20 de poezii celebre în franceză cu traduceri românești integrale

Souvent, pour s’amuser, les hommes d’équipage
Prennent des albatros, vastes oiseaux des mers,
Qui suivent, indolents compagnons de voyage,
Le navire glissant sur les gouffres amers.

À peine les ont-ils déposés sur les planches,
Que ces rois de l’azur, maladroits et honteux,
Laissent piteusement leurs grandes ailes blanches
Comme des avirons traîner à côté d’eux.

Ce voyageur ailé, comme il est gauche et veule !
Lui, naguère si beau, qu’il est comique et laid !
L’un agace son bec avec un brûle-gueule,
L’autre mime, en boitant, l’infirme qui volait !

Le Poëte est semblable au prince des nuées
Qui hante la tempête et se rit de l’archer ;
Exilé sur le sol au milieu des huées,
Ses ailes de géant l’empêchent de marcher.

Adesea marinarii, voind să se desfete,
Atrag pe punți în cursă gigantici albatrozi
Ce însoțesc corăbii, în legănate cete,
Pe-abisuri îmblănzite prin jertfe de matrozi.

Dar cum se văd pe scînduri, stăpînitorii slăvii
Devin ne-ndemînatici și înduioșător
Își poartă vastele-aripi tîrîș pe puntea năvii
Ca vîsle ostenite pe laturile lor.

Fochistu-i necăjește și, șchiopătînd, dă zorul
Să imiteze mersul sfioșilor captivi –
Ridicol, slab și trîndav s-arată zburătorul
Intimidat de rîsul matrozilor naivi.

Poetul e asemeni monarhului furtunii
Ce vizitează norii rîzîndu-și de arcași –
Proscris pe sol, în prada prigoanei și-a minciunii,
De aripile-i vaste se-mpiedică în pași.

Dans le vieux parc solitaire et glacé
Deux formes ont tout à l’heure passé.
Leurs yeux sont morts et leurs lèvres sont molles,
Et l’on entend à peine leurs paroles.

Dans le vieux parc solitaire et glacé
Deux spectres ont évoqué le passé.
— Te souvient-il de notre extase ancienne ?
— Pourquoi voulez-vous donc qu’il m’en souvienne ?

— Ton cœur bat-il toujours à mon seul nom ?
Toujours vois-tu mon âme en rêve ? — Non.
— Ah ! les beaux jours de bonheur indicible
Où nous joignions nos bouches ! — C’est possible.

Qu’il était bleu, le ciel, et grand l’espoir !
L’espoir a fui, vaincu, vers le ciel noir.
Tels ils marchaient dans les avoines folles,
Et la nuit seule entendit leurs paroles.

În parcul vechi și rece și pustiu,
Trec două umbre-n ceasul cenușiu.
Li-s ochii ofiliți, au buze moi
Și deslușești cu greu ce-și spun ei doi.

În parcul vechi și rece și pustiu,
Nălucile își fac trecutul viu.
− Îți amintești extazul nostru vechi ?
− Ce tot îmi torci trecutul în urechi !

− Dar astăzi mă mai strigi pe nume tu
Și-n vis îți mai răsar eu oare ? − Nu.
− Ah, zile dragi cum altele n-om ști,
Cînd gurile ni se uneau ! − O fi …

− Ce bolți albastre, ce speranțe mari !
− Speranța-i azi prin norii funerari.
Și astfel merg stîrnind ovăzu-n drum
Și noaptea îi aude doar, prin fum…

Le vent de l’autre nuit a jeté bas l’Amour
Qui, dans le coin le plus mystérieux du parc,
Souriait en bandant malignement son arc,
Et dont l’aspect nous fit tant songer tout un jour !

Le vent de l’autre nuit l’a jeté bas ! Le marbre
Au souffle du matin tournoie, épars. C’est triste
De voir le piédestal, où le nom de l’artiste
Se lit péniblement parmi l’ombre d’un arbre,

Oh ! c’est triste de voir debout le piédestal
Tout seul ! et des pensers mélancoliques vont
Et viennent dans mon rêve où le chagrin profond
Évoque un avenir solitaire et fatal.

Oh ! c’est triste ! — Et toi-même, est-ce pas ? es touchée
D’un si dolent tableau, bien que ton œil frivole
S’amuse au papillon de pourpre et d’or qui vole
Au-dessus des débris dont l’allée est jonchée.

Ieri peste noapte vîntul a sfărîmat Amorul
Ce-n colțul cel mai dulce ce-l tăinuiește parcul
Adesea ne oprise din drum, săgetătorul,
Cu zîmbetul pe buze, tinzînd în aer arcul.

Ieri peste noapte vîntul l-a sfărîmat. Și-acuma
Puzderia de marmor rotește-n zori – și-i trist
Să vezi sub arbor soclul ce mai păstrează numa
Iscălitura ștearsă a bietului artist.

Ce trist se-nalță soclul stingher! Luîndu-și zborul,
Întristătoare gînduri se duc iar, ca să vie
În visul meu de jale în care viitorul
Îmi prevestește-o soartă mîhnită și pustie…

E trist din cale-afară… Chiar tu, așa-i, femeie?
Rămîi pierdută parcă, deși firea-ți ușoară
Se bucură de-un flutur de purpură ce zboară
Prin pulberea de marmor purtată pe alee…

N’est-ce pas ? en dépit des sots et des méchants
Qui ne manqueront pas d’envier notre joie,
Nous serons fiers parfois et toujours indulgents.

N’est-ce pas ? nous irons, gais et lents, dans la voie
Modeste que nous montre en souriant l’Espoir,
Peu soucieux qu’on nous ignore ou qu’on nous voie.

Isolés dans l’amour ainsi qu’en un bois noir,
Nos deux cœurs, exhalant leur tendresse paisible,
Seront deux rossignols qui chantent dans le soir.

Quant au Monde, qu’il soit envers nous irascible
Ou doux, que nous feront ses gestes ? Il peut bien
S’il veut, nous caresser ou nous prendre pour cible.

Unis par le plus fort et le plus cher lien,
Et d’ailleurs, possédant l’armure adamantine,
Nous sourirons à tous et n’aurons peur de rien.

Sans nous préoccuper de ce que nous destine
Le Sort, nous marcherons pourtant du même pas,
Et la main dans la main, avec l’âme enfantine
De ceux qui s’aiment sans mélange, n’est-ce pas ?

Nu este-așa că-n ciuda acelor proști și răi
Ce vor privi cu pizmă a noastră bucurie,
Vom fi arare mîndri și buni în veci cu ei?

Nu este-așa că-n tihnă și plini de voioșie
Vom merge calea dreaptă ce steaua ne-o arată,
Nepăsători de cine ne vede ori ne știe?

Răznite ca-ntr-o neagră pădure fermecată,
A noastre două inimi cînta-vor în iubire,
Cum cîntă noaptea două privighetori deodată.

Iar lumea, de-o fi bună cu noi, ori cu-ndîrjire,
Puțin o să ne pese. De-ar fi să ne sfîșie,
Nici dragoste, nici ură, nimic n-o să ne mire.

Legați de cea mai scumpă și trainică frăție,
Ca într-o za vrăjită noi vom păși-n lumină,
Iar teamă de nimica atunci n-o să ne fie.

Ci fără nici o grijă de valul ce-o să vină
Eu mîna mea voi pune-o duios în mîna ta,
Și-om merge-așa înainte, cu inima senină
A celor ce s-adoră deoparte, nu-i așa?

Naître avec le printemps, mourir avec les roses ;
Sur l’aile du zéphyr nager dans un ciel pur ;
Balancé sur le sein des fleurs à peine écloses,
S’enivrer de parfums, de lumière et d’azur ;
Secouant, jeune encor, la poudre de ses ailes,
S’envoler comme un souffle aux voûtes éternelles,
Voilà du papillon le destin enchanté :
Il ressemble au désir, qui jamais ne se pose,
Et sans se satisfaire, effleurant toute chose,
Retourne enfin au ciel chercher la volupté.

Primăvara să se nască, ca roza să treacă,
Pe-a zefirului aripi să înoate în văzduh,
Și pe sânul floricelei de-a se legăna să-i placă…
Hrana să-i fie lumina și a mirosului duh.
Să-și scuture tânăr încă colbul de pe aripioare
Și către cereasca boltă ca suflețelul să zboare…
Iată soarta fericită fluturașului vremelnic,
Ce seamănă cu dorința, care-astâmpăr nu găsește,
Și care le cere toate, neiubind nimic temeinic,
Și apoi, zburând în ceruri, acolo se liniștește.

Quand vous serez bien vieille, au soir à la chandelle,
Assise aupres du feu, devidant et filant,
Direz chantant mes vers, en vous esmerveillant,
Ronsard me celebroit du temps que j’estois belle.

Lors vous n’aurez servante oyant telle nouvelle,
Desja sous le labeur à demy sommeillant,
Qui au bruit de mon nom ne s’aille resveillant,
Benissant vostre nom de louange immortelle.

Je seray sous la terre et fantôme sans os
Par les ombres myrteux je prendray mon repos :
Vous serez au fouyer une vieille accroupie.

Regrettant mon amour et vostre fier desdain.
Vivez, si m’en croyez, n’attendez à demain :
Cueillez dés aujourd’huy les roses de la vie.

Când ai să fii bătrână și când vei sta acasă
Torcând ațintindu-ți spre foc ochii căprui
Citind versuri de mine pe gânduri ai să-ți spui:
Ronsard mă preaslăvise pe când eram frumoasă.

