Descoperă 100 de poezii de dragoste de la 25 de autori clasici, între care Mihai Eminescu, Veronica Micle, George Coșbuc și Ion Minulescu. Selecția cuprinde poezii de iubire scurte, versuri romantice, declarații de dragoste, poezii despre dor și despărțire.

Cele mai cunoscute poeme sunt primele, urmate de texte scurte și creații despre iubirea împlinită sau neîmplinită. Folosește cuprinsul pentru a alege o poezie pentru persoana iubită; sub fiecare titlu sunt menționați autorul și, unde este cazul, traducătorul.

Poezii de dragoste pentru ea

Pentru a exprima iubirea și admirația, începe cu „Floare-albastră”, „Atât de fragedă…” sau „Dorința” de Mihai Eminescu. Pentru o declarație caldă, citește „Numai una!” de George Coșbuc și „Ce fericiți am fi-mpreună!” de Alexandru Vlahuță.

Poezii de dragoste pentru el

Din lirica Veronicăi Micle, poți alege „De-ai ști…”, „Să pot întinde mâna…”, „Să știi că oriunde” sau „Ar fi destul”. Dacă vrei să exprimi dorul, încearcă „De dorul tău…”. Sunt orientări de lectură, nu versuri rescrise.

Cele mai cunoscute și frumoase poezii de dragoste

Începem cu poeziile consacrate: «Floare-albastră», «Sara pe deal», «Lacul», «Numai una!», «Romanță fără ecou» și alte declarații de iubire din literatura clasică.

Citește și selecția de poezii de Mihai Eminescu.

1. Floare-albastră

de Mihai Eminescu

– Iar te-ai cufundat în stele
Şi în nori şi-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita încalte,
Sufletul vieţii mele.

În zadar râuri de soare
Grămădeşti-n a ta gândire
Şi câmpiile asire
Şi întunecata mare;

Piramidele-nvechite
Urcă-n cer vârful lor mare –
Nu căta în depărtare
Fericirea ta, iubite!

Astfel zise mititica,
Dulce netezindu-mi părul.
Ah! ea spuse adevărul;
Eu am râs, n-am zis nimica.

– Hai în codrul cu verdeaţă,
Und-izvoare plâng în vale,
Stânca stă să se prăvale
În prăpastia măreaţă.

Acolo-n ochi de pădure,
Lângă balta cea senină
Şi sub trestia cea lină
Vom şedea în foi de mure.

Şi mi-i spune-atunci poveşti
Şi minciuni cu-a ta guriţă,
Eu pe-un fir de romaniţă
Voi cerca de mă iubeşti.

Şi de-a soarelui căldură
Voi fi roşie ca mărul,
Mi-oi desface de-aur părul,
Să-ţi astup cu dânsul gura.

De mi-i da o sărutare,
Nime-n lume n-a s-o ştie,
Căci va fi sub pălărie –
Ş-apoi cine treabă are!

Când prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de vară,
Mi-i ţinea de subsuoară,
Te-oi ţinea de după gât.

Pe cărare-n bolţi de frunze,
Apucând spre sat în vale,
Ne-om da sărutări pe cale,
Dulci ca florile ascunse.

Şi sosind l-al porţii prag,
Vom vorbi-n întunecime:
Grija noastră n-aib-o nime,
Cui ce-i pasă că-mi eşti drag?

Înc-o gură – şi dispare…
Ca un stâlp eu stam în lună!
Ce frumoasă, ce nebună
E albastra-mi, dulce floare!

. . . . . . . . . . . . . .

Şi te-ai dus, dulce minune,
Ş-a murit iubirea noastră –
Floare-albastră! floare-albastră!…
Totuşi este trist în lume!

2. Sara pe deal

de Mihai Eminescu

Sara pe deal buciumul sună cu jale,
Turmele-l urc, stele le scapără-n cale,
Apele plâng, clar izvorând în fântâne;
Sub un salcâm, dragă, m-aştepţi tu pe mine.

Luna pe cer trece-aşa sfântă şi clară,
Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară,
Stelele nasc umezi pe bolta senină,
Pieptul de dor, fruntea de gânduri ţi-e plină.

Nourii curg, raze-a lor şiruri despică,
Streşine vechi casele-n lună ridică,
Scârţâie-n vânt cumpăna de la fântână,
Valea-i în fum, fluiere murmură-n stână.

Şi osteniţi oameni cu coasa-n spinare
Vin de la câmp; toaca răsună mai tare,
Clopotul vechi umple cu glasul lui sara,
Sufletul meu arde-n iubire ca para.

Ah! în curând satul în vale-amuţeşte;
Ah! în curând pasu-mi spre tine grăbeşte:
Lângă salcâm sta-vom noi noaptea întreagă,
Ore întregi spune-ţi-voi cât îmi eşti dragă.

Ne-om răzima capetele-unul de altul
Şi surâzând vom adormi sub înaltul,
Vechiul salcâm. – Astfel de noapte bogată,
Cine pe ea n-ar da viaţa lui toată?

3. Lacul

de Mihai Eminescu

Lacul codrilor albastru
Nuferi galbeni îl încarcă;
Tresărind în cercuri albe
El cutremură o barcă.

Şi eu trec de-a lung de maluri,
Parc-ascult şi parc-aştept
Ea din trestii să răsară
Şi să-mi cadă lin pe piept;

Să sărim în luntrea mică,
Îngânaţi de glas de ape,
Şi să scap din mână cârma,
Şi lopeţile să-mi scape;

Să plutim cuprinşi de farmec
Sub lumina blândei lune –
Vântu-n trestii lin foşnească,
Unduioasa apă sune!

Dar nu vine… Singuratic
În zadar suspin şi sufăr
Lângă lacul cel albastru
Încărcat cu flori de nufăr.

4. Dorinţa

de Mihai Eminescu

Vino-n codru la izvorul
Care tremură pe prund,
Unde prispa cea de brazde
Crengi plecate o ascund.

Şi în braţele-mi întinse
Să alergi, pe piept să-mi cazi,
Să-ţi desprind din creştet vălul,
Să-l ridic de pe obraz.

Pe genunchii mei şedea-vei,
Vom fi singuri-singurei,
Iar în păr înfiorate
Or să-ţi cadă flori de tei.

Fruntea albă-n părul galben
Pe-al meu braţ încet s-o culci,
Lăsând pradă gurii mele
Ale tale buze dulci…

Vom visa un vis ferice,
Îngâna-ne-vor c-un cânt
Singuratece izvoare,
Blânda batere de vânt;

Adormind de armonia
Codrului bătut de gânduri,
Flori de tei deasupra noastră
Or să cadă rânduri-rânduri.

Cuplu îndrăgostit, pictură de Joos van Winghe (atribuit)
Joos van Winghe (atribuit), „Cuplu îndrăgostit”.

5. Atât de fragedă…

de Mihai Eminescu

Atât de fragedă, te-asameni
Cu floarea albă de cireş,
Şi ca un înger dintre oameni
În calea vieţii mele ieşi.

Abia atingi covorul moale,
Mătasa sună sub picior,
Şi de la creştet pân-în poale
Pluteşti ca visul de uşor.

Din încreţirea lungii rochii
Răsai ca marmura în loc –
S-atârnă sufletu-mi de ochii
Cei plini de lacrimi şi noroc.

O, vis ferice de iubire,
Mireasă blândă din poveşti,
Nu mai zâmbi! A ta zâmbire
Mi-arată cât de dulce eşti,

Cât poţi cu-a farmecului noapte
Să-ntuneci ochii mei pe veci,
Cu-a gurii tale calde şoapte,
Cu-mbrăţişări de braţe reci.

Deodată trece-o cugetare,
Un văl pe ochii tăi fierbinţi:
E-ntunecoasa renunţare,
E umbra dulcilor dorinţi.

Te duci, ş-am înţeles prea bine
Să nu mă ţin de pasul tău,
Pierdută vecinic pentru mine,
Mireasa sufletului meu!

Că te-am zărit e a mea vină
Şi vecinic n-o să mi-o mai iert,
Spăşi-voi visul de lumină
Tinzându-mi dreapta în deşert.

Ş-o să-mi răsai ca o icoană
A pururi verginei Marii,
Pe fruntea ta purtând coroană –
Unde te duci? Când o să vii?

6. Numai una!

de George Coșbuc

Pe umeri pletele-i curg râu
Mlădie, ca un spic de grâu,
Cu șorțul negru prins în brâu,
O pierd din ochi de dragă.

Și când o văd, îngălbenesc;
Și când n-o văd, mă-mbolnăvesc,
Iar când merg alții de-o pețesc,
Vin popi de mă dezleagă.

La vorbă-n drum, trei ceasuri trec
Ea pleacă, eu mă fac că plec,
Dar stau acolo și-o petrec
Cu ochii cât e zarea.

Așa cum e săracă ea,
Aș vrea s-o știu nevasta mea,
Dar oameni răi din lume rea
Îmi tot închid cărarea.

Și câte vorbe-mi aud eu!
Toți frații mă vorbesc de rău,
Și tata-i supărat mereu,
Iar mama, la icoane,

Mătănii bate, ține post;
Mă blestemă: De n-ai fi fost!
Ești un netot! Ți-e capul prost
Și-ți faci de cap, Ioane!

Îmi fac de cap? Dar las să-mi fac!
Cu traiul eu am să mă-mpac
Și eu am să trăiesc sărac,
Muncind bătut de rele!

La frați eu nu cer ajutor,
Că n-am ajuns la mila lor
Și fac ce vreau! Și n-am să mor
De grija sorții mele!

Mă-ngroapă frații mei de viu!
Legat de dânsa, eu să știu
Că am urâtei drag să-i fiu?
Să pot ce nu se poate?

Dar cu pământul ce să faci?
Și ce folos de boi și vaci?
Nevasta dacă nu ți-o placi,
Le dai în trăsnet toate!

Ori este om, de sila cui
Să-mi placă tot ce-i place lui!
Așa om nici vlădica nu-i
Și nu-i nici împăratul!

Să-mi cânte lumea câte vrea,
Mi-e dragă una și-i a mea:
Decât să mă dezbar de ea,
Mai bine-aprind tot satul!

7. De ce nu-mi vii?

de Mihai Eminescu

Vezi, rândunelele se duc,
Se scutur frunzele de nuc,
S-aşează bruma peste vii –
De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?

O, vino iar în al meu braţ,
Să te privesc cu mult nesaţ,
Să razim dulce capul meu
De sânul tău, de sânul tău!

Ţi-aduci aminte cum pe-atunci
Când ne primblam prin văi şi lunci,
Te ridicam de subsuori
De-atâtea ori, de-atâtea ori?

În lumea asta sunt femei
Cu ochi ce izvorăsc scântei…
Dar, oricât ele sunt de sus,
Ca tine nu-s, ca tine nu-s!

Căci tu înseninezi mereu
Viaţa sufletului meu,
Mai mândră decât orice stea,
Iubita mea, iubita mea!

Târzie toamnă e acum,
Se scutur frunzele pe drum,
Şi lanurile sunt pustii…
De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?

8. Pe lângă plopii fără soţ…

de Mihai Eminescu

Pe lângă plopii fără soţ
Adesea am trecut;
Mă cunoşteau vecinii toţi –
Tu nu m-ai cunoscut.

