femeia face cruce:
Fulgeră și tună.
Dar a norilor năframă
Se sfâșie… Biata mamă,
Cu puterile scăzute,
Vrea copilul să-și ajute
Și cu glas pierdut îl cheamă:
— Hai cu mama, iute!
L-a luat acum în brațe.
Ploaia o izbește-n față.
Bolta parcă-i spartă-n două…
Cu mânuțele-amândouă
El de gâtul ei s-agață:
— Plouă, mamă, plouă!
46. Somnul
de George Topîrceanu
Când numai luna singură din noapte
Veghează din întinderea albastră,
Și când o rază albă, visătoare,
S-a strecurat sfioasă prin fereastră
Și-a adormit pe pernă, lângă tine, —
Atunci din cer, cu aripi nevăzute,
Copilul morții — somnul — tainic vine,
Pe ochii-nchiși, ușor să te sărute…
Tu, dragul meu, dacă te simți prea singur
Și n-ai pe nime-n camera săracă
Decât un nou dușman și oaspe: foamea…
Închide ochii! Foamea o să-ți treacă,
Și fără veste somnul îți aduce
O masă cu împărătești bucate, —
Belșugul unei lumi mai fericite,
Cu soare cald și parcuri, și palate…
Și nu te miri, așa firesc îți pare,
Când vin din trista lor singurătate
Icoane scumpe de odinioară,
Ființe dragi, de mult înmormântate.
…………….
O, înger blând, alinător durerii!
De pe cernita sufletului-zare,
Ridică-mi vălu-n fiecare noapte
Să văd splendoarea lumii viitoare!…
Mi-aduc aminte…-n serile de iarnă,
La gura sobei, — fără să-mi dau seama,
Mă cuprindeai în brațe moi de visuri,
Când îmi spunea povești frumoase mama…
Și-acuma simt singurătatea rece
Și tot pustiul nopților târzii.
Te chem să-mi vindeci sufletul, o clipă, —
Dar în zadar te chem, — că nu mai vii!
O, vino iar… și să-mi aduci cu tine
Iubitul chip de care sunt departe!
Atâta am, în lumea asta mare,
Și răutatea lumii ne desparte…
Sărută-mi ochii! — Dintre ea și mine,
Pieri-va ca prin farmec depărtarea:
Zâmbind frumoasă îmi întinde gura
Și-n vis e-atât de dulce sărutarea…
47. Dor de țară
de Cântec popular, cules de Ion Pillat
Până-i lumea n-oi uita
Țara mea și pe maica;
Până-i lumea nu uit eu
Țara mea și satul meu.
Mai bine în satul tău
Să bei apă dintr-un tău,
Decât în țară străină
Să bei apă din fântână.
Țară, țăruleana mea,
Că eu te-am lăsat de rea,
Dar n-o trece nici o lună
Pân’ ce te-oi lua de bună.
Maternitatea în poezia clasică
48. Lângă leagăn
de Veronica Micle
Și pe fruntea ta voi pune o cunună de mirt albă,
Iar la gât îți voi lega cu-o bogată mândră salbă,
Pe-al tău braț rotund și neted ca petala cea de crin
Înșira-voi mărgean roșu și brățare de rubin.
Rochie albă ca spuma și ca norul de ușoară
Îți voi atârna de umeri și ca îngerii ce zboară
Vei zbura și tu în lume, – iar în loc de maica ta –
Fericirea și iubirea sufletul ți-or legăna.
49. Mater dolorosa
de Veronica Micle
În negru este îmbrăcată,
Cu văl de crep pân’ la pămînt,
Și tristă și ‘ngenunchiată
Pe marginea unui mormînt.
Tu, cărui un popor se ‘nchină
Și sta ‘naintea ta plecat,
O mult slăvită mea Regină,
Naintea cui ai genunchiat?
Tu, care din a Ta ‘nălțime
Supui o lume c’un cuvînt…
Durerea morții cu cruzime
Plecat-a fruntea-Ți la pâmînt.
Și ‘n locul mantiei regale
Ți-a pus un negru văl de doliu,
Și-asupra bucuriei Tale
Un alb și trist, etern lințoliu.
Și făr’ de nici o măngăiere,
În durerosul tău avînt,
Tu pari un înger de veghere
Pe lespedea unui mormînt.
50. Ochelarii bunicii
de Ion Pillat
Pe scrin, păstrând privirea ei vie, au rămas
Pe galbena gazetă ce-ncremenește anul.
Odaia de-altădată mi-arată talismanul:
Iau ochelarii moartei și-i pun sfios pe nas.
Prin abureala vremii nu s-a schimbat nimica,
Doar pozele din rame vechi au întinerit…
Dar din adânc de-oglindă în față, mi-a zâmbit
În jilțul ei – ca-n vremea când eram mic – bunica.
La geam foșnește plopul sau pașii au foșnit?
Prin ușa zăvorâtă „ei” intră în odaie.
E o fetiță: Pia, cu bucle: Niculae…
Dar cine e băiatul acela liniștit?
Bunica-i dă pe frunte, blond, părul la o parte…
De ce se uită astfel la mine? Nu-l mai știu…
Nu vreau să-l știu… nu pot să-l știu… E prea târziu!
De omul chel și rău, rămân legat pe moarte.
Alte texte clasice pot fi descoperite în biblioteca digitală Wikisource.
Glosar de termeni poetici
- Mahramă – bucată de pânză sau năframă, folosită pentru a înveli ori a acoperi ceva.
- Pribeag – persoană plecată departe de casă, aflată în pribegie.
- Țintirim – cimitir; cuvânt popular sau învechit.
- Doftor – medic, în limbaj popular sau învechit.
- Fus – unealtă folosită la torsul firelor.
- Vreascuri – crengi uscate, bune de pus pe foc.
- Flamură – steag sau stindard.
- Cucernic – evlavios, cu respect profund față de cele sfinte.
- Strană – loc sau mobilier din biserică, destinat cântăreților sau credincioșilor.
- Șes – întindere de pământ plană, câmpie.
- Jilț – scaun cu spătar înalt și brațe, adesea ornamentat.