Si n-o să ai in jurul tău nici o servitoare
Care prinzând de veste de-un lucru-atât de rar
Să nu tresară grabnic la numele: Ronsard
Ce-a vrut să-ți facă fala pe veci nemuritoare.

Ci eu voiu fi in țărnă o palidă stafie.
Sub mirți, neturburată odihna o să-mi fie
Când tu bătrână, ’n minte trecutu-o să-ti înșiri.

Si-ai să regreți iubirea si recele-ți dispreț.
O n-aștepta, ci pune doar pe iubire preț:
Culege cât e vreme ai vieții trandafiri.

L’an se rajeunissoit en sa verde jouvence,
Quand je m’épris de vous, ma Sinope cruelle :
Seize ans estoyent la fleur de vostre âge nouvelle,
Et vostre teint sentoit encore son enfance.
Vous aviez d’une infante encor la contenance,
La parolle, et les pas, vostre bouche estoit belle,
Vostre front, et vos mains dignes d’une immortelle,
Et vostre œil qui me fait trespasser quand j’y pense.
Amour, qui ce jour là si grandes beautez vit,
Dans un marbre, en mon cœur d’un trait les escrivit :
Et si pour le jourd’huy vos beautez si parfaites
Ne sont comme autresfois, je n’en suis moins ravy :
Car je n’ay pas égard à cela que vous estes,
Mais au dous souvenir des beautez que je vy.

Întinerise anul în haine de verdeață
Pe vremea aceea-n care, Sinopa, te iubii.
Icoana unei blânde și dragi copilării
Ți se citea întreagă pe tânăra ta față.
Erai copila-n vremea când îmi ieșeai în cale,
Copilă erai încă prin umblet și prin glas,
Prin gura ta de care vrăjit și-azi am rămas,
Prin ochii tăi, la care gândindu-mă mi-e jale.
Iar Amor când zărit-a frumosu-ți chip ca-n vise
Degrabă cu-o săgeată în inima-mi îl scrise.
Si dacă nu ești astăzi frumoasă ca-nainte
Nu pot să șterg din suflet in veci icoana ta,
Căci nu chipul de astăzi îmi este viu în minte
Ci chipul fără seamăn ce l-ai avut cândva.

Maître corbeau, sur un arbre perché,
Tenait en son bec un fromage.
Maître renard, par l’odeur alléché,
Lui tint à peu près ce langage :
Hé ! bonjour, monsieur du corbeau.
Que vous êtes joli ! que vous me semblez beau !
Sans mentir, si votre ramage
Se rapporte à votre plumage,
Vous êtes le phénix des hôtes de ces bois.
À ces mots le corbeau ne se sent pas de joie ;
Et, pour montrer sa belle voix,
Il ouvre un large bec, laisse tomber sa proie.
Le renard s’en saisit, et dit : Mon bon monsieur,
Apprenez que tout flatteur
Vit aux dépens de celui qui l’écoute :
Cette leçon vaut bien un fromage, sans doute.
Le corbeau, honteux et confus,
Jura, mais un peu tard, qu’on ne l’y prendrait plus.

Jupân corbul câștigase
Din negoțul ce-apucase
Un bun chilipir de caș,
Și cu dânsu-n cioc se duse
P-un copac, unde se puse
Ca un om l-al său sălaș.

Vulpea, ca o jupâneasă,
O cam șterge de p-acasă,
Și ieșise la primblare;
Iar bunul miros ce are
D-ici, de colo o-ndreptă
Sub copac, și-n sus cătă:
„Jupâne corb, plecăciune!
O, Doamne, ce frumusețe!
Ce pasăre, ce minune,
Ce drag de pene mărețe!…
Dar n-are glas; ce păcat!”
Corbul, îngâmfat în sine,
Nicidecum nu-i veni bine
Ca vulpea să-l socotească
De mut sau să mi-l vorbească
Că e prost l-al său cântat.

Lungi gâtul, căscă ciocul
Și-ncepu a croncăi.
Cașul căzând, vulpea-aci,
Cântărețul păți jocul.
„Jupân corb, precum se vede,
Minte numai îți lipsește;
Și fă bine de mă crede
Și-nvață, te folosește:
Că de mult, foarte de mult,
Din punga celor ce-ascult
Lingușitorii trăiesc.”

Salut, bois couronnés d’un reste de verdure !
Feuillages jaunissants sur les gazons épars !
Salut, derniers beaux jours ! le deuil de la nature
Convient à la douleur, et plaît à mes regards.
Je suis d’un pas rêveur le sentier solitaire ;
J’aime à revoir encor, pour la dernière fois,
Ce soleil pâlissant, dont la faible lumière
Perce à peine à mes pieds l’obscurité des bois.

Oui, dans ces jours d’automne où la nature expire,
À ses regards voilés je trouve plus d’attraits ;
C’est l’adieu d’un ami, c’est le dernier sourire
Des lèvres que la mort va fermer pour jamais.
Ainsi, près de quitter l’horizon de la vie,
Pleurant de mes longs jours l’espoir évanoui,
Je me retourne encore, et d’un regard d’envie
Je contemple ces biens dont je n’ai pas joui.

Terre, soleil, vallons, belle et douce nature,
Je vous dois une larme aux bords de mon tombeau !
L’air est si parfumé ! la lumière est si pure !
Aux regards d’un mourant le soleil est si beau !
Je voudrais maintenant vider jusqu’à la lie
Ce calice mêlé de nectar et de fiel :
Au fond de cette coupe où je buvais la vie,
Peut-être restait-il une goutte de miel !

Peut-être l’avenir me gardait-il encore
Un retour de bonheur dont l’espoir est perdu !
Peut-être, dans la foule, une âme que j’ignore
Aurait compris mon âme, et m’aurait répondu !…
La fleur tombe en livrant ses parfums au zéphire ;
À la vie, au soleil, ce sont là ses adieux :
Moi, je meurs ; et mon âme, au moment qu’elle expire,
S’exhale comme un son triste et mélodieux.

Salutare, lemne triste, ce verzi, galbene-nnegriți,
Frunzi ce, căzând risipite pe livezi, vă veșteziți!
Salutare, voi frumoase zile ce ați mai rămas!
În voi tânguirea firii urmează c-un slab, trist pas.
Ea se cuvine durerii, mie-mi place s-o privesc;
Singuratica cărare, uitat pășind, o citesc.
A! să mai văz înc-o dată soarele îngălbenind,
A cărui lumină slabă abia pătrunde sclipind
La piciorul meu ce sună frunza, lemnul cel uscat,
Întunericimea deasă în pădurea ce-am călcat.

În aste zile de toamnă, când natura-și dă sfârșit,
Dar! aflu mai mult plăcere l-al ei ochi acoperit:
Este al unui prieten tristul rămâi sănătos,
Este zâmbirea din urmă genei ce, lăsată-n jos,
Moartea vine s-o închiză, mai mult a nu s-ardica.
Așa orizonul vieții gata fiind a lăsa,
A lungilor mele zile nădejdea slabă plângând,
Mă mai întorc înc-o dată și, nesățios cătând,
Mă uit l-ale sale bunuri ce încă n-am întâlnit,
Bunuri de la care soarta pân-acum m-a ocolit.

Frumoasă, dulce natură, soare, cer, crânguri, pământ,
Sunt dator; lacrima pică pe margini l-al meu mormânt.
Ce curată e lumina! aerul plin de miros!
L-a murindului privire soarele cât de frumos!
Acum aș vrea și cu drojdii să deșert acest pahar
Amestecat când de fiere, când de dulcele nectar.
În fundul acestei cupe unde viața sunt a-mi bea,
Vreun gust de miere-aicea e putinț-a-mi rămânea?
E putință viitorul pentru mine a păzi
O-ntoarcere-a fericirii ce n-am a nădăjdui?
E putință în mulțime un suflet a fi ascuns
Să cunoască al meu suflet, la ce voi să am răspuns?

Floarea, căzând jos, își lasă la zefir al ei miros,
Și e la soare, la viață al ei rămâi sănătos.
Eu mor însă, ș-al meu suflet în minutul ce l-am dat
Se revarsă ca un sunet melodios întristat.

Le soir ramène le silence.
Assis sur ces rochers déserts,
Je suis dans le vague des airs
Le char de la nuit qui s’avance.

Vénus se lève à l’horizon ;
À mes pieds l’étoile amoureuse
De sa lueur mystérieuse
Blanchit les tapis de gazon.

De ce hêtre au feuillage sombre
J’entends frissonner les rameaux :
On dirait autour des tombeaux
Qu’on entend voltiger une ombre.

Tout à coup, détaché des cieux,
Un rayon de l’astre nocturne,
Glissant sur mon front taciturne,
Vient mollement toucher mes yeux.

Doux reflet d’un globe de flamme,
Charmant rayon, que me veux-tu ?
Viens-tu dans mon sein abattu
Porter la lumière à mon âme ?

Descends-tu pour me révéler
Des mondes le divin mystère,
Ces secrets cachés dans la sphère
Où le jour va te rappeler ?

Une secrète intelligence
T’adresse-t-elle aux malheureux ?
Viens-tu, la nuit, briller sur eux
Comme un rayon de l’espérance ?

Viens-tu dévoiler l’avenir
Au cœur fatigué qui l’implore ?
Rayon divin, es-tu l’aurore
Du jour qui ne doit pas finir ?

Mon cœur à ta clarté s’enflamme,
Je sens des transports inconnus,
Je songe à ceux qui ne sont plus :
Douce lumière, es-tu leur âme ?

Peut-être ces mânes heureux
Glissent ainsi sur le bocage ?
Enveloppé de leur image,
Je crois me sentir plus près d’eux !