La geamul tău ce strălucea
Privii atât de des;
O lume toată-nţelegea –
Tu nu m-ai înţeles.

De câte ori am aşteptat
O şoaptă de răspuns!
O zi din viaţă să-mi fi dat,
O zi mi-era de-ajuns;

O oră să fi fost amici,
Să ne iubim cu dor,
S-ascult de glasul gurii mici
O oră, şi să mor.

Dându-mi din ochiul tău senin
O rază dinadins,
În calea timpilor ce vin
O stea s-ar fi aprins;

Ai fi trăit în veci de veci
Şi rânduri de vieţi,
Cu ale tale braţe reci
Înmărmureai măreţ,

Un chip de-a pururi adorat
Cum nu mai au perechi
Acele zâne ce străbat
Din timpurile vechi.

Căci te iubeam cu ochi păgâni
Şi plini de suferinţi,
Ce mi-i lăsară din bătrâni
Părinţii din părinţi.

Azi nici măcar îmi pare rău
Că trec cu mult mai rar,
Că cu tristeţe capul tău
Se-ntoarce în zadar,

Căci azi le semeni tuturor
La umblet şi la port,
Şi te privesc nepăsător
C-un rece ochi de mort.

Tu trebuia să te cuprinzi
De acel farmec sfânt
Şi noaptea candelă s-aprinzi
Iubirii pe pământ.

9. Romanță fără ecou

de Ion Minulescu

Iubire, bibelou de porțelan,
Obiect cu existența efemeră,
Te regăsesc pe-aceeași etajeră
Pe care te-am lăsat acum un an…

Îți mulțumesc!…
Dar cum?… Ce s-a-ntâmplat?…
Ce suflet caritabil te-a păstrat
În lipsa mea,

În lipsa ei,
În lipsa noastră?…
Ce demon alb,
Ce pasăre albastră

Ți-a stat de veghe-atâta timp
Și te-a-ngrijit
De nu te-ai spart
Și nu te-ai prăfuit?…

Iubire, bibelou de porțelan,
Obiect de preț cu smalțul nepătat,
Rămâi pe loc acolo unde ești…
Să nu te miști…

Și dacă ne iubești ―
O!… dacă ne iubești cu-adevărat ―
Așteaptă-ne la fel încă un an…
Un an măcar…

Atât…
Un singur an…
Iubire, bibelou de porțelan!…

Dimineață de primăvară, pictură de Alfred Sisley
Alfred Sisley, „Dimineață de primăvară”.

10. Ce e amorul?

de Mihai Eminescu

Ce e amorul? E un lung
Prilej pentru durere,
Căci mii de lacrimi nu-i ajung
Și tot mai multe cere.

De-un semn în treacăt de la ea
El sufletul ți-l leagă,
Încît să n-o mai poți uita
Viața ta întreagă.

Dar încă de te-așteaptă-n prag
În umbră de unghere,
De se-ntîlnește drag cu drag
Cum inima ta cere:

Dispar și cerul și pământ
Și pieptul tău se bate,
Și totu-atîrna de-un cuvînt
Șoptit pe jumătate.

Te urmărește săptămîni
Un pas făcut alene,
O dulce strîngere de mini,
Un tremurat de gene.

Te urmăresc luminători
Ca soarele și luna,
Și peste zi de-atîtea ori
Și noaptea totdeauna.

Căci scris a fost că viața ta
De doru-i să nu-ncapă,
Căci te-a cuprins asemenea
Lianelor din apă.

11. Ce fericiți am fi-mpreună!

de Alexandru Vlahuță

Noi nu ne-am spus-o dar, vezi bine
Că ne iubim; și ochii tăi
De mult așteaptă de la mine
Să spun cuvântul greu dintâi.

Când ne-ntâlnim, e-o fericire,
Ce-am fost dorit-o amândoi;
Nu-i limba-n stare să înșire
Din ochi câte ne spunem noi!…

Se sorb, adânci și însetate,
A noastre lacome priviri,
Același gând și dor ne-abate,
Aceleași tainice porniri.

Ș-atâta ți-i de înțeleasă
Cerșirea ochilor mei triști,
Că te roșești, ca o mireasă,
Clipești, nervos buzele-ți miști…

Și dulce-mi cați o dezmierdare,
Pe-ascuns un zâmbet îmi trimeți:
În noi, întunecat, tresare
Misterul veșnicei vieți.

O, ne-nțelegem de minune,
Cu cât ne întâlnim mai des,
Și, totuși ne sfiim a spune
Ce fiecare-am înțeles.

De rămânem singuri vrodată,
Stăm muți, cu ochii în pământ.
Tu parc-aștepți înfiorată,
Eu în deșert mintea-mi frământ…

De ce nu vrei?… Mai lesne-ți vine
Să-mi faci tu cale la-nceput:
Apropie-te blând de mine
Și-ntinde-mi mâna s-o sărut.

Din vraja dulcilor ispite
Nemaicătând să te abați,
Ne-om pomeni, pe negândite,
Ca de când lumea-mbrățișați.

La ce vrei să se risipească
Atâtea visuri în zadar?
La ce comoara ta firească
Să ți-o îngropi, ca un avar?…

Acum ți-i inima fierbinte,
Frumoasă ești, iubită ești…
Ce mai aștepti, așa cuminte,
Și-n taină singură tânjești?

Nu simți cum prinde să te-mbete
Tăria-nfrăntelor dorinți?
Nu vezi cum arzi de sfânta sete
A sărutărilor fierbinți?…

Îndemnul tinereții tale
Ascultă-l – cât e de-nțelept!
Cu-atâta dor îți cat în cale!
E-atâta timp de când te-aștept!…

Ce fericiți am fi-mpreună!…
Ne-am alinta, ca doi copii.
Acu ni-i vremea, numai bună,
De dezmierdări, de nebunii!…

O, vino, fă ce vrei din mine,
Stăpâna vieții mele fii,
Rentoarce-mi vremile senine,
Comoara de copilării!…

12. Iubind în taină…

de Mihai Eminescu

Iubind în taină am păstrat tăcere,
Gândind că astfel o să-ţi placă ţie,
Căci în priviri citeam o vecinicie
De-ucigătoare visuri de plăcere.

Dar nu mai pot. A dorului tărie
Cuvinte dă duioaselor mistere;
Vreau să mă-nec de dulcea-nvăpăiere
A celui suflet ce pe al meu ştie.

Nu vezi că gura-mi arsă e de sete
Şi-n ochii mei se vede-n friguri chinu-mi.
Copila mea cu lungi şi blonde plete?

Cu o suflare răcoreşti suspinu-mi,
C-un zâmbet faci gândirea-mi să se-mbete.
Fă un sfârşit durerii… vin’ la sânu-mi.

13. De-or trece anii…

de Mihai Eminescu

De-or trece anii cum trecură,
Ea tot mai mult îmi va plăce,
Pentru că-n toat-a ei făptură
E-un „nu ştiu cum” ş-un „nu ştiu ce”.

M-a fermecat cu vro scânteie
Din clipa-n care ne văzum?
Deşi nu e decât femeie,
E totuşi altfel, „nu ştiu cum”.

De-aceea una-mi este mie
De ar vorbi, de ar tăcé:
Dac-al ei glas e armonie,
E şi-n tăcere-i „nu ştiu ce”.

Astfel robit de-aceeaşi jale
Petrec mereu acelaşi drum…
În taina farmecelor sale
E-un „nu ştiu ce” ş-un „nu ştiu cum”.

Curte, 1878, pictură de Jacek Malczewski
Jacek Malczewski, „Curte, 1878”.

14. Celei care pleacă

de Ion Minulescu

Tu crezi c-a fost iubire-adevărată…
Eu cred c-a fost o scurtă nebunie…
Dar ce anume-a fost,
Ce-am vrut să fie

Noi nu vom ști-o poate niciodată…
A fost un vis trăit pe-un țărm de mare.
Un cântec trist, adus din alte țări
De niște pasări albe ― călătoare

Pe-albastrul răzvrătit al altor mări
Un cântec trist, adus de marinarii
Sosiți din Boston,
Norfolk

Și New York,
Un cântec trist, ce-l cântă-ades pescarii
Când pleacă-n larg și nu se mai întorc.
Și-a fost refrenul unor triolete

Cu care-alt’dată un poet din Nord,
Pe marginile albului fiord,
Cerșea iubirea blondelor cochete…
A fost un vis,

Un vers,
O melodie,
Ce n-am cântat-o, poate, niciodată…
Tu crezi c-a fost iubire-adevărată?…

Eu cred c-a fost o scurtă nebunie!

15. La steaua

de Mihai Eminescu

La steaua care-a răsărit
E-o cale-atât de lungă,
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii să ne-ajungă.

Poate de mult s-a stins în drum
În depărtări albastre,
Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre,

Icoana stelei ce-a murit
Încet pe cer se suie:
Era pe când nu s-a zărit,
Azi o vedem, şi nu e.

Tot astfel când al nostru dor
Pieri în noapte-adâncă,
Lumina stinsului amor
Ne urmăreşte încă.

16. Şi dacă…

de Mihai Eminescu

Şi dacă ramuri bat în geam
Şi se cutremur plopii,
E ca în minte să te am
Şi-ncet să te apropii.

Şi dacă stele bat în lac
Adâncu-i luminându-l,
E ca durerea mea s-o-mpac
Înseninându-mi gândul.

Şi dacă norii deşi se duc
De iese-n luciu luna,
E ca aminte să-mi aduc
De tine-ntotdeauna.

17. Dragoste

de Dimitrie Anghel

Miroasă iarba pătulită a sânziană ș-a sulcină,
Miroasă dulce, cum miroasă un așternut păstrat de zestre;
Și-n mine, cînd e întunerec și cînd se face iar lumină,
Ca-ntr-o odaie-n care-apune ori bate soarele-n ferestre.

În depărtări s-afundă zarea cu năluciri de munți în cladă,
Și vîntu-i bălsămat și dînsul ca o năframă cînd o scuturi;
Purcede-un cînt din creangă-n creangă ș-un susur blînd din mladă-n mladă,
Pe unde trece el pe gînduri urmat de-alaiul lui de fluturi.

Tu dormi sub paza unei feregi, ferega, mișcat-alene,
Pe somnul tău ș-alintă-n aer gingașa ei apărătoare.
La vîrsta ta tihnit e somnul, și ochii-adorm curînd sub gene
Cînd are cine să le-nchidă pleoapele c-o sărutare.

Tu dormi, și eu visez pe gînduri, că trec și zilele de vară
Și că la anul, poate, fruntea ce-acum așa de blînd ți-o razimi
De brațul meu, n-o s-o mai razimi, și gîndul ăsta mă omoară,
Că drag mi-i sînul tău cel dulce și alb ca miezul unei azimi…

Cu iarba ne-a crescut amorul, și cade-acum cu ea sub coasă!
Ah! gînd mîhnit, ce vrei tu? Spune — Nu vezi c-afară e lumină
Și că-și deschide draga ochii ca două flori de somnoroasă,
Ș-aruncă-n mine cu mănunchiuri de sânziană și sulcină?

18. De-ai ști…

de Veronica Micle

De-ai ști, iubite, cât de mult
Mi-i dor ca glasul tău s-ascult,
Ai veni pe-aripi de vânt
Și mi-ai spune un cuvânt.

Vorba fie rea sau bună,
Am vorbi-o împreună,
M-ai vedea, eu te-aș privi,
Vorbele s-ar înmulți.