Ah ! si c’est vous, ombres chéries !
Loin de la foule et loin du bruit,
Revenez ainsi chaque nuit
Vous mêler à mes rêveries.

Ramenez la paix et l’amour
Au sein de mon âme épuisée,
Comme la nocturne rosée
Qui tombe après les feux du jour.

Venez !… mais des vapeurs funèbres
Montent des bords de l’horizon :
Elles voilent le doux rayon,
Et tout rentre dans les ténèbres.

Seara aduce lina tăcere;
Pe pustii stânce eu așezat
Iau după urmă al nopții car
Ce-n aburosul senin pășește.

Venus se nalță pe orizon,
Și la picioare-mi steaua-amoroasă
Cu-a sa lumină misterioasă
Argintuiește verdele șes.

Prin deasa frunză acestor arburi
Auz zefirul încet șoptind
Lângă morminte ast sunet simt
Parcă ar trece zburând o umbră.

Dar totodată scapă din cer
Senină rază din steaua nopții,
Și pe tăcuta-mi frunte-ndreptată
Lin se revarsă peste-ai mei ochi.

Dulce lucire d-un glob de flăcări!
Rază mult dragă! ce mă voiești?
Vii oare-n sânu-mi cel obosit
S-aduci lumina într-al meu suflet?

Sfințita taină acestor lumi
Te cobori oare ca să-mi descoperi,
Taină ascunsă l-această sferă
În care ziua te-așteaptă mult?

O-nțelepciune neînțeleasă
Te îndreptează la ticăloși?
Ce! vii tu noaptea a-i lumina
Ca dulcea rază unei nădejde?

Vremea ce vine ai ca să spui
Inimii triste ce-n veci te cheamă?
Rază mult sfântă, ești aurora
Acelei zile ce n-are-apus?

Inima-mi toată se-nflăcărează
L-a ta lucire, și mă strămut,
M-aflu cu-aceia ce nu mai sunt…
Dulce lumină, ești al lor suflet?

Tot așa poate că se strecor
Ș-aceste umbre mult fericite;
Mă simt aproape că sunt de ele,
D-ale lor chipuri înfășurat!

Ah! voi de sunteți, umbre mult sfinte,
Aci-n tăcere, vă rog veniți;
Cum sunt de zgomot eu depărtat,
Fiți împreună cu-a mele visuri.

Dragostea, pacea voi revărsați
În sân, în pieptu-mi ce-abia răsuflă,
Ca roua nopții care se lasă
Și domolește al zilei foc.

Veniți!… Dar aburi, o ceață groasă
Pe cer se nalță numaidecât
Și peste dulcea-mi rază se-ntind,
Piere, și-ndată se-ntunecează.

Souvent sur la montagne, à l’ombre du vieux chêne,
Au coucher du soleil, tristement je m’assieds ;
Je promène au hasard mes regards sur la plaine,
Dont le tableau changeant se déroule à mes pieds.

Ici, gronde le fleuve aux vagues écumantes,
Il serpente, et s’enfonce en un lointain obscur ;
Là, le lac immobile étend ses eaux dormantes
Où l’étoile du soir se lève dans l’azur.

Au sommet de ces monts couronnés de bois sombres,
Le crépuscule encor jette un dernier rayon,
Et le char vaporeux de la reine des ombres
Monte, et blanchit déjà les bords de l’horizon.

Cependant, s’élançant de la flèche gothique,
Un son religieux se répand dans les airs,
Le voyageur s’arrête, et la cloche rustique
Aux derniers bruits du jour mêle de saints concerts.

Mais à ces doux tableaux mon ame indifférente
N’éprouve devant eux ni charme, ni transports,
Je contemple la terre, ainsi qu’une ombre errante :
Le soleil des vivants n’échauffe plus les morts.

De colline en colline en vain portant ma vue,
Du sud à l’aquilon, de l’aurore au couchant,
Je parcours tous les points de l’immense étendue,
Et je dis : Nulle part le bonheur ne m’attend.

Que me font ces vallons, ces palais, ces chaumières ?
Vains objets dont pour moi le charme est envolé ;
Fleuves, rochers, forêts, solitudes si chères,
Un seul être vous manque, et tout est dépeuplé.

Que le tour du soleil ou commence ou s’achève,
D’un œil indifférent je le suis dans son cours ;
En un ciel sombre ou pur qu’il se couche ou se lève,
Qu’importe le soleil ? je n’attends rien des jours.

Quand je pourrois le suivre en sa vaste carrière,
Mes yeux verroient par-tout le vide et les déserts ;
Je ne desire rien de tout ce qu’il éclaire,
Je ne demande rien à l’immense univers.

Mais peut-être au-delà des bornes de sa sphère,
Lieux où le vrai soleil éclaire d’autres cieux,
Si je pouvais laisser ma dépouille à la terre,
Ce que j’ai tant rêvé paroîtroit à mes yeux ?

Là, je m’enivrerois à la source où j’aspire,
Là, je retrouverois et l’espoir et l’amour,
Et ce bien idéal que toute ame desire
Et qui n’a pas de nom au terrestre séjour !

Que ne puis-je, porté sur le char de l’Aurore,
Vague objet de mes vœux, m’élancer jusqu’à toi ;
Sur la terre d’exil pourquoi resté-je encore ?
Il n’est rien de commun entre la terre et moi.

Quand la feuille des bois tombe dans la prairie,
Le vent du soir se lève et l’arrache aux vallons ;
Et moi, je suis semblable à la feuille flétrie :
Emportez-moi comme elle, orageux aquilons !

Adeseori pe munte, când soarele apune,
Eu, obosit de gânduri, la umbră rezemat,
În jos peste cămpie vederea-mi se repune,
Privind cum se destinde cu-ncetul și treptat.

Aici spumegă râul în undele-i muginde
Și șerpuind se pierde în depărtat ascuns;
Lacul colo-și revarsă apele lui dorminde,
Pe care steaua serii ivită le-a pătruns.

Seara-și aruncă încă o rază rubinoasă
P-al munților nalt vârf de brazi încoronat;
Ș-a umbrelor stăpână în caru-i rourat
Pășaște, și albește o pânză fumegoasă.

Religiosul sunet, curmând astă tăcere,
În aer se revarsă din turnul goticesc;
Pe călător oprește; și luciul câmpenesc
Ne-nsuflă-n locul zilei o sfântă mângâiere.

Dar sufletu-mi, l-această vedere felurită,
Rece, nimic nu simte plăcere pe pământ;
El înainte-mi este o umbră rătăcită:
Soarele nu-ncălzește pe cei ce nu mai sânt.

Stânce, colnice, dealuri, d-a rând le iau pe toate,
Din margine la alta, d-apus la răsărit,
Nimic nu las din lume, și văz că nu se poate
Ferice eu în vruna mai mult a fi ursit.

Ce pot afla în aste livezi, lacuri, câmpie,
A cărora plăcere odată mi-a zburat?
Râuri, fântâni, dumbrave, colibă sau palat;
Lipsește o ființă, și toate sunt pustie.

Facă-se zi sau noapte, răsare și sfințește
Soarele, eu la dânsul mă uit c-un ochi străin!
Fie liniște, vifor, negură sau senin,
Zile n-aștept d-aicea, — soare ce-mi folosește?

Când aș putea în drumu-i să-l însoțesc vrodată,
Ai mei ochi pretutindeni deșertul ar privi;
Aici îns-a mea râvnă la toate e-ncuiată:
Nimic nu cer din lume, nimic n-am a dori.

Dar dincolo d-aceste înflăcărate sfere,
Loc unde luminează soarele-adevărat,
Când mi-aș lăsa aicea lutoasa despuiere,
Acolo-mi va fi față ce-atâta am visat!

Acolo și nădejde, ș-amor, și-ncredințare.
Voi reafla-n izvorul d-atâta prea dorit,
Ș-acel ideal bine de toți nădăjduit
Și care-aici vrun nume el pe pământ nu are.

Pe carul aurorei să zbor până la tine
De ce nu pot, o, scumpe locuitor ceresc?!
În locul osândirii ce mă mai zăbovesc?
Nu e nimic d-amestec între pământ și mine.

Jos pe livezi când cade frunza cea-ngălbenită,
Vântul de seară suflă, o zboară, ș-a pierit…
Și eu sunt ca această frunză prea veștezită;
Crivețe viforoase, ce m-ați deosebit?

Ainsi, toujours poussés vers de nouveaux rivages,
Dans la nuit éternelle emportés sans retour,
Ne pourrons-nous jamais sur l’océan des âges
Jeter l’ancre un seul jour ?

Ô lac ! l’année à peine a fini sa carrière,
Et près des flots chéris qu’elle devoit revoir,
Regarde ! je viens seul m’asseoir sur cette pierre
Où tu la vis s’asseoir !

Tu mugissois ainsi sous ces roches profondes,
Ainsi tu te brisois sur leurs flancs déchirés,
Ainsi le vent jetoit l’écume de tes ondes
Sur ses pieds adorés.

Un soir, t’en souvient-il ? nous voguions en silence ;
On n’entendoit au loin, sur l’onde et sous les cieux,
Que le bruit des rameurs qui frappoient en cadence
Tes flots harmonieux.

Tout-à-coup des accents inconnus à la terre
Du rivage charmé frappèrent les échos ;
Le flot fut attentif, et la voix qui m’est chère
Laissa tomber ces mots :

« Ô temps ! suspends ton vol ; et vous, heures propices
Suspendez votre cours :
Laissez-nous savourer les rapides délices
Des plus beaux de nos jours !

Assez de malheureux ici-bas vous implorent,
Coulez, coulez pour eux ;
Prenez avec leurs jours les soins qui les dévorent,
Oubliez les heureux.

Mais je demande en vain quelques moments encore,
Le temps m’échappe et fuit ;
Je dis à cette nuit : Sois plus lente ; et l’aurore
Va dissiper la nuit.

Aimons donc, aimons donc ! de l’heure fugitive,
Hâtons-nous, jouissons !
L’homme n’a point de port, le temps n’a point de rive ;
Il coule, et nous passons ! »

Temps jaloux, se peut-il que ces moments d’ivresse,
Où l’amour à longs flots nous verse le bonheur,
S’envolent loin de nous de la même vitesse
Que les jours du malheur ?

Eh quoi ! n’en pourrons-nous fixer au moins la trace ?
Quoi ! passés pour jamais ! quoi ! tout entiers perdus !
Ce temps qui les donna, ce temps qui les efface,
Ne nous les rendra plus !

Éternité, néant, passé, sombres abymes,
Que faites-vous des jours que vous engloutissez ?
Parlez : nous rendrez-vous ces extases sublimes
Que vous nous ravissez ?

Ô lac ! rochers muets ! grottes ! forêt obscure !
Vous, que le temps épargne ou qu’il peut rajeunir,
Gardez de cette nuit, gardez, belle nature,
Au moins le souvenir !

Qu’il soit dans ton repos, qu’il soit dans tes orages,
Beau lac, et dans l’aspect de tes riants coteaux,
Et dans ces noirs sapins, et dans ces rocs sauvages
Qui pendent sur tes eaux.

Qu’il soit dans le zéphyr qui frémit et qui passe,
Dans les bruits de tes bords par tes bords répétés,
Dans l’astre au front d’argent qui blanchit ta surface
De ses molles clartés.

Que le vent qui gémit, le roseau qui soupire,
Que les parfums légers de ton air embaumé,
Que tout ce qu’on entend, l’on voit ou l’on respire,
Tout dise : Ils ont aimé !

Astfel tot la țărmuri nouă împinși calea ne-ncetată,
Duși către vecinica noapte, înapoi făr-a veni,
În oceanul de vârste noi nu vom putea vrodată
O zi ancora-a-ntări?

O, lac! abia-și sfârși anul drumul ce iar și-l gătește,
Ș-aproape de drage valuri unde ea era-a veni,
Pe piatra unde-ai văzut-o, aci, iată, mă privește,
Viu singur a…m-odihni!

Astfel tu mugeai în gemăt sub aste stânci afundate,
Astfel vântul a ta spumă pe picioare-i arunca
Și te sfărâmai tot astfel sub coastele-ți deșirate,
Unda-ți plesnind se vărsa.

Ti-aduci aminte-ntr-o seară când noi pluteam în tăcere
Și n-auzeam de departe pe undă, sub cer lucios,
Decât sunetul lopeții ce despica cu plăcere
Valul tău armonios?

Când, un glas străin cu totul pe tăcere, fără veste,
Dintr-un țărm ce-aducea farmec începu a deștepta.
Unda stătu să asculte, și glasul ce scump îmi este
Cu-aste vorbe răsuna:

„O, vreme, oprește-ți zborul! ceasuri blânde,-ascultătoare,
Opriți cursul vostru, stați!
A zilelor mai frumoase plăcerile fugătoare
Lăsați să gustăm, lăsați!

Destui ticăloși vă strigă, ce necazu-i împresoară;
Curgeți, pentru ei grăbiți;
Luați cu ale lor zile grijile care-i doboară
Și uitați p-ăi fericiți…

Dar ce cer? deșartă rugă! minutele trec, n-așteaptă,
Vremea-mi scapă, s-a pierdut;
Eu zic nopții să-ntârzie, aurora se deșteaptă,
O-mpraștie… a trecut!

Să iubim, să iubim dară, de secunda ce grăbește
Grăbiți să ne bucurăm;
Vremea este fără țărmuri, omul liman nu găsește;
Curge, și noi naintăm!”

Timp gelos! e cu putință aceste ceasuri sfințite,
Când amorul în lungi unde ne revarsă fericiri,
Să zboare de noi departe, asemenea de grăbite
Ca și în nenorociri?

Cel puțin nici a lor urmă, și ea nu stă, piere, zboară?
Ce! de tot le-avem pierdute? mai mult nu le vom afla?
Vremea care ni le dete, vremea care le omoară
Mai mult nu ni le va da?

Trecut! Nimic! Vecinicie! Abisuri negre, noptoase!
Unde sunt zilele noastre care-n veci ni le-nghițiți?
Spuneți, ne veți mai întoarce aste plăceri fioroase
Pe care ni le răpiți?

O, lac, și voi, stânci tăcute, peșteri și păduri umbroase,
Voi, ce vremea vă păstrează sau vă poate re-nnoi,
Păstrați ținerea de minte acestei nopți prea frumoase
Cel puțin a vă-nsoți.

Fie cu tine-n repaos, fie și în vijelie,
Frumos lac, și în privirea dealurilor ce-asudez,
Și-n aste sălbatici râpe, și-n brazii ce cu mândrie
Malul tău încoronez;

Fie-n zefirul ce suflă, ce tremură în verdeață,
În sunetele din vale ce văile le răspund,
În steaua d-argint în frunte ce albește a ta față
Cu raze ce-abia pătrund;

Și vântul ce tare geme, și trestia ce suspină,
Miroasele răsfirate din aeru-mbălsămit,
Tot ce se vede, s-aude, toate ele ce n-au vină,
Tot zică: ei s-au iubit!

Que ce soit Urgèle ou Morgane,
J’aime, en un rêve sans effroi,
Qu’une fée, au corps diaphane,
Ainsi qu’une fleur qui se fane,
Vienne pencher son front sur moi.

C’est elle dont le luth d’ivoire
Me redit, sur un mâle accord,
Vos contes, qu’on n’oserait croire,
Bons paladins, si votre histoire
N’était plus merveilleuse encor.

C’est elle, aux choses qu’on révère
Qui m’ordonne de m’allier,
Et qui veut que ma main sévère
Joigne la harpe du trouvère
Au gantelet du chevalier.

Dans le désert qui me réclame,
Cachée en tout ce que je vois,
C’est elle qui fait, pour mon âme,
De chaque rayon une flamme,
Et de chaque bruit une voix ;

Elle, — qui dans l’onde agitée
Murmure en sortant du rocher,
Et, de me plaire tourmentée,
Suspend la cigogne argentée
Au faîte aigu du noir clocher ;

Quand, l’hiver, mon foyer pétille,
C’est elle qui vient s’y tapir,
Et me montre, au ciel qui scintille,
L’étoile qui s’éteint et brille,
Comme un œil prêt à s’assoupir ;

Qui, lorsqu’en des manoirs sauvages
J’erre, cherchant nos vieux berceaux,
M’environnant de mille images,
Comme un bruit du torrent des âges,
Fait mugir l’air sous les arceaux ;

Elle, — qui, la nuit, quand je veille,
M’apporte de confus abois,
Et, pour endormir mon oreille,
Dans le calme du soir, éveille
Un cor lointain au fond des bois.

Que ce soit Urgèle ou Morgane,
J’aime, en un rêve sans effroi,
Qu’une fée, au corps diaphane,
Ainsi qu’une fleur qui se fane,
Vienne pencher son front sur moi !

Dragu-mi e visul când dimineață,
O mândră zână pășind abia
Vine ca floarea și cu dulceață
C-o diafană și blândă față,
Își pleacă fruntea asupra mea.

Ea atunci lira îmi acordează
Și îmi rezice c-un glas ușor,
Povestiri multe ce-nminunează
Bravilor care nu mai viază,
Ce zac în ticnă în groapa lor.

Ea mă îndeamnă cătră cântare,
Îmi ordonează ca să adun
Minuni vechi pline de-nfiorare
Și pe rând vouă pe fiecare,
Tineri prietini să vi le spun.

Când în pustiuri merg câteodată
Îmi sprijinește slăbitul pas,
Cu a sa rază înflăcărată
Le luminează, mi le arată,
Din orice sunet face un glas.

Alină unda cea argintie
Ieșind din valuri ce-n prejma-i salt,
Pentru a-mi face plăcerea vie
Face cucorul curând să vie,
Ca să se puie pe turnul nalt.

Iarna la focu-mi ades se pune,
Mi-arată steaua ce se ivi;
Povești bătrâne apoi îmi spune
Până când luna din cer apune.
Pân încep ochii a-mi adormi.

Când îmblu noaptea pintre ruine
Cătând să aflu vechi suveniri,
Mândra mea zână îndată vine
Și apoi face pe lângă mine
Să sune vântul prin năruiri.

Amândoi singuri—dulce păreche!?
Ne punem iarna pe lângă horn;
Ea ca s-adoarmă a mea ureche,
Deșteapt-atunce pădurea veche
Și-n depărtare s-aude un corn!

Dragu-mi e visul, când dimineață,
O mândră zână pășind abia
Vine ca floarea și cu dulceață
C-o diafană și blândă față,
Își pleacă fruntea asupra mea.

Dans vos fêtes d’hiver, riches, heureux du monde,
Quand le bal tournoyant de ses feux vous inonde,
Quand partout à l’entour de vos pas vous voyez
Briller et rayonner cristaux, miroirs, balustres,
Candélabres ardents, cercle étoilé des lustres,
Et la danse, et la joie au front des conviés ;
Tandis qu’un timbre d’or sonnant dans vos demeures
Vous change en joyeux chant la voix grave des heures,
Oh ! songez-vous parfois que, de faim dévoré,
Peut-être un indigent dans les carrefours sombres
S’arrête, et voit danser vos lumineuses ombres
Aux vitres du salon doré ?