Tu mi-ai spune una mie,
Eu ți-aș spune multe ție
Făr-de rost și chibzuire,
Însă toate de iubire.

Vino dar pe-aripi de vânt,
Vin de-mi spune un cuvânt,
Că mi-i dor atât de mult
Glasul tău să-l mai ascult.

Livadă în primăvară, pictură de Gustave Loiseau
Gustave Loiseau, „Livadă în primăvară”.

19. De câte ori, iubito…

de Mihai Eminescu

De câte ori, iubito, de noi mi-aduc aminte,
Oceanul cel de gheaţă mi-apare înainte:
Pe bolta alburie o stea nu se arată,
Departe doară luna cea galbenă – o pată;
Iar peste mii de sloiuri de valuri repezite
O pasăre pluteşte cu aripi ostenite,
Pe când a ei pereche nainte tot s-a dus
C-un pâlc întreg de păsări, pierzându-se-n apus.
Aruncă pe-a ei urmă priviri suferitoare,
Nici rău nu-i pare-acuma, nici bine nu… ea moare,
Visându-se-ntr-o clipă cu anii înapoi.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Suntem tot mai departe deolaltă amândoi,
Din ce în ce mai singur mă-ntunec şi îngheţ,
Când tu te pierzi în zarea eternei dimineţi.

20. De-aş avea

de Mihai Eminescu

De-aş avea şi eu o floare
Mândră, dulce, răpitoare,
Ca şi florile din mai,
Fiice dulce-a unui plai,
Plai râzând cu iarbă verde,
Ce se leagănă, se pierde,
Undoind încetişor,
Şoptind şoapte de amor;

De-aş avea o floricică
Gingaşă şi tinerică,
Ca şi floarea crinului,
Alb ca neaua sânului,
Amalgam de-o roz-albie
Şi de una purpurie,
Cântând vesel şi uşor,
Şoptind şoapte de amor;

De-aş avea o porumbiţă
Cu chip alb de copiliţă,
Copiliţă blândişoară
Ca o zi de primăvară,
Câtu-ţi ţine ziuliţa
I-aş cânta doina, doiniţa,
I-aş cânta-o-ncetişor,
Şoptind şoapte de amor.

21. Când amintirile…

de Mihai Eminescu

Când amintirile-n trecut
Încearcă să mă cheme,
Pe drumul lung şi cunoscut
Mai trec din vreme-n vreme.

Deasupra casei tale ies
Şi azi aceleaşi stele,
Ce-au luminat atât de des
Înduioşării mele.

Şi peste arbori răsfiraţi
Răsare blânda lună,
Ce ne găsea îmbrăţişaţi
Şoptindu-ne-mpreună.

A noastre inimi îşi jurau
Credinţă pe toţi vecii,
Când pe cărări se scuturau
De floare liliecii.

Putut-au oare-atâta dor
În noapte să se stângă,
Când valurile de izvor
N-au încetat să plângă,

Când luna trece prin stejari
Urmând mereu în cale-şi,
Când ochii tăi, tot încă mari,
Se uită dulci şi galeşi?

22. S-a dus amorul…

de Mihai Eminescu

S-a dus amorul, un amic
Supus amândurora,
Deci cânturilor mele zic
Adio tuturora.

Uitarea le închide-n scrin
Cu mâna ei cea rece,
Şi nici pe buze nu-mi mai vin,
Şi nici prin gând mi-or trece.

Atâta murmur de izvor,
Atât senin de stele,
Şi un atât de trist amor
Am îngropat în ele!

Din ce noian îndepărtat
Au răsărit în mine!
Cu câte lacrimi le-am udat,
Iubito, pentru tine!

Cum străbăteau atât de greu
Din jalea mea adâncă,
Şi cât de mult îmi pare rău
Că nu mai sufăr încă!

Că nu mai vrei să te araţi
Lumină de-ndeparte,
Cu ochii tăi întunecaţi
Renăscători din moarte!

Şi cu acel smerit surâs,
Cu acea blândă faţă,
Să faci din viaţa mea un vis,
Din visul meu o viaţă.

Să mi se pară cum că creşti
De cum răsare luna,
În umbra dulcilor poveşti
Din nopţi o mie una.

Era un vis misterios
Şi blând din cale-afară,
Şi prea era detot frumos
De-au trebuit să piară.

Prea mult un înger mi-ai părut
Şi prea puţin femeie,
Ca fericirea ce-am avut
Să fi putut să steie.

Prea ne pierdusem tu şi eu
În al ei farmec poate,
Prea am uitat pe Dumnezeu
Precum uitarăm toate.

Şi poate că nici este loc
Pe-o lume de mizerii
Pentr-un atât de sfânt noroc
Străbătător durerii!

23. Kamadeva

de Mihai Eminescu

Cu durerile iubirii
Voind sufletu-mi să-l vindec,
L-am chemat în somn pe Kama –
Kamadeva, zeul indic.

El veni, copilul mândru,
Călărind pe-un papagal,
Având zâmbetul făţarnic
Pe-a lui buze de coral.

Aripi are, iar în tolbă-i
El păstrează, ca săgeţi,
Numai flori înveninate
De la Gangele măreţ.

Puse-o floare-atunci-n arcu-i,
Mă lovi cu ea în piept,
Şi de-atunci în orice noapte
Plâng pe patul meu deştept…

Cu săgeata-i otrăvită
A sosit ca să mă certe
Fiul cerului albastru
Ş-al iluziei deşerte.

Sărutul, pictură de Jan van Beers
Jan van Beers, „Sărutul”.

24. Intimă

de Cincinat Pavelescu

Îți mai aduci aminte, doamnă?
Era târziu și era toamnă,
Și frunzele se-nfiorau,
Și tremurau în vântul serii
Ca niște fluturi chinuiți,
Ca niște fluturi rătăciți
Din țările durerii.

Ți-aduci aminte iar de seara
Și-amurgu-acela violet,
Când toamna și-acorda încet,
Pe frunza galbenă, chitara?

Pe lac, ce-n lună s-argintase,
Încet o lebădă trecea,
Și pata-i albă se pierdea
În seara care se lăsase…

Și-atunci, doar inimă și vise,
Ne-am dus ca lebăda și noi,
Călcând nisipul plin de foi
Sub ceața care-l umezise.

Așa născut, în plină toamnă,
Amorul meu ce-nmugurea
Sub foi ce toamna-ngălbenea…
Îți mai aduci aminte, doamnă?

25. Iubirea mea

de Octavian Goga

În munți cu creștetele sure, din albă inimă de stâncă,
S-a plămădit în taină lacul, și din prăpastia adâncă
A biruit în drum pământul. Pe veci în matcă nestatornic,
El crește azi și crește mâine, de cer și de lumină dornic.

Căci are dragoste cu cerul de-a pururi mișcătoarea apă
Și-n frământarea ei păgână ea coasta zgheaburilor sapă,
Cu pumnii sfarmă-n jur tărâmul și urlă de amar ce-o doare.
Spre ceriuri brațele-și întinde să-i vie dragul mire: Soare!

Când razele nepotolite sărută fața undei clare,
Înfiorată, spuma albă prelung și pătimaș tresare,
Atâtea curcubeie tremur în valvârtejul ei de picuri,
Când adânc se prind în horă strălucitoarele nisipuri…

Așa-i iubirea mea, asemeni acestei largi cetăți de unde,
Adâncul ei se pierde-n taina nemărginirilor profunde,
Cu vifore și curcubeie, ca valuri lung clocotitoare,
Cu picuri ce se înfioară de chipul unui veșnic soare!

26. Din valurile vremii…

de Mihai Eminescu

Din valurile vremii, iubita mea, răsai
Cu braţele de marmur, cu părul lung, bălai –
Şi faţa străvezie ca faţa albei ceri
Slăbită e de umbra duioaselor dureri!
Cu zâmbetul tău dulce tu mângâi ochii mei,
Femeie între stele şi stea între femei
Şi întorcându-ţi faţa spre umărul tău stâng,
În ochii fericirii mă uit pierdut şi plâng.
Cum oare din noianul de neguri să te rump,
Să te ridic la pieptu-mi, iubite înger scump,
Şi faţa mea în lacrimi pe faţa ta s-o plec,
Cu sărutări aprinse suflarea să ţi-o-nec
Şi mâna friguroasă s-o încălzesc la sân,
Aproape, mai aproape pe inima-mi s-o ţin.

Dar vai, un chip aievea nu eşti, astfel de treci
Şi umbra ta se pierde în negurile reci,
De mă găsesc iar singur cu braţele în jos
În trista amintire a visului frumos…
Zadarnic după umbra ta dulce le întind:
Din valurile vremii nu pot să te cuprind.

27. Romanță fără muzică (Că ne iubim…)

de Ion Minulescu

Că ne iubim ― și-o știe lumea toată ―
E-adevărat;
Dar cât ne vom iubi
Nici noi nu știm,

Nici lumea nu va ști…
Și nu va ști-o, poate, niciodată…
Ne-am cunoscut în țara-n care-alt’dată
Manon Lescaut iubi pe Des Grieux,

Într-un amurg de toamnă, orchestrat
În violet,
În alb,
În roz

Și-n bleu.
Și ne-am iubit întâia oară-n parcul
În care Nimfele de marmură privesc,
Cu ochii-ntrebători, către peluza

Pe care-un Zeu își pregătește arcul,
Să-și bată joc de cei ce-l ocolesc…
Și ne-am iubit!…
Ți-aduci aminte?…

Bluza ―
Ah!… Bluza ta pe sânu-ți decoltat
Părea un peplum de mătase, sfâșiat
Pe sânul unei Venere ce moare!…

Și ne-am iubit cu-atâta nebunie,
Că statuile albe ne-au privit
Cu ochi geloși,
Iar zeul a-mpietrit

În mână cu-o săgeată-otrăvitoare!…
Și ne-am iubit,
Și-azi toată lumea știe
Că ne iubim…

Dar cât ne vom iubi
Nici noi nu știm,
Nici lumea nu va ști!…

28. Să pot întinde mâna…

de Veronica Micle

Să pot întinde mâna s-o pun pe fruntea ta
Încetul la o parte șuvițele le-aș da,
Senină să rămâie, curată ca un crin,
Icoană de iubire la care să mă-nchin.

Dar tu ca un luceafăr departe strălucești,
Abia câte o clipă în cale-mi te ivești,
Apoi dispari; și-n urmă rămâi în gândul meu
Vedenie iubită la care mă-nchin eu.

Primăvară la Vétheuil, pictură de Claude Monet
Claude Monet, „Primăvară la Vétheuil”.

29. Domnița

de Mateiu I. Caragiale

Verzi-tulburi ochii-i galeş revarsă pe sub gene
Ispita pătimaşă şi doru-nveninat.
E-naltă, cu păr galben, cu mersul legănat,
În grelele-i veşminte păşind măreţ şi-alene.

Mişcările-i sunt line, molatece, viclene,
Şi dulcele-i grai curge duios şi răsfăţat.
Dar, cine-i cată-n faţă se pierde săgetat
De negrul arc ce-mbină trufaşele-i sprincene.

Muiată-n nestimate şi-n horbote de fir,
În mâna-i – spelbă floare de ceară străvezie –
Ea poartă pe subţirea năframă nărămzie

Ca un potir de sânge un roşu trandafir –
Şi, tot ca el, rănită în plină tinereţe,
Tânjeşte, se-nfioară şi moare de tristeţe.