Songez-vous qu’il est là sous le givre et la neige,
Ce père sans travail que la famine assiège ?
Et qu’il se dit tout bas : « Pour un seul que de biens !
À son large festin que d’amis se récrient !
Ce riche est bien heureux, ses enfants lui sourient.
Rien que dans leurs jouets que de pain pour les miens ! »
Et puis à votre fête il compare en son âme
Son foyer où jamais ne rayonne une flamme,
Ses enfants affamés, et leur mère en lambeau,
Et, sur un peu de paille, étendue et muette,
L’aïeule, que l’hiver, hélas ! a déjà faite
Assez froide pour le tombeau !

Car Dieu mit ces degrés aux fortunes humaines.
Les uns vont tout courbés sous le fardeau des peines ;
Au banquet du bonheur bien peu sont conviés.
Tous n’y sont point assis également à l’aise.
Une loi, qui d’en bas semble injuste et mauvaise,
Dit aux uns : Jouissez ! aux autres : Enviez !
Cette pensée est sombre, amère, inexorable,
Et fermente en silence au cœur du misérable.
Riches, heureux du jour, qu’endort la volupté,
Que ce ne soit pas lui qui des mains vous arrache
Tous ces biens superflus où son regard s’attache ; —
Oh ! que ce soit la charité !

L’ardente charité, que le pauvre idolâtre ;
Mère de ceux pour qui la fortune est marâtre,
Qui relève et soutient ceux qu’on foule en passant,
Qui, lorsqu’il le faudra, se sacrifiant toute,
Comme le Dieu martyr dont elle suit la route,
Dira : Buvez ! mangez ! c’est ma chair et mon sang.
Que ce soit elle, oh ! oui, riches ! que ce soit elle
Qui, bijoux, diamants, rubans, hochets, dentelle,
Perles, saphirs, joyaux toujours faux, toujours vains,
Pour nourrir l’indigent et pour sauver vos âmes,
Des bras de vos enfants et du sein de vos femmes
Arrache tout à pleines mains !

Donnez, riches ! L’aumône est sœur de la prière.
Hélas ! quand un vieillard, sur votre seuil de pierre,
Tout roidi par l’hiver, en vain tombe à genoux ;
Quand les petits enfants, les mains de froid rougies,
Ramassent sous vos pieds les miettes des orgies,
La face du Seigneur se détourne de vous.
Donnez ! afin que Dieu, qui dote les familles,
Donne à vos fils la force, et la grâce à vos filles ;
Afin que votre vigne ait toujours un doux fruit ;
Afin qu’un blé plus mûr fasse plier vos granges ;
Afin d’être meilleurs ; afin de voir les anges
Passer dans vos rêves la nuit !

Donnez ! il vient un jour où la terre nous laisse.
Vos aumônes là-haut vous font une richesse.
Donnez ! afin qu’on dise : Il a pitié de nous !
Afin que l’indigent que glacent les tempêtes,
Que le pauvre qui souffre à côté de vos fêtes,
Au seuil de vos palais fixe un œil moins jaloux.
Donnez ! pour être aimés du Dieu qui se fit homme,
Pour que le méchant même en s’inclinant vous nomme,
Pour que votre foyer soit calme et fraternel ;
Donnez ! afin qu’un jour à votre heure dernière,
Contre tous vos péchés vous ayez la prière
D’un mendiant puissant au ciel !

Când iarna petreceți bine voi, avuților slăviți,
Când dați baluri strălucite, mii de lumini aprinzând,
Când în a voastre palaturi cu îngâmfare priviți,
Cristaluri, oglinzi, faiansuri, raze de foc slobozind,
Policandrele și lampe ca comeții arzători,
Și pe-a salelor parcheturi sprintenii dănțuitori,
Când un sunet ca de aur vă vestește mângâios
A oarelor răsunare ce trec făr’ să le simțiți,
Ah! gândiți măcar o dată la săracul stremțuros,
Ce poate la poarta voastră, cu ochii plânși și oviliți,
Au stătut ca să privească al vostru strălucit trai
Prin largile voastre geamuri, ca la suflete în rai.

Gândiți că săracul șede acolo pe-nghețați grunți,
Și muierea lui, copiii îl așteaptă tremurând,
Să le-aducă lemne, pâine, și dacă vreți să mai știți,
Acel sărac poate are o maică de mult zăcând,
Gândiți că săracul zice: „Mult are un singur om,
Copiii lor sătui, veseli, îi se zâmbesc și în somn.
Palatul lui strălucește, iar în bordeieșul meu
Nu țiu minte vreodată lumină să fi aprins,
Unde întru întuneric și aerul cel mai rău,
Aud oftatul femeii, a golilor copii plânși,
Și al bietei mume gemăt cerându-mi cu glas duios
Să o îngrop, ca să scape de al său trai ticălos”.

Dumnezeu aruncă soarte pentru oameni pe pământ,
Unii încujbați sub sarcini de nevoi amar trăiesc,
Alții cu averi mulțime, și trăiesc tot adunând,
Și trăiesc în îmbuibare, iar la săraci nu gândesc,
Ca când legea firii zice: cei avuți fiți fericiți,
Iar voi, săracilor, plângeți și pe avuți pizmuiți!
Această ciudă și pizmă ne-npăcată la săraci
Clocește în a lor inimi, dar cer milă umilit…
O, avutule vremelnic, milostenie să faci,
Ca la deznădăjduire săracul nenorocit
Sufletul să nu-și răpuie, făcându-se prădător,
Iar tu să-ți pierzi avuția făr-a fi miluitor.

Mizericordiei sânte și săracii sunt plecați,
Ea-i mumă unde norocul îi ca o maștihă rea,
Ea ridică, sprijinește pe cei în țărnă călcați;
Ea pe săraci cu-al său lapte de-a pururea satură,
Ea-i îndurată, ca Domnul, tot pe calea lui au mers,
Căci zice: „Mâncați-mi trupul, beți sângele meu ce vărs”.
Deci îndurarea să fie avuților norociți,
Care de pe voi să smulgă cu-al său blând și darnic braț,
Mărgăritar, pietre scumpe cu care vă-mpodobiți,
Haine neprețuite în care vă îngâmfați,
Spre a sătura cu ele mii de mii de ticăloși,
Și cu Domnul să vă-mpace dacă sunteți păcătoși.

Avuților, dați pomană, că ea este lucru sânt,
Întocmai ca liturgia, și vai de cel ce-au văzut
Făr’ de milă pe sărmanul zbuciumat iarna de vânt,
Pe bătrânul slab și bolnav lângă scara sa căzut,
Cătând fărmături de pâine și lingându-le de jos…
Dinspre avutul acesta Domnul fața și-au întors.
Deci dați Domnului pomană, că vă va da înmiit,
Vă va da frumoase fiice, vă va da înțelepți fii,
Vă va îmbelșuga câmpul, vă va da pomăt rodit,
Vă va îndulci și poama roditelor voastre vii,
Iar noaptea în somnul vostru îngerii vă vor păzi,
Și cu dânșii veți petrece în vis pân’ vă veți trezi.

Dați pomană, că pământul în grab’ vă va înghiți,
Și averea adunată cu necaz și cu sudori
Pe dată ce-nchideți ochii de voi se va despărți…
Iar pomana veți afla-o în a cerului comori.
Dați, ca să zică săracii: „Lui este milă de noi”
Și să vă privească balul neavând pizmă pe voi.
Oh! dați, căci și Domnul însuși pentru noi s-au răstignit,
Să dați! ca și de răi oameni voi să nu fiți clevetiți,
Să dați! ca și traiul vostru să vă fie mai ticnit,
Să dați! ca ora din urmă să vă afle liniștiți,
Căci pentru cel cu păcate a ticăloșilor rugă
În cer puternică este ca acea mai sacră pârgă.

En vain le jour succède au jour,
Ils glissent sans laisser de trace ;
Dans mon ame rien ne t’efface,
Ô dernier songe de l’amour !

Je vois mes rapides années
S’accumuler derrière moi,
Comme le chêne autour de soi
Voit tomber ses feuilles fanées.

Mon front est blanchi par le temps ;
Mon sang refroidi coule à peine,
Semblable à cette onde qu’enchaîne
Le souffle glacé des autans.

Mais ta jeune et brillante image,
Que le regret vient embellir,
Dans mon sein ne saurait vieillir
Comme l’ame, elle n’a point d’âge.

Non, tu n’as pas quitté mes yeux ;
Et quand mon regard solitaire
Cessa de te voir sur la terre,
Soudain je te vis dans les cieux.

Là, tu m’apparois telle encore
Que tu fus à ce dernier jour,
Quand vers ton céleste séjour
Tu t’envolas avec l’aurore.

Ta pure et touchante beauté
Dans les cieux même t’a suivie ;
Tes yeux, où s’éteignoit la vie,
Rayonnent d’immortalité !

Du zéphyr l’amoureuse haleine
Soulève encor tes longs cheveux ;
Sur ton sein leurs flots onduleux
Retombent en tresses d’ébène,

L’ombre de ce voile incertain
Adoucit encor ton image,
Comme l’aube qui se dégage
Des derniers voiles du matin.

Du soleil la céleste flamme
Avec les jours revient et fuit ;
Mais mon amour n’a pas de nuit,
Et tu luis toujours sur mon ame.

C’est toi que j’entends, que je vois,
Dans le désert, dans le nuage ;
L’onde réfléchit ton image ;
Le zéphyr m’apporte ta voix.

Tandis que la terre sommeille,
Si j’entends le vent soupirer,
Je crois t’entendre murmurer
Des mots sacrés à mon oreille.

Si j’admire ces feux épars
Qui des nuits parsèment le voile,
Je crois te voir dans chaque étoile
Qui plaît, le plus à mes regards.

Et si le souffle du zéphyre
M’enivre du parfum des fleurs,
Dans ses plus suaves odeurs
C’est ton souffle que je respire.

C’est ta main qui sèche mes pleurs,
Quand je vais, triste et solitaire,
Répandre en secret ma prière
Près des autels consolateurs.

Quand je dors, tu veilles dans l’ombre ;
Tes ailes reposent sur moi ;
Tous mes songes viennent de toi,
Doux comme le regard d’une ombre.

Pendant mon sommeil, si ta main
De mes jours délioit la trame,
Céleste moitié de mon ame,
J’irois m’éveiller dans ton sein !

Comme deux rayons de l’aurore,
Comme deux soupirs confondus,
Nos deux âmes ne forment plus
Qu’une ame, et je soupire encore !

Ziua se duce ș-altele vin,
Și fără urmă se strecor toate;
Dar să te stingă nimic nu poate
Dintr-al meu suflet de tine plin.

Anii mei repezi, viața-mi trăită
Le văz grămadă în urmă-mi stând,
Precum stejaru-și vede căzând
În preajma-și frunza cea veștezită.

Fruntea-mi de vreme toat-a albit,
Sângele-mi rece abia prin vine
Curge, ca unda ce-n loc o ține
Sufletul iernii cel amorțit.

Dar chipu-ți tânăr, tot într-o stare,
În veci tot tânăr îl voi privi,
În veci în sânu-mi n-o-mbătrâni:
El, ca un suflet, vârstă nu are.

Nu, tu din ochii-mi nu ai lipsit;
Și când privirea-mi cea neclintită
De tine-aicea fu părăsită,
Dodată-n ceruri eu te-am zărit.

Acolo-ntocmai ș-acum frumoasă
Te văz ca-n ziua ce mă lăsași
Și la cerescu-ți locaș zburași
Cu aurora cea răcoroasă.

Dar, frumusețea-ți, chipu-ngeresc
Și-n ceruri încă tot te urmară:
Din viață ochii-ți ce încetară
De nemurire raze lucesc!

Zefirul dulce cu-a sa suflare
Încă îți suflă păru-undoios,
Ce-n trăsuri negre de ebanos
Recade-n sânu-ți fără-ncetare.

Umbra acestui văl mincinos
Și mai mult chipul ți-l îndulcește,
Ca dimineața ce se ivește
Din vălul nopții întunecos.

Cerescul soare vine, sfințește
Cu ale noastre zile ce zbor;
Și-ntr-al meu suflet al meu amor
Nu are noapte, în veci lucește.

Minut nu este, nu fac un pas
Și-mi ești aievea înfățișată:
De mă uit, unda chipu-ți mi-arată;
D-auz, zefirul poartă-al tău glas.

Pe când pământul doarme, visează,
D-auz prin frunze vântul șoptind,
Parcă din buze-ți auz ieșind
Sfintele-ți vorbe ce mă-nviază.

De-mi ardic ochii și-n sus privesc
Aceste stele învăpăiate,
P-a nopții pânză împrăștiate,
În toată steaua eu te zăresc.

Dacă zefirul, cu-a sa mișcare,
Din flori mă-mbată cu-al lor miros,
Atuncea pieptu-mi neputincios
Răsuflă însăși a ta suflare.

Când trist, în taină, la altar merg
Să rog Ființa mângâietoare,
Atuncea lacrimile-arzătoare
Mâinile tale simt că le șterg!

Când dorm, tu-n umbră ești cu-ngrijire
Ș-asupră-mi aripile-ți alin;
Visele toate din tine-mi vin,
Încât viața simt în dormire.

Ah! fie-n somnu-mi ca mâna ta
Să-mi taie firul zilelor mele!
Ș-atunci din visuri dulci, amari, grele,
Doamne!… în sânu-ți m-aș deștepta!

Ca două raze strălucitoare
Și ca suspinuri ce se unesc,
A noastre suflete unu-mplinesc.
Și eu… sunt încă cu răsuflare!

Dors-tu ?… réveille-toi, mère de notre mère !
D’ordinaire en dormant ta bouche remuait ;
Car ton sommeil souvent ressemble à ta prière.
Mais, ce soir, on dirait la madone de pierre ;
Ta lèvre est immobile et ton souffle est muet.

Pourquoi courber ton front plus bas que de coutume ?
Quel mal avons-nous fait, pour ne plus nous chérir ?
Vois, la lampe pâlit, l’âtre scintille et fume ;
Si tu ne parles pas, le feu qui se consume,
Et la lampe, et nous deux, nous allons tous mourir !

Tu nous trouveras morts près de la lampe éteinte.
Alors, que diras-tu quand tu t’éveilleras ?
Tes enfants à leur tour seront sourds à ta plainte.
Pour nous rendre la vie, en invoquant ta sainte,
Il faudra bien longtemps nous serrer dans tes bras !

Donne-nous donc tes mains dans nos mains réchauffées.
Chante-nous quelque chant de pauvre troubadour.
Dis-nous ces chevaliers qui, servis par les fées,
Pour bouquets à leur dame apportaient des trophées,
Et dont le cri de guerre était un nom d’amour.

Dis-nous quel divin signe est funeste aux fantômes ;
Quel ermite dans l’air vit Lucifer volant ;
Quel rubis étincelle au front du roi des gnômes ;
Et si le noir démon craint plus, dans ses royaumes,
Les psaumes de Turpin que le fer de Roland.

Ou montre nous ta bible, et les belles images,
Le ciel d’or, les saints bleus, les saintes à genoux,
L’enfant-Jésus, la crèche, et le bœuf, et les mages ;
Fais-nous lire du doigt, dans le milieu des pages,
Un peu de ce latin, qui parle à Dieu de nous.

Mère !… — Hélas ! par degrés s’affaisse la lumière,
L’ombre joyeuse danse autour du noir foyer,
Les esprits vont peut-être entrer dans la chaumière…
Oh ! sors de ton sommeil, interromps ta prière ;
Toi qui nous rassurais, veux-tu nous effrayer ?

Dieu ! que tes bras sont froids ! rouvre les yeux… Naguère
Tu nous parlais d’un monde, où nous mènent nos pas,
Et de ciel, et de tombe, et de vie éphémère,
Tu parlais de la mort… dis-nous, ô notre mère,
Qu’est-ce donc que la mort ?… — Tu ne nous réponds pas !

Leur gémissante voix longtemps se plaignit seule.
La jeune aube parut sans réveiller l’aïeule.
La cloche frappa l’air de ses funèbres coups ;
Et, le soir, un passant, par la porte entr’ouverte,
Vit, devant le saint livre et la couche déserte,
Les deux petits enfants qui priaient à genoux.

„Oh! lung îți este somnul!… Deșteaptă-te, bunică!
Nainte a tale buze prin somnu-ți se mișca
Parcă rugai pre Domnul. —Iar azi nu zici nimică,
Și mâna ta e rece, și mută gura ta.

De ce bătrâna-ți frunte stă asfel înclinată?
Ce ți-am greșit noi oare de nu ne mai vorbești?
Noi n-am făcut nimica; îți eram dragi odată;
Oare acum, bunică, tu nu ne mai iubești?

Ești veștedă și rece ca statuia de peatră,
N-asculți al nostru vaiet, n-auzi al nostru plâns;
Privește, iaca focul se mântuie în vatră,
Candela se sfârșește, puțin de nu s-a stâns.

Tu morți o să ne afle de-atâta măhniciune
Și nime-atunci pe lume nu te-a mai mângâia;
Vei plânge și la Domnul vei face rugăciune,
Să aibă îndurare a ne reânvia.

Ad-o la sânul nostru a tale mâni bătrâne
Ca să se încălzească, mai spune-ne ceva
De-acei cavaleri mândri, pre care-i serveau zâne,
Și pentru-amor în viața și glorie se lupta.

Spune-ne acel cântic frumos, plin de simțire,
Pre care trubadurul îl cânt-adeseori,
Când îmbla singur noaptea cătând o găzduire.
La turnurile-acele înalte pân la nori.

Spune care e semnul de groază la fantomuri?
Care ermiți văzură pre Lucifer zburând?
Acel rubin din fruntea a regelui de gnomuri
Ce-n întuneric pare ca steaua luminând?

Ori psalmii ne cetește acei ce au putere
Pre negrii demoni noaptea să poată alunga;
Sau rugăciunea suntă prin care omul cere
La Domnul îndurare, și pace de a-i da.

Sau Biblia ne-arată cu-a ei chipuri frumoase,
Cerul de aur, magii, pe pruncul Iesus;
Învață-ne cuvinte de-acele mângâioase,
Ce ca o sântă jertfă merg drept la Cel de sus.

Bunică! Suntem singuri, candela noastră trece
Și este meziul nopței când duhurile vin;
Ne temem! Ne ia tremur! Dar taci, dar tu ești rece,
N-auzi al nostru vaiet și jalnicul suspin!