30. Romanța inimii

de Ion Minulescu

Inimă ― ciutură spartă ―
Cui mai duci apă la poartă,
Dacă nimeni nu mai trece
Să-ți soarbă din apa rece ―

Apă bună de descântec
De la ochi până la pântec?…
Inimă ― ciutură goală ―
Cine te spoi cu smoală

Și te-ascunse în ogradă,
Nimeni să nu te mai vadă,
Ca să-ți mai cerșească apă
Când de sete gura-i crapă?

Inimă ― ciutura mea ―
Dă-mi să beau, dar altceva,
C-apa rece ți-au golit-o
Toți cei care ți-au sorbit-o!…

Dă-mi ce mi-ai păstrat doar mie ―
Dă-mi un strop de apă vie!…

Poezii scurte de dragoste

Versuri concise, de la rondeluri la poezii de câteva strofe, potrivite pentru citit sau pentru o dedicație.

Mai multe versuri de câteva strofe găsești în colecția de poezii scurte.

31. Într-o grădină

de Ienăchiță Văcărescu

Într-o grădină
Lâng-o tulpină
Zării o floare, ca o lumină;
S-o tai, se strică,

S-o las, mi-e frică,
Că vine altul și mi-o rădică.

32. Rondelul meu

de Alexandru Macedonski

Când am fost ură am fost mare,
Dar, astăzi, cu desăvârșire
Sunt mare, căci mă simt iubire,
Sunt mare, căci mă simt uitare.

Ești mare când n-ai îndurare,
Dar te ridici mai sus de fire
Când ți-este inima iubire,
Când ți-este sufletul iertare.

Știu: toate sunt o-ndurerare,
Prin viață trecem în neștire,
Dar mângâierea e-n iubire,
De-ar fi restriștea cât de mare,

Și înălțarea e-n iertare.

33. Iubiți cu toții

de Matilda Cugler-Poni

Pasările cântă pe crengi înverzite,
Fluturii se-ngână de pe flori pe flori,
Tainic trec prin aer șoapte fericite,
Cât cuprinde ochiul, ceru-i făr’de nori.

Dulce primăvară, drag vis de iubire!
La zâmbirea-ți blândă, iarna a plecat,
Cât era de lungă, plină de jălire…
Dar tu ești în lume, răul s-a uitat.

Ce-mi vorbești tu încă de chinuri trecute,
Inimă nebună, uită de dureri
Și de-acele zile în lacrimi pierdute.
N-are primăvara mii de mângâieri?

N-auzi cum șoptește fiecare floare?
„Amorul domnește acum pe pământ.
O, iubiți cu toții! grabnic frunza moare,
Grabnic se întoarnă tot iar în mormânt”.

Sărutul, pictură de Ambrogio Alciati
Ambrogio Alciati, „Sărutul”.

34. Năluca

de Ana Conta-Kernbach

Se-nalță-n zare nouri albi
Ca bobi de mărgărint,
De plăsmuiesc tot Feți-Frumoși
În zale de argint.

Din freamăt lin, din vorbe-ncete
Și taine-ntr-un surâs
Se-ncheagă-un dor… iar gânduri cete…
Se întrupează-un vis…

Se surpă? doar nălucă fu!
Căzuse și o stea….
Iubire pentru mine? Nu
Eu nu mai sunt a mea!…

35. Dorul

de Gheorghe Asachi

Oare veni-vei, idol vieței mele?
În acest redi eu te-aștept de mult.
Mută-i de-atunci duioasa filomele
Ș-al meu suspin singur eu l-ascult.

A florei timp m-au fost văzut aice,
Când al meu trai ca el era senin;
Venit-au timpul auritei spice,
Dar al meu suflet nu-i c-atunci de lin.

Precum pe floare roua în van o udă,
Când săgetează arsura pe pământ,
Așa cu plâns nu-mi stâng văpaia crudă,
Ce-a mele zile mână spre mormânt.

Aici, o zi sub cea boltire verde,
Ferice-am fost cu tine, dulce-odor,
Iar amu simt c-un aspru chin mă pierde,
Că singurei rămas-am fără de Amor!

36. Şi dacă de cu ziuă…

de Mihai Eminescu

Şi dacă de cu ziuă se-ntâmplă să te văz
Desigur că la noapte un tei o să visez,
Iar dacă peste ziuă eu întâlnesc un tei
În somnu-mi toată noaptea te uiți în ochii mei.

37. Să știi că oriunde

de Veronica Micle

Să știi că oriunde m-oi duce,
Către apus sau răsărit,
Va răsuna duios și dulce
Că-n lumea asta te-am iubit.

Și de adâanca mea iubire
Va rămânea pe-acest pământ
Ca o eternă amintire
Tristul și jalnicul meu cânt.

Livadă înflorită, pictură de Alfred Sisley
Alfred Sisley, „Livadă înflorită”.

38. M-am gândit…

de Veronica Micle

M-am gândit cu drag la tine până nu te-am cunoscut,
Te știam numai din nume, de nu te-aș mai fi știut!
Și-am dorit să pot odată să te văd pe tine eu,
Să-ți închin a mea viață, să te fac idolul meu.

39. În cenușă

de Veronica Micle

În cenușă stă ascunsă
Foarte-adese o scânteie
Și-o iubire nepătrunsă
Într-un suflet de femeie.

Și de patimă e arsă
Inima ce ți-am dat ție,
Dar iubirea-n ea neștearsă
A rămas pentru vecie.

40. Pe-al meu gând…

de Veronica Micle

Pe-al meu gând să fiu în stare
Eu cu lanțuri l-aș lega,
Și de voie, de nevoie,
Poate s-ar astâmpăra.

Căci el fără de-a mea știre
Pururea este pribeag,
Iar de-l cat văd că la tine
A zburat iară cu drag.

Și ce simt atuncea nu știu,
Însă eu gândului meu
De-aș putea aripi i-aș pune
Să-l ajut în zborul său.

41. Pe ceruri…

de Veronica Micle

Pe ceruri luna se ivește
Eu o privesc cu ochi uimit,
Iar gândul meu te urmărește
În drumu-n care te-ai oprit.

Drumeț ești tu, ca ea pribeagă
E viața și ce-n lume sunt,
Abia o clipă de ne leagă
Iubirea de acest pământ.

Pe tine și pe mândra lună
Aș vrea din mers să vă opresc
Și în extaz ca o nebună
Un veac întreg să vă privesc.

42. Un luceafăr

de Mihai Eminescu

Un luceafăr, un luceafăr înzestrat cu mii de raze
În viaţa-mi de-ntuneric a făcut ca să se vază.
Eu privind acea lumină ca din visuri mă deştept
Şi cu braţele-amândouă cătră dânsa mă îndrept.

Ca o zână din poveste ea e naltă şi uşoară,
E subţire şi gingaşă şi din ochi revarsă pară,
Iar la faţă e bălâie, părul galben cade-n creț,
Trandafiri pe faţă are şi cu zâmbetul isteţ.

Sărutul, 1875, pictură de Amos Cassioli
Amos Cassioli, „Sărutul, 1875”.

43. Când însuşi glasul

de Mihai Eminescu

Când însuşi glasul gândurilor tace,
Mă-ngână cântul unei dulci evlavii,
Atunci te chem; chemarea-mi asculta-vei?
Din neguri reci plutind te vei desface?

Puterea nopţii blând însenina-vei
Cu ochii mari şi purtători de pace?
Răsai din umbra vremilor încoace
Ca să te văd venind … ca-n vis, aşa vii!

Cobori încet… aproape, mai aproape,
Te pleacă iar zâmbind peste-a mea faţă,
A ta iubire c-un suspin arat-o,

Cu geana ta m-atinge pe pleoape
Să simt fiorii strângerii în braţe,
Pe veci perduto, vecinic adorato!

44. Înger de pază

de Mihai Eminescu

Când sufletu-mi noaptea veghea în estaze,
Vedeam ca în vis pe-al meu înger de pază,
Încins cu o haină de umbre şi raze,
C-asupră-mi c-un zâmbet aripile-a-ntins;
Dar cum te văzui într-o palidă haină,
Copilă cuprinsă de dor şi de taină,
Fugi acel înger de ochiu-ţi învins.

Eşti demon, copilă, că numai c-o zare
Din genele-ţi lunge, din ochiul tău mare
Făcuşi pe-al meu înger cu spaimă să zboare,
El, veghea mea sfântă, amicul fidel?
Ori poate!… O-nchide lungi genele tale,
Să pot recunoaşte trăsurile-ţi pale,
Căci tu – tu eşti el.

45. Amor de iarnă

de Cincinat Pavelescu

În trandafirul desfrunzit
O roză palid a-nflorit:
E cea din urmă și e, poate,
Cea mai suavă dintre toate.

O simți că n-are să rămâie
Pe ramuri prinsă zile-ntregi.
Octombre-i rece și-o mângâie
Cu raze stinse și pribegi.

S-ar scutura la cea mai mică
Din adierile de vânt;
Când o privesc parcă mi-e frică
Să-și ningă floarea pe pământ.

Melancolia bietei roze
Adesea inima-mi sfâșie;
Copilă, n-o privi! Sărmana
E chiar iubirea mea târzie!

46. Fugi

de Veronica Micle

„Fugi”, îți zic, căci a mea minte
Prevestește numai rău;
„Nu te du”, șoptește-n taină
Sufletul și dorul meu.

Tu cunoști câtă iubire
Pentru tine eu păstrez,
Și-apoi cu cuvinte rele
Cum mereu te depărtez;

Și nu știi cui a te-ncrede
Vorbelor ce ți-am rostit,
Sau iubirii făr’ de margini
Ce tu-n ochii-mi ai cetit.

Vai! Și eu nedumerită
Mă muncesc cu mult mai mult
Căci nu știu ce-a fi mai bine:
Mintea, inima s-ascult?

47. Ar fi destul

de Veronica Micle

Ar fi destul ca un cuvânt
Și-o lacrimă de foc
Să-ți spuie că pe-acest pământ,
Ești singuru-mi noroc;

Și-atunci când crezi că s-a sfârșit
Și patimă și dor
Să simți trezindu-se cumplit
Uitatul tău amor.

Natura înflorită, pictură de Alfred William Parsons
Alfred William Parsons, „Natura înflorită”.

48. De dorul tău…

de Veronica Micle

De dorul tău este legată
Încă și astăzi viața mea,
Tu stăpânești ca altădată
Sufletu-mi care te iubea.

O vorbă numai de mi-ai spune
La glasul tău aș tresări,
Și toate legile din lume
Călcându-le eu te-aș iubi.

Domnește-n jurul meu tăcere …
Cu doru-mi singură vorbesc;
Și sunt pătrunsă de durere
Iar tu nu știi cât te iubesc.

49. Știu c-amorul tău…

de Veronica Micle

Știu c-amorul tău e mare
Și-al tău chin adânc și greu,
De aceea eu de tine
Mă ascund și fug mereu.

Nu-nțelegi că al meu suflet
Este pururea nebun
Și-a mea soartă cât de tristă-i
Mi-i și groază să ți-o spun?

Și urăsc cu-nverșunare
Când iubită știu că sunt,
Să iubesc când nu-s iubită
Este soarta-mi pe pământ.