Deschide ochii, mamă!… Oh! Ne e frică foarte!
Iane-n brațele tale la sânu-ți să ne-ascunzi;
Zi-ne ceva de viață, de cer, de rai, de moarte:
Spune-ne ce e moartea!… Ah! tu nu ne răspunzi!“

Dar numai a lor vaiet în casă s-auzea;
Acuma era ziuă — Bunica tot dormea, —
Suna sânțitul clopot bisericei d-aproape,
Vecinii luând trupul l-au dus ca să-l îngroape…

Iar amândoi copiii plângând nemângâiați,
Lângă Biblia sântă ședeau îngenucheați!

Au soleil couchant
Toi qui vas cherchant
Fortune
Prends garde de choir ;
La terre, le soir
Est brune.
L’océan trompeur
Couvre de vapeur
La dune.
Vois, à l’horizon,
Aucune maison !
Aucune !
Maint voleur te suit ;
La chose est, la nuit,
Commune.
Les dames des bois
Nous gardent parfois
Rancune
Elles vont errer ;
Crains d’en rencontrer
Quelqu’une.
Les lutins de l’air
Vont danser au clair
De lune.

La Chanson du fou.

Voyageur, qui, la nuit, sur le pavé sonore
De ton chien inquiet passes accompagné,
Après le jour brûlant, pourquoi marcher encore :
Où mènes-tu si tard ton cheval résigné ?
La nuit ! — Ne crains-tu pas d’entrevoir la stature
Du brigand dont un sabre a chargé la ceinture,
Ou qu’un de ces vieux loups, près des routes rôdants,
Qui du fer des coursiers méprisent l’étincelle,
D’un bond brusque et soudain s’attachant à ta selle,
Ne mêle à ton sang noir l’écume de ses dents ?
Ne crains-tu pas surtout qu’un follet à cette heure
N’allonge sous tes pas le chemin qui te leurre.
Et ne te fasse, hélas ! ainsi qu’aux anciens jours,
Rêvant quelque logis dont la vitre scintille
Et le faisan, doré par l’âtre qui pétille,
Marcher vers des clartés qui reculent toujours ?
Crains d’aborder la plaine où le sabbat s’assemble,
Où les démons hurlants viennent danser ensemble ;
Ces murs maudits par Dieu, par Satan profanés,
Ce magique château dont l’enfer sait l’histoire,
Et qui, désert le jour, quand tombe la nuit noire,
Enflamme ses vitraux dans l’ombre illuminés !
Voyageur isolé, qui t’éloignes si vite,
De ton chien inquiet la nuit accompagné,
Après le jour brûlant, quand le repos t’invite,
Où mènes-tu si tard ton cheval résigné ?

Tu carele îmbie
Când soarele apune
Căutând noroc.
Să nu cazi ia seama
Căci pământul seara
Este-ntunecat.
Marea-nșelătoare
Învăli cu neguri
Țărmurile ei,
Și nu se mai vede
Măcar o colibă
Sau vrun singur om.
Hoțul se gătește
Noaptea și așteaptă
Pândind prada sa.
Stahia pădurei
E pre mânioasă
Nu-s de ce pre noi.
Curând a să vie
Și-a să te-ntâlnească
Întru acest loc.
Dracii droaie-aleargă
Să-nceapă pe lună,
Grozavul lor danțiu.

Cântecul nebunului.

Călător, care-ntr-amurgu pe paveaua sunătoare
Treci, tovarăș având numai al tău câne îngrijit,
Când trecu căldura zilei pentru ce mai mergi tu oare?
Încotro te mai duci seara pe al tău cal ostenit?
Înnoptează! — Ori n-ai frică de tâlhari ce se gătește,
Înarmat cu lance lungă călătoru-n drum pândește,
Sau de lupii care îmblă strejuind pe la răspinteni,
Ce s-aruncă pe cal iute cu un urlet de turbare,
Îl sfâșie pân la oase, ne-având teamă nici păsáre
De copitele-nferite și de ascuțiții pinteni?
Nu te temi că vro nălucă rătăcind sub tine drumul
Va-ncurca a tale pasuri, ș-apoi va peri ca fumul;
Sau mergând tot înainte-ți te va face de a crede
Că te-așteptă mulțămire și ospăț cu-mbelșugare,
Pentru tine bun repaos, pentru calu-ți căutare.
Acolo unde-ți arată o zare ce-abia se vede?
Teme-te să nu vezi câmpul unde sabatul s-adună.
Unde demonii ce urlă, vin să joace împreună;
Cele ziduri blăstemate de satana pângărite;
Cetățuia fărmăcată, a căria istorie
O cunoaște numai iadul, care ziua stă pustie,
Numai noaptea strălucește de lumini afurisite!
Călător nemernic, unde te duci cu atâtă grăbire,
Când tovarăș tu ai numai al tău câne îngrijit?
A trecut căldura zilei; ce nu câți adăpostire?
Încotro te mai duci noaptea pe al tău cal obosit?

Certaine fille, un peu trop fière,
Prétendait trouver un mari
Jeune, bien fait, et beau, d’agréable manière,
Point froid et point jaloux ; notez ces deux points-ci.
Cette fille voulait aussi
Qu’il eût du bien, de la naissance,
De l’esprit, enfin tout. Mais qui peut tout avoir ?
Le Destin se montra soigneux de la pourvoir :
Il vint des partis d’importance.
La belle les trouva trop chétifs de moitié :
Quoi ! moi ! quoi ! ces gens-là ! l’on radote, je pense.
À moi les proposer ! hélas ! ils font pitié ;
Voyez un peu la belle espèce !
L’un n’avait en l’esprit nulle délicatesse ;
L’autre avait le nez fait de cette façon-là :
C’était ceci, c’était cela ;
C’était tout, car les précieuses
Font dessus tout les dédaigneuses.
Après les bons partis, les médiocres gens
Vinrent se mettre sur les rangs.
Elle de se moquer. Ah ! vraiment je suis bonne
De leur ouvrir la porte ! Ils pensent que je suis
Fort en peine de ma personne :
Grâce à Dieu, je passe les nuits
Sans chagrin, quoique en solitude.
La belle se sut gré de tous ces sentiments.
L’âge la fit déchoir : adieu tous les amants.
Un an se passe, et deux avec inquiétude :
Le chagrin vient ensuite ; elle sent chaque jour
Déloger quelques Ris, quelques Jeux, puis l’Amour ;
Puis ses traits choquer et déplaire ;
Puis cent sortes de fards. Ses soins ne purent faire
Qu’elle échappât au Temps, cet insigne larron.
Les ruines d’une maison
Se peuvent réparer : que n’est cet avantage
Pour les ruines du visage !
Sa préciosité changea lors de langage.
Son miroir lui disait : Prenez vite un mari.
Je ne sais quel désir le lui disait aussi :
Le désir peut loger chez une précieuse.
Celle-ci fit un choix qu’on n’aurait jamais cru,
Se trouvant à la fin tout aise et tout heureuse
De rencontrer un malotru.

O fată oarecare, cu nasul cam pe sus,
Credea că i se cade să iee un bărbat
Și tinerel și chipeș și bun și dezghețat,
Nici, prea zuliar, nici rece; și-afar’de câte-am spus
Voia fetița noastră să aibă și-avuție
Și rang, și duh, — de toate.
Dar toate să le aibă pe lume, cine poate?
Și nu că n-a vrut soarta prielnică să-i fie,
Căci au pețit-o oameni ce nu-s de lăpădat,
Dar n-a vroit frumoasa să-i iee de bărbat.
Cum? Eu? Să iau pe ăștia? Eu? Ce, nu vă e bine
Să mi-i aduceți mie ? Vai, ăștia-s de luat?
Uitați-vă la ei!
Acesta nici nu știe vorbi unei femei!
Și slutul cela crede că face el de mine?
Și toți aveau cusururi
Căci fetele-ncrezute așa au fost de-apururi,
Cum știți: nici cu prăjina să nu le-ajungi la nas.
Astfel că după toate partidele de seamă,
Veni-n sfârșit și rândul ciurucului rămas.
Dar ea, râdea într-una. «Zău, că-s prea bună eu,
Să-i mai primesc în casă, când nimenea nu-i cheamă
Cred dânșii că, pe semne, mi s-a urât ca fată?
Dar, slavă ție Doamne, că dorm în patul meu
Destul de bine noaptea, și singură culcată.»
Și se umflă în pene fetița cea drăguță;
Dar vârsta, vai, nu cruță:
Adio, curtezani!
Neliniștiți trecură așa vre-o doi-trei ani,
Și-apoi veni-ntristarea: simțea cum se desface
De ea pe-ncet și râsul și jocul și amorul,
Cum farmecu-și ia zborul Și-ncepe-a nu mai place.
Pe urmă, sulimanuri. Cercă însă-n zadar
Să păcălească timpul, acest ascuns tâlhar.
O casă ruinată
O mai lipește și ține: de ce, ah, nu-s mijloace
Să-ntinerești și-o față de zbârcituri brăzdată!
Nu mai vorbea frumoasa acum ca altădată,
Că-i tot spunea oglinda: «Ia-ți repede-un bărbat
Precum și-un dor într-însa îi da întruna ghes,
Căci cât de năzuroasă, femeia-i tot femeie;
Și-așa frumoasa noastră, după ce an cu an
A tot stat la tocmeală mereu și-a tot ales,
A fost prea fericită, când s-a aflat s-o iee
La urmă-un bădăran.

Écoute-moi, Madeleine !
L’hiver a quitté la plaine
Qu’hier il glaçait encor.
Viens dans ces bois d’où ma suite
Se retire, au loin conduite
Par les sons errants du cor.

Viens ! on dirait, Madeleine,
Que le printemps, dont l’haleine
Donne aux roses leurs couleurs,
A, cette nuit, pour te plaire,
Secoué sur la bruyère
Sa robe pleine de fleurs.

Si j’étais, ô Madeleine,
L’agneau dont la blanche laine
Se démêle sous tes doigts !…
Si j’étais l’oiseau qui passe,
Et que poursuit dans l’espace
Un doux appel de ta voix !…

Si j’étais, ô Madeleine,
L’ermite de Tombelaine
Dans son pieux tribunal,
Quand ta bouche à son oreille
De tes péchés de la veille
Livre l’aveu virginal !…

Si j’avais, ô Madeleine,
L’œil du nocturne phalène,
Lorsqu’au sommeil tu te rends,
Et que son aile indiscrète
De ta cellule secrète
Bat les vitraux transparents ;

Quand ton sein, ô Madeleine,
Sort du corset de baleine,
Libre enfin du velours noir ;
Quand, de peur de te voir nue,
Tu jettes, fille ingénue,
Ta robe sur ton miroir !

Si tu voulais, Madeleine,
Ta demeure serait pleine
De pages et de vassaux ;
Et ton splendide oratoire
Déroberait sous la moire
La pierre de ses arceaux !

Si tu voulais, Madeleine,
Au lieu de la marjolaine
Qui pare ton chaperon,
Tu porterais la couronne
De comtesse ou de baronne,
Dont la perle est le fleuron !

Si tu voulais, Madeleine,
Je te ferais châtelaine ;
Je suis le comte Roger ;
Quitte pour moi ces chaumières,
À moins que tu ne préfères
Que je me fasse berger !

Ascultă-mă, Magdalină!
Tinerică mândră zână,
Ascultă-a mele oftări,
Iat-în rădiu-a mea suită
Se duce călăuzită
De a cornului chemări!

Vin, o, dragă Magdalină!
Primaveara cea senină
Rozele a înflorit.
Spre a-ți face mulțămire.
Patul tău cu îngrijire
Ea cu flori a-mpodobit!

Când ași fi, o, Magdalină!
Mielul a căruia lână
O descurcă mâna ta!…
De-ași fi paserea ce zboară
Fâlfâind din aripioară,
Când voiești a o chema!…

Când ași fi, o, Magdalină!
Ermitul din Tombelină,
Duhovnicul cuvios;
Căruia îți place a spune
Ale tale fapte bune,
Cu glas dulce și duios!…

De-ași avea, o, Magdalină!
Ochii cei plini de lumină
Falenului zburător;
Să te văd în orice seară,
Când culcată în cămară
Guști un somn mângâitor!…

Când sânul tău, Magdalină,
Cu o delicată mână
De corset îl mântuiești…
Când pe-oglindă-a tale haine
Arunci, frumoasele taine
Corpului să nu-ți privești!

Când ai vrea, o, Magdalină,
Locuința-ți ar fi plină
De pagi, vasali, ș-ai avea
Oratoriul tău în casă
Îmbrăcat tot în matasă
În aur și catifea.

Când ai vrea, o, Magdalină,
În loc de floarea ce-anină
Părul tău cel undoios;
Ai purta scumpă coronă
De contesă sau baronă,
Cu mărgăritar frumos!

Când ai vrea, o, Magdalină,
Să te faci a mea stăpână
Ca să mă scapi de nevoi!
De nu vrei, pentru să-ți placă,
Rogier conte să se facă
Ca tine păstor de oi!

Ô guerriers ! je suis né dans le pays des Gaules.
Mes aïeux franchissaient le Rhin comme un ruisseau,
Ma mère me baigna dans la neige des pôles
Tout enfant, et mon père, aux robustes épaules,
De trois grandes peaux d’ours décora mon berceau.

Car mon père était fort ! L’âge à présent l’enchaîne.
De son front tout ridé tombent ses cheveux blancs.
Il est faible ; il est vieux. Sa fin est si prochaine,
Qu’à peine il peut encor déraciner un chêne
Pour soutenir ses pas tremblants !

C’est moi qui le remplace ! et j’ai sa javeline,
Ses bœufs, son arc de fer, ses haches, ses colliers ;
Moi qui peux, succédant au vieillard qui décline,
Les pieds dans le vallon, m’asseoir sur la colline,
Et de mon souffle au loin courber les peupliers.

À peine adolescent, sur les Alpes sauvages,
De rochers en rochers je m’ouvrais des chemins ;
Ma tête ainsi qu’un mont arrêtait les nuages ;
Et souvent, dans les cieux épiant leurs passages,
J’ai pris des aigles dans mes mains.

Je combattais l’orage, et ma bruyante haleine
Dans leur vol anguleux éteignait les éclairs ;
Ou, joyeux, devant moi chassant quelque baleine,
L’océan à mes pas ouvrait sa vaste plaine,
Et mieux que l’ouragan mes jeux troublaient les mers.

J’errais, je poursuivais d’une atteinte trop sûre
Le requin dans les flots, dans les airs l’épervier ;
L’ours, étreint dans mes bras, expirait sans blessure,
Et j’ai souvent, l’hiver, brisé dans leur morsure
Les dents blanches du loup-cervier.

Ces plaisirs enfantins pour moi n’ont plus de charmes.
J’aime aujourd’hui la guerre et son mâle appareil,
Les malédictions des familles en larmes,
Les camps, et le soldat, bondissant dans ses armes,
Qui vient du cri d’alarme égayer mon réveil.

Dans la poudre et le sang, quand l’ardente Mêlée
Broie et roule une armée en bruyants tourbillons,
Je me lève, je suis sa course échevelée,
Et, comme un cormoran fond sur l’onde troublée,
Je plonge dans les bataillons.

Ainsi qu’un moissonneur parmi des gerbes mûres,
Dans les rangs écrasés, seul debout, j’apparais.
Leurs clameurs dans ma voix se perdent en murmures ;
Et mon poing désarmé martelle les armures
Mieux qu’un chêne noueux choisi dans les forêts.

Je marche toujours nu. Ma valeur souveraine
Rit des soldats de fer dont vos camps sont peuplés.
Je n’emporte au combat que ma pique de frêne,
Et ce casque léger que traîneraient sans peine
Dix taureaux au joug accouplés.

Sans assiéger les forts d’échelles inutiles,
Des chaînes de leurs ponts je brise les anneaux.
Mieux qu’un bélier d’airain je bats leurs murs fragiles.
Je lutte corps à corps avec les tours des villes.
Pour combler les fossés, j’arrache les créneaux.

Oh ! quand mon tour viendra de suivre mes victimes,
Guerriers ! ne laissez pas ma dépouille au corbeau ;
Ensevelissez-moi parmi des monts sublimes,
Afin que l’étranger cherche en voyant leurs cimes
Quelle montagne est mon tombeau !

Ostași! Eu primii viața în Galiile mănoase
Colo unde odată ai mei moși locuia;
Ei nu mai sunt acuma! Ci numai a lor oase
Și naltele morminte se văd încă în ea.

Colo eu raza zilei văzui întâia dată.
Abia născut fusesem, când tata m-a luat
În brațele-i vânoase; și-n Marea înghețată
M-a dus de m-a scăldat.

Căci tatul meu pe-atunce era voinic și tare;
Slăbi însă acuma de când a-mbătrânit.
Și desrădăcinează cu greutate mare
Stejarul ca să-l facă toiag de sprijinit!

Eu acum îi țin locul! Eu port armele sale,
Baltagul lui cel strașnic și arcul ostășesc,
Eu! care stând pe munte, picioarele pe vale
Îmi pun, de m-odihnesc.

Când eram copilandru, mergeam des la primblare,
Prin Alpii neguratici drumul îmi deschideam.
Capul meu ca un munte prin nori făcea cărare,
Suflam, și-n atmosferă fulgerile stingeam.

Atunci îmi plăcea foarte să merg la vânătoare,
Ursu-n brațele mele înădușit murea;
Să prind din fugă cerbii, ciute și căprioare
Era plăcerea mea.

Apoi când venea seara, mergeam la scăldătoare
În valurile line a mărei mă băgăm;
Calare pe balene cu-a mele lungi picioare
Spumoasele ei unde pân în fund turburam.

Dar azi aceste jocuri nu îmi mai sunt iubite
Acum mi-e drag războiul, foc, sânge și omor,
Ostași vitezi și taberi, ucideri, morți cumplite.
Chinul celor ce mor.

Când văd că-ncepe lupta, eu stau și de departe
Privesc cum între dânșii se taie, se înjung;
Atunce dacă-mi pare că are drept o parte
Alerg spre ajutoru-i, și cum la ei ajung.

Precum secerătorul în spicele aurite
Ca trosnetul de iute în dușmani năpustesc;
A lor scuturi și arme, a lor zale oțelite
Cu pumnul le turtesc.

Gol îmblu totdauna, pentru c-a mea virtute
Râde d-ostașii voștri cu fer înveșmântați;
Port numai două suliți din doi fraseni făcute.
Și ăst coif ce-l trag lesne opt tauri înjugați.

Nu-mi poate opri calea tărie sau cetate;
Ieu turnurile-n brațe, și-n șanțuri le dobor.
Și astfel — cu ruine după ce-s astupate —
Intru foarte ușor.

Dar timpul fuge, zboară, se trece-a mea junie!
Cum pre stejar usucă criveții viforoși;
S-apropie sfârșitul, și moartea a să vie
Ca să mă ducă-acolo unde-s ai mei strămoși!

Atunce voi c-onoare trupu-mi în groapă puneți,
Și de-a-ntreba drumețul pre călăuzul seu
Ce munte e acela? Gândind la mine, spuneți
Că e mormântul meu!