50. La un portret

de Veronica Micle

Mă pierd uitându-mă la tine
Cuprinsă ca de-un farmec sfânt,
Și-n sufletul meu iar revine
Dorul ce-avui pe-acest pământ.

Și c-un amor peste măsură
Dezmierd frumosul chip al tău,
Și uit c-a fost între noi ură,
Și uit de câte sufăr eu.

Și te iubesc ca și atunce
Cu tot avântu-nchipuirii
Și cu acea simțire dulce
Ce-o da trecutul amintirii.

Poezii romantice, declarații și întâlniri

Îndrăgostiri, întâlniri și poeme despre farmecul iubirii, de la mai mulți clasici români și străini traduși în română.

51. În treacăt

de Ștefan Octavian Iosif

Pe țărm, acolo, mică și curată,
O casă cu ferești strălucitoare…
În glastre rîde floare lîngă floare,
Iar printre flori un alb profil s-arată…

Căpșorul blond întraurit de soare
Se razemă de mîna dalbă… Iată!
Doi vineți ochi în suflet mă săgeată:
Să fie numai o părere oare?

Mi s-a părut că-mi povesteau o rugă…
O sărutare le trimit din fugă,
Căci trenul zboară iar, bătu-l-ar focul!
Stau trist la geam… Departe-n văi se pierde

Căsuța albă cu podoaba-i verde…
…Și poate-acolo m-aștepta norocul!

52. Șoapte

de Panait Cerna

Eu i-am văzut cum se pierdură singuri
Pe drumuri fermecate
În freamătul aromitor din crânguri
Șopteau, ca-n vis, cuvinte tremurate…

Era iubirea, visul cel dintăi:
Uitați de tot, ei toate le uitară
Privirea lor nu mai zărea-n afară,
Atât era de plină de văpăi…

Iar luna limpede din înălțime
Norocului de-o clipă surâdea,
Trezea cântări din somn pe câte-o cracă,
Și, bună și duioasă, poleia

Cărările pe unde-aveau să treacă
Îndrăgostiții ce visau subt ea…
Cum mamei care plânge-odrasle moarte
I-s dragi copiii toți ce-i ies în cale,

Și-i mângâie, și plânge, și-i petrece
C-un zâmbet de iubire și de jale,
Tot astfel astrul care n-avu parte
De suflete ce cântă împreună,

De viață care colcăie nebună,
Dă mângâieri perechilor uitate
Senine raze binecuvântate
Cad peste ochi, pe sân și se opresc

În sufletele celor ce iubesc
Larg seamănă peste întreaga fire
Îmbolduri la vieață și iubire…

Romeo și Julieta, pictură de Frank Bernard Dicksee
Frank Bernard Dicksee, „Romeo și Julieta”.

53. Întâia mea iubire

de Sándor Petőfi (traducere de Ștefan Octavian Iosif)

Trecutu-i florărie-n care
Albina-i amintire,
Și mierea ce-mi aduce-n suflet
E-ntâia mea iubire.

Veniți numai, icoane scumpe
Din vremi de mult uitate!
În proza vecinică a zilei
Poetul greu se zbate…

Iubeam pe fata gazdei mele
Pe când umblam la școală;
Era o dragoste nebună
Și-atât de ideală!

Cum mă iubea! Ca fată mare,
Ea împărțea la masă,
Și eu aveam întotdeauna
Bucata cea aleasă.

Și șuncă-mi da când, de la școală,
Veneam flămând, spre seară,
Și alte bunătăți aduse
În taină din cămară.

Adesea străbăteam grădina
În nopțile cu lună:
Simțeam atâta fericire
Stând singuri împreună.

Sărbătorește, firea-ntreagă
Tăcea în noaptea-naltă,
Doar corul broaștelor, armonic,
Cânta devale-n baltă.

Ca în romane de iubire,
Ne-ndrăgosteam cu șoapte…
Și ce șopteam? „Cum bate luna!”
„Ah, ce frumoasă noapte!”…

S-a dus, de-a pururi, poate, vremea
Atât de fericită!
Și azi eu nu mai am pe lume
Nici șuncă, nici iubită…

54. Adevărata iubire

de Iancu Văcărescu

Din ceasu-n care te-am văzut,
Nu am odihnă nici minut,
Și nicăiri nu găsesc loc
Să dau astîmpăr l-așa foc,

Plec grabnic, cînd voiesc să șăz,
Cînd voi să plec, atunci m-așăz.
Deștept sînt, dorm, aievea-n vis
Chipul tău stă-nainte-mi scris!

Cu orice om mă întîlnesc,
Întîi de tine-oi să-i vorbesc,
Oricum simț bine, ori simț rău,
Spui, cer, chem, cînt numele tău.

Dar cînd te-ntîmpin undeva,
Rîz, plîng, încep a tremura,
Și gat-a fi prea vorbitor,
Vrînd mila-ți cere l-al meu dor,

Cînd sînt aproape s-îndrăznesc,
Cuvîntu-mi piere, amuțesc.

55. Iubire (soldatul Ion)

de Traian Demetrescu

Soldatul Ion nu știe carte,
Că-n satu lui a fost
Cioban la un boier, — și iacă,
Rămas-a omu prost!

De patru luni e în cazarmă,
Și n-a-nvățat, nătîngu,
Nici cum să meargă, cînd sergentu
Comandă: „dreptu… stîngu…”

Dar lui nu-i pasă! — Îl usucă
Un dor nebun de-o fată.
Frumoasă, vere!… știi, cu ochii
S-o sorbi, bat-o s-o bată!…

Și cum nu poate să-i trimită
O slovă de la el,
Soldatul Ion e trist, săracu,
Nu rîde mai de fel.

Cînd întîlnește-un om din satu-i
Îl roagă blînd: „mă, frate,
Să spui Ileanei… că sînt bine,
Și… multă sănătate!”

56. Povestea rozei

de Veronica Micle

Dumnezeu vrând să-ncununeze
De cununi această lume
Flori cu brațul său cel sfânt
A semănat pe pământ;

Și menind pe fiecare
Floare mică, floare mare,
Ca să poarte-n sânul lor
Un simbol strălucitor,

A zis rozei: floare dalbă
Înflorind tu să fii albă,
Și corola ta să fie
Semn de nevinovăție.

Dar când fu ea să-nflorească,
Sânul să și-l dezvelească
La ea omul a privit
Și ea-ndată s-a roșit…

Și de-atunci sub cer, sub stele,
Când dalbe floricele
Se-nroșesc fără de știre
Sub viclenele lui priviri.

57. Sania

de Vasile Alecsandri

Zi cu soare, ger cu stele!… Hai, iubită, la primblare.
Caii mușcă-a lor zăbale, surugiul e călare;
Săniuța, cuib de iarnă, e cam strimtă pentru doi…
Tu zâmbești?… Zâmbirea-ți zice că e bună pentru noi.

Caii scutură prin aer sunătoarele lor salbe,
Răpind sania ușoară care lasă urme albe.
Surugiul chiuiește; caii zboară ca doi zmei
Prin o pulbere de raze, prin un nour de scântei.

Pe câmpia înălbită, netedă, strălucitoare
Se văd insule de codri, s-aud câni la vânătoare,
Iar în lunca pudruită cu mănunt mărgăritar
Saltă-o veveriță mică pe o creangă de stejar.

Acum trecem prin poiene, acum trecem prin zăvoaie;
Crengile-aninate-n cale ning steluțe și se-ndoaie.
Iată-o gingașă mlădiță cu șirag de mărțișori…
Tu o rupi?… Ea te stropește cu fulgi albi răcoritori.

Primăvară, pictură de Antonín Hudeček
Antonín Hudeček, „Primăvară”.

58. Pajul Cupidon…

de Mihai Eminescu

Pajul Cupidon, vicleanul,
Mult e rău şi alintat,
Cu copii se hârjoneşte,
Iar la dame doarme-n pat.

De lumină ca tâlharii
Se fereşte binişor,
Pe fereşti se suie noaptea
Dibuind încetişor;

Cordeluţe şi nimicuri,
Iată toate-a lui averi…
Darnic când nu vrei nici una
Şi zgârcit dacă le ceri.

În volumul ros de molii
Cauţi noaptea adevăr
Şi-ntâlneşti lipită-n file
Viţa-i galbenă de păr.

El dă gânduri ne’nţelese
Vrâstei crude şi necoapte,
Cu icoane luminoase
O îngână-ntreaga noapte.

Când de-o sete sufletească
E cuprinsă fata mică –
A dormit cu ea alături
Ca doi pui de turturică.

E sfios ca şi copiii,
Dar zâmbirea-i e vicleană;
Dară galeşi îi sunt ochii
Ca şi ochii de vădană.

Gât şi umere frumoase,
Sânuri albe şi rotunde
El le ţine-mbrăţişate
Şi cu mâinile le-ascunde.

De te rogi frumos de dânsul,
Îndestul e de hain
Vălul alb de peste toate
Să-l înlăture puţin.

59. Prin nopți tăcute

de Mihai Eminescu

Prin nopți tăcute,
Prin lunce mute,
Prin vântul iute,
Aud un glas;
Din nor ce trece,
Din luna rece,
Din visuri sece,
Văd un obraz.

Lumea senină,
Luna cea plină,
Și marea lină
Icoană-i sunt;
Ochiu-mi o cată
În lumea lată.
Cu mintea beată
Eu plâng și cânt.

60. Toamna în parc

de George Topârceanu

Cad grăbite pe aleea
Parcului cu flori albastre
Frunze moarte, vorba ceea,
Ca iluziile noastre.

Prin lumina estompată
De mătasa unui nor,
Visătoare trece-o fată
C-un plutonier-major.

Rumen de timiditate
El se uită-n jos posac.
Ea strivește foi uscate
Sub pantofii mici de lac.

Și-ntr-o fină discordanță
Cu priveliștea sonoră,
Merg așa, cam la distanță,
El major și ea minoră…

61. Scrisoare

de Veronica Micle

Îți ziceam că e minciună
Când spuneai că eu ți-s dragă,
Că ești un împușcă-n lună,
Drac ce apa o încheagă,

Și că n-aș putea vreodată
Nici a te iubi, nici crede,
C-a mea inimă jurată
Nici n-aude, nici nu vede.

Șiretenii de muere
Ca să-ncerc a ta iubire…
Dar tu trist și în tăcere
Ai plecat plin de mâhnire.

Haide, vino, fii cu minte,
Dac-ai fost împușcă-n lună,
Eu am fost, adu-ți aminte,
Și zglobie și nebună!

62. Albăstrelele

de Veronica Micle

Printre galbenele spice albăstele mândre cresc
Și-n a dimineții farmec soarele cu drag privesc;
Fermecați de-a lor privire și cuprinși de-un tainic dor,
Mii de fluturi pe câmpie s-au lăsat din al lor zbor.

Prin frunzișul des și verde se aud frumoase cânturi
Fluturașii stau și-ascultă legănați de blonde vânturi –
Lângă flori o zi de vară o petrec în desfătări
Și-a lor dragoste de-o clipă ei le-o spun prin sărutări!

Însă iată, noaptea vine cu-a ei ceasuri de tăcere;
Fluturașii cu-a lor jocuri s-au tot dus ca ș-o părere,
Păsările nu mai cântă și frumoasele-albăstrele,
Dup-o zi de fericire, rămân iarăși singurele.

Sărutul cavalerului, pictură de Frédéric Soulacroix
Frédéric Soulacroix, „Sărutul cavalerului”.

63. Aubade

de Veronica Micle

Deșteaptă-te, iubita mea,
Căci zorile-s acum pe cer
Și eu în genunchi naintea ta
O sărutare voi să-ți cer …

Deșteaptă-te și vino-n crâng
Să-l vezi tu cât e de frumos,
Iar eu în brațe-mi să te strâng
La poala teiului umbros.

Deșteaptă-te, căci în curând
Frumosul soare-al primăverii
Trezește lumea pe pământ
Și-alungă farmecul tăcerii.

64. Când îmi plec

de Veronica Micle

Când îmi plec fruntea pe mână
Fuge gândul meu pribeag
Și mă cred că-ți sunt stăpână
Ție, vecinic mie drag.

Și mai cred, ca altădată,
Că tu mie te închini,
Și cu inima-ntristată
Greu, de dorul meu suspini.

Atunci câte sunt în lună,
Câte-n stele și povești
Trec prin mintea mea nebună
Socotind că mă iubești.

Dar tresar… și de pe mână
Ridicând fruntea încet,
Eu din visu-mi de stăpână
Tristă roabă mă deștept.

65. Ca astăzi…

de Veronica Micle

Ca astăzi nu mai sunt stăpână
Pe mine, pe sufletul meu,
numai c-o strângere de mână
îndeajuns ți-am spus-o eu.

Și ca o slaba jucărie
Sunt astăzi înaintea ta,
privirea mea ți-ar spunea-o ție
în ochii mei de vei căta.

Și c-a mea singură dorință
E roaba ca să-ți fiu în veci,
ți-o spune-ntreaga mea ființă
când tu pe lângă mine treci.

Însă tu treci cum trece-o rază
Din soare, pe un biet pribeag, –
Ce-i pasă ei că-l luminează…
Ce-ți pasă ție că-mi ești drag!

66. Lui X

de Veronica Micle

Vârful nalt al piramidei ochiul meu abia-l atinge…
Lâng-acest colos de piatră vezi tu cât de mică sunt –
Astfel tu-n a cărui minte universul se răsfrânge,
Al tău geniu peste veacuri rămâne-va pe pământ.

Și dorești a mea iubire… prin iubire pân’ la tine
Să ajung și a mea soartă azi de soarta ta s-o leg,
Cum să fac! Când eu micimea îmi cunosc atât de bine,
Când măreața ta ființă poate nici n-o înțeleg.

Geniul tău planează-n lume! Lasă-mă în prada sorții
Și numai din depărtare când și când să te privesc,
Martora măririi tale să fiu pân’ la pragul morții
Și ca pe-o minune-n taină să te-ador, să te slăvesc.

Primăvara, pictură de Carl Arp
Carl Arp, „Primăvara”.

67. La portretul unui poet

de Veronica Micle

Privindu-ți fața de farmece plină,
Luci o rază în al meu sân;
Crudă fu însă a ei lumină,
Din pieptu-mi scoasă un lung suspin!

Dar suspinul ca nălucire
Zbură cu vântul ce-au adiat:
N-a zburat însă și-acea simțire
Ce-adânc în suflet l-a deșteptat.

Și-acum mă-ntreb eu: simțire adâncă
Cum de se naște pentru-un portret?
Căci nu văzusem ochii tăi încă,
Știam atâta: că ești poet!

68. Pasăre cu pene albastre

de Veronica Micle

Pasăre cu pene albastre,
Martoră iubirii noastre,
De-i sfârși cântarea ta,
N-asculta ce-mi spune mie,

Dragul meu, căci cine știe
Dacă mâni nu m-a uita.
Râule cu apă lină
Și curat ca o lumină,

Cât ne vezi de fericiți,
Starea noastră n-o răsfrânge,
Mâine poate noi vom plânge
Și-om fi veșnic despărțiți.

Iar tu lună, dragă lună,
Tu a nopților cunună,
Să nu spui că ne-ai privit.
Poate mâni a tale raze

N-ar putea măcar să crează
Că vreodată ne-am iubit.

69. Celei care trece

de Ion Minulescu

Tu pari o statuie turnată nu-n bronz etern,
Ci-ntr-un metal,
Ce până astăzi n-are încă
Nici preț,

Nici nume,
Nici coloare ―
Metal bizar, din care-artistul
Creă-n suprema inspirare

Icoana ultimei religii
Și-a ultimului ideal!
Tu pari o statuie furată de-amantul tău dintr-un muzeu
În care-n vremile de-alt’dată

Veneau bătrâni să ți se-nchine,
Ca pajii ―
Ce mureau sub ochii răutăcioaselor Regine
Sau ca Martirii-n adorarea trimisului de Dumnezeu!

Și-așa cum treci îngândurată de-a lungul străzilor pustii,
De-a lungul străzilor pătate de-nsângerări crepusculare,
Tu pari o Venus de la Millo
Ce-și cată brațele,

Pe care
Cei morți le-au luat cu ei în groapă,
Să nu le lase celor vii…

70. Romanță fără muzică (Nu-i nimeni…)

de Ion Minulescu

Nu-i nimeni… nimeni să ne vadă și să ne-auză ―
Nu pleca!
Dă-mi degetele-ți inelate să le sărut ca și-altădată,
Dă-mi degetele-ți inelate ―

Poeme-n pietre nestemate ―
Vreau să le-nvăț pe dinafară și să le cânt,
Dă-mi mâna toată,
Căci nu-i în tot salonul alta, așa, la fel cu mâna ta.

Rămâi cu mine toată seara…
Ce-ți pasă dac-o să sfârșească
Orchestra valsul?…
Tu nu știi

Că nu-i în tot salonul altul la fel ca mine să iubească?
Deschide-ți brațele ―
Altarul în care mă-nchinam alt’dată ―
Deschide-mi brațele și prinde-mi în ele brațele-obosite,

Apleacă-ți gura-nsângerată,
Și sărutările-ți aprinse înseamnă-le pe-obrazu-mi pal.
Înseamnă-le la rând, să-mi steie pe veci de pază,
Neclintite,

Ca păsările legendare pe malul lacului Stymfal!…

71. Romanță fără muzică (În tine-mi pun toată speranța…)

de Ion Minulescu

În tine-mi pun toată speranța
Și-ți zic:
― De-acum pentru mine fii totul,
Iar eu

Voi fi pentru tine același ateu,
Ce-afară de tine nu crede-n nimic.
Fii totul ―
Trecutul, cu morții de ieri

Ce dorm la răspântii, de sălcii umbriți,
Și ziua de mâine, cu noii-veniți
Ce râd pe mormântul defunctei Dureri…
Spre norii de-aramă, pe-naltele scări

Urca-vom ―
Din goluri în goluri pribegi,
S-ajungem în țara în care sunt regi:
Nimicul,

Eternul,
Și-Albastrul din zări…
Și-acolo,-n grădina în care nu cresc
Decât mătrăgune,

Cucute
Și laur,
Sorbi-vom cu sete din cupe de aur
Iubirea topită-n Albastrul ceresc!…

Sărutul, 1898, pictură de Félix Vallotton
Félix Vallotton, „Sărutul, 1898”.

72. Romanță fără muzică (Ca s-ajung până la tine…)

de Ion Minulescu

Ca să-ajung la tine, i-am zis calului:
― Grăbește…
Pune-ți aripi ca în basme
Și te-nalță până-n nori…

Tot mai sus,
Tot mai departe ―
Ca șiragul de cocori
Ce plutește colo-n zare!…

Haide, calule, grăbește!…
Ca să-ajung până la tine, i-am zis vântului:
― Dă-mi mâna
Și târăște-mă cu tine până unde poți pătrunde ―

Până-n zarea-nsângerată unde soarele s-ascunde…
Ca s-ajung cât mai degrabă,
Haide, vântule, dă-mi mâna!…
Ca să-ajung până la tine, i-am zis morții:

― Mergi-nainte
Și cosește-mi fără milă tot ce-i viu
Și-mi ține calea…
Netezește-mi munții-n zare

Și-umple-mi de cadavre valea
Dintre ea și mine ―
Haide!… Haide, moarte, mergi-nainte!…
Ca să-ajung până la tine,

Pentru tine-au obosit
Calul,
Vântul,
Moartea ―

Toate mi-au făcut pe voie;
Dar…
Dintre cutele perdelei, ochii-ți verzi nu-mi mai răsar,
Strunele chitarei-s rupte

Și… romanța s-a sfârșit!

73. Romanța ei

de Ion Minulescu

Când vei vedea-ntre geamuri, la fereastră,
O cupă de cristal,
Și-n cupa de cristal, o floare-albastră ―
Simbolul unui rendez-vous banal ―

Oricine-ai fi, să intri fără teamă,
Căci gura mea te-așteaptă
Și trupul meu te cheamă!…
Necunoscut, sau prieten vechi,

Nu-mi pasă!…
Oricine-ai fi, tu poți intra oricând la mine-n casă,
Căci casa mea e casa tuturora,
E madrepolul magic de mărgean

Spre care năvile-și îndreaptă prora,
Să-și caute-adăpost în plin ocean…
Și-așa cum sunt ―
Femeie sau fecioară,

Plebeie anonimă sau regină ―
Eu te primesc cu-aceeași simpatie
Și-oricine-ai fi,
Al meu ești pe vecie!…

Bine-ai venit, preludiu de chitară!…
Bine-ai venit, final de mandolină!…

74. Multașteptatei…

de Ion Minulescu

De când te-aștept!…
Sunt ani…
Și anii, ce lungi îți par când n-ai cu cine
S-asculți ciudatele romanțe ce plâng viorile-n surdine…

Și violetele apusuri ce triste-ți par când n-ai cui spune
Ce-nfiorări plutesc în zare
Și-n plânsul celor patru strune!…
Te-am așteptat la-ncrucișarea potecilor pe care-alt’dată

Multașteptatele amante soseau grăbite să-și sărute
Amanții,
Ce-așteptau în umbră, tăcuți ca niște statui mute…
Și câte primăveri, de-a rândul, castanii roșii nu-mi vestiră

Că nimeni n-a trecut pe-acolo
Și-n zare nimeni nu s-arată!…
Te-am așteptat pe țărmul mării ―
Pe țărmul nalt ca și terasa

Castelului regesc, pe care un prinț și-ar aștepta mireasa…
Dar valurile, știutoare de soarta celor ce porniră
Spre țărmul unde stam de strajă,
Când le-ntrebai ce știu de tine,

Îmi spuseră c-aștept zadarnic…
Și azi viorile-n surdine…
Ce-mi plâng ciudatele romanțe
Mai trist de cum le plânse ieri,

Par lacrimi picurate-n cupa netălmăcitelor dureri…

75. Celei care minte

de Ion Minulescu

Eu știu c-ai să mă-nșeli chiar mâine…
Dar fiindcă azi mi te dai toată,
Am să te iert ―
E vechi păcatul

Și nu ești prima vinovată!…
În cinstea ta,
Cea mai frumoasă din toate fetele ce mint,
Am ars miresme-otrăvitoare în trepieduri de argint,

În pat ți-am presărat garoafe
Și maci ―
Tot flori însângerate ―
Și cu parfum de brad pătat-am dantela pernelor curate,

Iar în covorul din perete ca și-ntr-o glastră am înfipt
Trei ramuri verzi de lămâiță
Și-un ram uscat de-Eucalipt.
Dar iată,

Bate miezul nopții…
E ora când amanții,-alt’dată,
Sorbeau cu-amantele-mpreună otrava binecuvântată…
Deci vino,

Vino și desprinde-ți din pieptenul de fildeș părul,
Înfinge-ți în priviri Minciuna
Și-n caldul buzei Adevărul
Și spune-mi:

Dintre câți avură norocul să te aibă-așa
Câți au murit
Și câți blesteamă de-a nu te fi putut uita?…
Eu știu c-ai să mă-nșeli chiar mâine…

Dar fiindcă azi mi te dai toată,
Am să te iert ―
E vechi păcatul
Și nu ești prima vinovată!…

Deci nu-ți cer vorbe-mperecheate de sărutări,
Nu-ți cer să-mi spui
Nimic din tot ce-ai spus la alții,
Ci tot ce n-ai spus nimănui.

Și nu-ți cer patima nebună și fără de sfârșit,
Nu-ți cer
Nimic din ce poetul palid
Cerșește-n veci de veci, stingher,

Voi doar să-mi schimbi de poți o clipă
Din șirul clipelor la fel,
Să-mi torni în suflet înfinitul unui pahar de hidromel,
În păr să-mi împletești cununa de laur verde

Și în priviri
Să-mi împietrești pe veci minciuna neprihănitelor iubiri.
Și-așa tăcuți ―
Ca două umbre, trântiți pe maldărul de flori ―

Să-ncepem slujba-n miez de noapte
Și mâine s-o sfârșim în zori!

Poezii despre dor, iubire neîmplinită și despărțire

Poezii despre absență, despărțire și amintiri, de la Veronica Micle, Ion Minulescu și alți autori de poezie romantică.

Descoperă și alte texte melancolice în colecția de poezii de toamnă.

76. Departe sunt de tine…

de Mihai Eminescu

Departe sunt de tine şi singur lângă foc,
Petrec în minte viaţa-mi lipsită de noroc.
Optzeci de ani îmi pare în lume c-am trăit,
Că sunt bătrân ca iarna, că tu vei fi murit.
Aducerile-aminte pe suflet cad în picuri,
Redeşteptând în faţă-mi trecutele nimicuri;
Cu degetele-i vântul loveşte în fereşti,
Se toarce-n gându-mi firul duioaselor poveşti,
Ş-atuncea dinainte-mi prin ceaţă parcă treci,
Cu ochii mari în lacrimi, cu mâni subţiri şi reci;
Cu braţele-amândouă de gâtul meu te-anini
Şi parc-ai vrea a-mi spune ceva… apoi suspini…
Eu strâng la piept averea-mi de-amor şi frumuseţi,
În sarutări unim noi sărmanele vieţi…
O! glasul amintirii rămâie pururi mut,
Să uit pe veci norocul ce-o clipă l-am avut,
Să uit cum dup-o clipă din braţele-mi te-ai smult…
Voi fi bătrân şi singur, vei fi murit de mult!

Seară de primăvară, pictură de Nikolai Astrup
Nikolai Astrup, „Seară de primăvară”.

77. Raze de lună

de Veronica Micle

„Ce n-ar da un mort în groapă pentr-un răsărit de lună!”
Ai zis tu, și eu atuncea, când pe-a dorului aripe
Duși de-al iubirei farmec, – privind cerul împreună –
Noi visam eternitate în durata unei clipe.

„Ce n-ar da un mort din groapă pentru-o jerbie de rază”
Ce din lună se coboară și pământul îl atinge;
Să mai simtă încă-o dată fruntea că i-o luminează
Și că-n pieptul său viața cu căldură să răsfrânge!

Sigur, noi credeam că dânsul ar schimba cu bucurie
A sa liniște eternă, pacea lui nestrămutată
Pentr-o rază de la lună, pentr-o dulce nebunie,
Pentr-o clipă de iubire din viața de-altă-dată.

Însă clipa de iubire zboară, zboară făr-de urmă
Și în locul ei amarul și pustiul ne rămâne;
Ah! și ca să porți povara unui chin ce nu se curmă
Tu cu moartea ta în suflet te târăști de azi pe mâne;

……………………………………………..
Dac-ar da un mort din groapă pentr-un răsărit de lună
A sa liniște eternă, eu aș da de voie bună
Toate razele de lună, toate razele din soare

Să te pot uita pe tine, să simt sufletul că-mi moare.

78. Adio

de Mihai Eminescu

De-acuma nu te-oi mai vedea,
Rămâi, rămâi, cu bine!
Mă voi feri în calea mea
De tine.

De astăzi dar tu fă ce vrei,
De astăzi nu-mi mai pasă
Că cea mai dulce-ntre femei
Mă lasă.

Căci nu mai am de obicei
Ca-n zilele acele,
Să mă îmbăt şi de scântei
Din stele,

Când degerând atâtea dăţi,
Eu mă uitam prin ramuri
Şi aşteptam să te arăţi
La geamuri.

O, cât eram de fericit
Să mergem împreună,
Sub acel farmec liniştit
De lună!

Şi când în taină mă rugam
Ca noaptea-n loc să steie,
În veci alături să te am,
Femeie!

Din a lor treacăt să apuc
Acele dulci cuvinte,
De care azi abia mi-aduc
Aminte.

Căci astăzi dacă mai ascult
Nimicurile-aceste,
Îmi pare-o veche, de demult
Poveste.

Şi dacă luna bate-n lunci
Şi tremură pe lacuri,
Totuşi îmi pare că de-atunci
Sunt veacuri.

Cu ochii serei cei dentâi
Eu n-o voi mai privi-o…
De-aceea-n urma mea rămâi –
Adio!

79. S-a stins…

de Veronica Micle

S-a stins în suflet orice dor
Și te-am uitat de veci;
Iar zilele ce se strecor
Sunt palide și reci.

O rază caldă de amor
Iar le-ar însufleți;
Dar stins e-n pieptu-mi orice dor
Și nu mai pot iubi.

80. Uitarea

de Veronica Micle

Ai sosit, dulce uitare,
Din cumplitul meu necaz
Și din dragostea cea mare
Nicio urmă n-a rămas.

Și-n aceste ceasuri line,
Eu cu suflet liniștit
Cugetându-mă la tine
Mă întreb de te-am iubit.

81. Drag mi-ai fost…

de Veronica Micle

Drag mi-ai fost, mi-ai fost odată,
Dar ce-a fost n-a fost să mai fie,
Am văzut c-această lume
Făr-de tine nu-i pustie.

Și luceafărul pe ceruri
Place mult cum strălucește,
Dar apune și dispare
Soarele când se ivește.

El cu discul său cel falnic
Te deșteaptă la viață
Și te face să uiți iute
Steaua cea de dimineață.

Tu luceafăr mi-ai fost mie
Ce în zori de ziuă luce,
Și-ai apus, – acum la soare
Eu privesc cu mult mai dulce.

Sărutul, pictură de Edvard Munch
Edvard Munch, „Sărutul”.

82. Într-un amurg de toamnă

de Cincinat Pavelescu

Întrebare:
Îți mai aduci aminte, doamnă?

RĂSPUNS
Cum vrei să nu-mi reamintesc, poete,
Amurgu-acelei toamne de demult?…
Deși trecut-au anii, parc-ascult
Cum îmi șopteai pe bancă triolete…

Dar mai cu seamă, n-am uitat, poete,
Înfioratul glas, ce-ți tremura
Ca frunzele, ce-n păr îmi scutura
Al serii vânt, mângâietor în plete!

Nu te iubeam, mi-erai străin. Departe
Eram cu gând, cu inimă, cu vis…
Simțeam că tot trecutul ne desparte.

Și totuși când a nopții largă mantă
Ne-nvălui în umbra-i, a fost scris
Să-ți dau o sărutare de amantă.

83. Romanța ultimului sărut

de Ion Minulescu

Oprește-mă!…
Nu mă lăsa
Să te sărut,
Căci gura mea

În clipa-n care îți sărută gura
Îți soarbe lacomă și respirarea
Cu care-ți prelungești caricatura
Pe care bunul Dumnezeu

Ți-a creionat-o după chipul său ―
Așa cum i-a dictat-o inspirarea!…
Oprește-mă!…
Nu mă lăsa

Să te sărut,
Căci gura mea
E gura care nu sărută
Decât cu sărutarea mută

A celor ce,-mpăcați cu cele sfinte,
Pornesc cu tălpile-nainte
Și-n gură cu câte o floare,
Culeasă-anume pentru cine moare!…

Oprește-mă!…
Nu mă lăsa
Să te sărut,
Căci gura mea

Sărută fără… „va urma”.
Iar mâine-n zori când voi pleca,
În gura mea
Cu respirarea ta,

Nu-ți voi lăsa ― drept amintire ―
Decât portretul meu pe poartă,
O zi de doliu-n calendar,
Nota de plată la dricar

Și… „Veșnica ta pomenire”
Pe fundul celor opt pahare
De țuică fiartă,
Golite după-nmormântare

De cei opt ciocli ce-ți purtară
Coșciugul în spinare.
Oprește-mă!…
Nu mă lăsa

Să te sărut,
Căci gura mea
N-a sărutat decât așa
Cum a vrut Ea…

Și tot așa va săruta mereu,
Fiindcă ― fatal ― nu sărut Eu,
Sărută numai Gura mea…

84. De ce-ai plecat?

de Ion Minulescu

De ce-ai plecat?…
Tu nu știai
Că-n luna mai,
Prin munții cu păduri de brad,

Oricine-ar fi ― femeie sau bărbat ―
Potecile te duc spre Iad,
Și nu, ca-n lumea basmelor, spre Rai?…
De ce-ai plecat

Cu vântu-n părul tău vâlvoi,
Când nici un glas nu te-a chemat?…
Tu nu știai
Că-n luna mai

Potecile sunt încă pline de noroi?…
De ce-ai plecat?…
Tu nu știai
Că-n luna mai

E luna primului păcat ―
Păcatul care dintr-o glumă
Te prinde-n laț și te sugrumă
Și-apoi te-aruncă-afară-n ploaie,

În lada cu gunoaie?…
Oprește-te!…
Privește-n jurul tău…
Și dacă nu ți-ai murdărit

Pantofii de noroi,
Fă-ți cruce
Și întoarce-te-napoi!…
Fă-ți cruce

Fiindcă n-ai păcătuit
Decât în vis…
Și visul s-a sfârșit!…

85. Epilog sentimental

de Ion Minulescu

Dă-mi ochii-ți plânși, să-i mai sărut o dată,
Și lasă-mă să plec!…
Tu nu-nțelegi
Că-n orchestrarea întregirii noastre

Nu-i ciripit de păsărele-albastre,
Ci-i răcnet doar de bestie turbată,
Ce-ți sângerează-obrajii și te mușcă
De câte ori încerci s-o-nchizi în cușcă

Sau de piciorul patului s-o legi?…
Dă-mi ochii-ți plânși, să-i mai sărut o dată,
Și nu-ți mai cer nimic!…
Tu n-ai ghicit

Că melodia întregirii noastre s-a sfârșit
Și toată fericirea-mprovizată
Cu care ne-avântăm tot mai departe
N-a fost decât iluzia că ne-am iubit

Ca două manechine cu suflete de vată,
Păstrate-ntr-o vitrină cu geamurile sparte?…
Dă-mi ochii-ți plânși, să-i mai sărut o dată,
C-atâta doar mi-e dat să-ți mai sărut,

În cinstea întregirii noastre din trecut,
Din care-acum n-a mai rămas nimic
Decât o falsă frescă-n mozaic,
Pe care niște gheare de bestie turbată

Însângerează două imagini omenești!…
Nu le cunoști?…
Încearcă ―
Și-ai să ți le-amintești!

86. Amurg de toamnă

de Cincinat Pavelescu

Pleca un stol de rândunele,
Și eu, cu ochii după ele,
M-am dus, cu drag, până în zare,
Cuprins de-o tainică-ntristare!
Căci toamna care le gonea
Căzuse și pe viața mea!
Și-am înțeles de ce mâhnirea
Din ochi-mi turburi lacrimi stoarce:
Ca mâine ele s-or întoarce
Dar tinerețea, dar iubirea?

Peisaj de primăvară, pictură de Ipolit Strâmbu
Ipolit Strâmbu, „Peisaj de primăvară”.

87. Singură

de Veronica Micle

De câte ori am tresărit
La fiece mișcare,
Crezând că poate ai venit
Tu, dulce arătare.

Ș-apoi de câte ori am plâns,
Văzând că noaptea vine
Și lampa singură o-am stins,
Iubite, fără tine.

O, dac-ai ști de câte ori
Nopțile albe, nedormite,
Ți le-a jertfit până la zori
Sălbateca-mi iubire,

Măcar o clipă-ai fi venit,
Adus ca de ursite –
C-un sărut să pui sfârșit
Durerei nesfârșite!

88. Nu plânge…

de Veronica Micle

Nu plânge că te dau uitării,
Și nici nu plânge că te las…
Sosit-a ceasu-nstrăinării
Și ceasul bunului rămas.

Se rupe-un lanț plin de tărie
Ca firul cel mai subțirel;
Când soarta vrea așa să fie,
Zadarnic vrei să faci altfel.

Și nu mai e nimic în stare
Să-ntoarcă vremile-napoi
Și-acea iubire-atât de mare
Ce-a fost odată între noi.

Rămâi tu, dar rămâi cu bine,
Rămâi cu suflet liniștit…
Un dor se duce și-altul vine
Și vei uita că te-am iubit.

89. S-a pus valul

de Veronica Micle

S-a pus valul de uitare
Peste vremile trecute,
Și s-au stins ca într-o mare
Chinurile petrecute.

Eu în vremile acele
Tainic am iubit un nume,
Ce răpind mințile mele
Pace nu aveam în lume.

Acum liniștea e mare,
Pacea mea e nesfârșită
Și adesea mie-mi pare
Că e lumea împietrită.

Dar ciudata mea gândire
Ce mereu tot pribegește,
L-acel timp plin de iubire
Când ajunge se oprește.

Și în suflet mi s-aprinde
Dor de vremile trecute,
Încât mintea-abia cuprinde
Jalea urmelor pierdute.

90. Dor de trecut…

de Veronica Micle

Tristei mele suferințe, care zilele-mi răpune,
Și căințelor amare să pun stavilă n-aș pune
Veacurilor chiar de-aș trăi;
Ci-aș lăsa sufletu-n jale, și-a mea inimă-n durere

Să o simt încet cu-ncetul cum se sfărâmă și piere,
Și iubindu-te-aș muri.
Dar să pot la vremi trecute să te duc în zbor cu mine
Și-ntorcându-ne la ele, privind bolțile senine

Să-ți repet câte-mi spuneai,
Când prin stelele din ceruri, și prin florile din lume,
Visător și cu iubire căutai un dulce nume
Care mie să mi-l dai,

Ah! la ele eu te-aș duce și te-aș face tânăr iară;
Aș reda inimii tale trist pierduta ei comoară
De iluzii și dorinți!
Sufletul tău aripe, eu din nou iarăși i-aș pune

Ca să zboare cu putere peste ceruri și peste lume
De dragul unei ființe!
Și întocmai ca atuncea tu privindu-mă pe mine
Să-mi spui visurile tale de iubire și de bine

Cu un vers de dulce cânt;
Ce-ai simțit să mai simți încă, dragă ție să-ți fiu iară,
Fericiți cum n-a fost nime, cum am fost odinioară
Să mai fim pe-acest pământ!

Alain Chartier și Margareta Scoției, pictură de Pierre-Charles Comte
Pierre-Charles Comte, „Alain Chartier și Margareta Scoției”.

91. Când noaptea e adâncă…

de Veronica Micle

Când noaptea e adâncă și-i liniște, tăcere
Când și zefirul dulce pe frunze doarme lin,
Iar luna călătoare pe cerul cel senin
A firii adormite e singura veghere,

Atuncea al meu suflet, răpus de doruri multe,
Deștept, far-de repaos veghează ne-ncetat,
Cu-al zilei zgomot mare în veci neîmpăcât
Tăcerea mută-a nopții îi place să asculte.

Ce-aude el atuncea când eu n-aud nimica,
Nu știu, însă în pieptu-mi un farmec dulce simt,
Și orizontu-mi pare că e îngust și strâmt,
Iar lumea uriașă neînsemnat de mică.

Apoi, urmând cu dorul duioasa lumii rază,
Pătrund cu ea-mpreună întinsul nesfârșit,
Și-o clipă al meu suflet de lume dezlipit
În sfere dulci, senine ferice ci planează.

Și-n oara de pace, de sfânta liniștire,
Ființă mult iubită ce-n lume te-ntâlnesc
De cât oricând, atuncea mai mult eu te slăvesc,
La tine se îndreaptă cu drag a mea gândire.

Și-n cerurilor taină adâncă și divină
Ce-n mintea-mi mărginită îmi pare c-o cuprind
Ca s-o-nțeleg mai bine eu ochii mi-i închid,
Și-atunci văd că de tine e inima mea plină.

92. Sunt lăcrimioarele-nflorite…

de Veronica Micle

Sunt lăcrimioarele-nflorite
Și când duios mă uit la ele
La tine mă gândesc, iubite,
Și-mi amintesc vremile-acele

Când înflorite lăcrimioare
Cu drag îmi trimeteai tu mie,
Și când era în orice floare
Un semn de-amor, de bucurie.

Ah! florile atunce date
N-a mai rămas nimic din ele –
În vânt sunt toate spulberate,
Simțirea ta, vremile-acele!

93. Cel din urmă vis

de Veronica Micle

O visul meu cel mai slăvit,
Frumos și cel din urmă,
Așa cum dulce te-ai ivit
Te stinge și te curmă.

Căci e demult de când am pus
Inimii mele pază,
Și-i mult mai mult de când i-am spus
Iubirii să nu crează.

Și prea târziu să mai aprind
Azi dragostei făclie,
Și-n mintea mea să mai cuprind
O dulce nebunie.

Destul c-o clipă l-am iubit,
Și-o clipă i-am dus dorul,
Te stinge vis cum te-ai ivit
Stingându-mi și amorul.

94. Și cum s-a stins…

de Veronica Micle

Și cum s-a stins fără de veste
Amorul cel nemărginit
De-ți pare că e o poveste
Ce alții ți-ar fi povestit.

Și cum mereu în cale lungă
Trec norii peste mări și țări,
Astfel simțirile s-alungă
Și moare dragostea de ieri.

Și vecinic altă e simțirea
În sân de oameni muritori,
Schimbată e întreagă firea
Din ceas în ceas până ce mori.

Iată de ce gândind la tine
Nu plâng c-amorul tău s-a stins,
Căci astăzi, știu atât de bine
Că dorul care te-a cuprins,

Se va sfârși, fără de urmă,
S-a stinge ca și cel dintâi,
Iar moartea patimile curmă
Și-o biată pulbere rămâi.

95. De ce în sufletul meu…

de Veronica Micle

De ce în sufletul meu simt
Durere? – poate că mă mint
Speranțele – ș-a ta iubire
E o deșartă amăgire?

Și când pe tine te-ntâlnesc
Și-n ochii tăi cu drag privesc,
De ce în dulcea lor zâmbire
Citesc a mea nenorocire,

De ce cad mâna ta o strâng,
Mi-e jale de-mi vine să plâng,
Pare c-o crudă prevestire
De-un rău nespus îmi dă de știre.

Dar taine sunt și taine mor,
Orice se simte în amor –
Și-n groaza de nenorocire
Măsor adanca mea iubire.

Primăvara la țară, pictură de Josef Stoitzner
Josef Stoitzner, „Primăvara la țară”.

96. Aș vrea să viu…

de Veronica Micle

Aș vrea să viu la tine,
Dar urma ți-am pierdut,
Și nu mai am de cine
Să-ntreb ce te-ai făcut.

S-aș vrea măcar o dată
Să pot să-ți mai șoptesc
Cu inima sfărmată
Că încă te iubesc.

Dar știu c-a mea dorință
În veci nu s-a-mplini
Și-n tristă suferință
Cu doru-mi voi muri.

Și totuși de la tine
Ne-ntors e al meu gând,
Deși tu pentru mine
Pierdut ești pe pământ.

97. Amorul sfărâmat

de Paul Verlaine (traducere de Ștefan Octavian Iosif)

Ieri peste noapte vîntul a sfărîmat Amorul
Ce-n colțul cel mai dulce ce-l tăinuiește parcul
Adesea ne oprise din drum, săgetătorul,
Cu zîmbetul pe buze, tinzînd în aer arcul.

Ieri peste noapte vîntul l-a sfărîmat. Și-acuma
Puzderia de marmor rotește-n zori – și-i trist
Să vezi sub arbor soclul ce mai păstrează numa
Iscălitura ștearsă a bietului artist.

Ce trist se-nalță soclul stingher! Luîndu-și zborul,
Întristătoare gînduri se duc iar, ca să vie
În visul meu de jale în care viitorul
Îmi prevestește-o soartă mîhnită și pustie…

E trist din cale-afară… Chiar tu, așa-i, femeie?
Rămîi pierdută parcă, deși firea-ți ușoară
Se bucură de-un flutur de purpură ce zboară
Prin pulberea de marmor purtată pe alee…

98. Roata morii

de Ion Pillat

Pe ceruri amurgiri revin. Ascultă:
Un clopot sună tainica-i dojană…
Vuiri de vânt, și freamăte, și șoapte
Descresc, și cresc, și tac pe nesimțite.

Și bruma lunii cade multă, multă
Pe munte, pe pădure, pe poiană,
Pe inima-ți bolnavă de fetiță.
În banul vechiu la care călătorii

Ca noi se-opresc să șadă peste noapte
Cu suflete și gânduri, ostenite.
Acum în noapte cântă roata morii,
Și s-a ivit nisip mărunt de stele

Sub limpezimea cerului senin. —
Și speriată stai privind la stele,
Și trupul tău mă roagă din privire:
Iubite, azi la pieptu-ți nu mă frânge.

Preschimbă-ți azi dorința în iubire. —
Dar trist zâmbesc privind păpușa mea.
Afară-n noapte plânge roata morii.

99. Inima mea e tristă

de Grigore Alexandrescu

Inima-mi e-ntristată,
Și-n lacrimi înecată,
La fericiri trecute gîndește în zadar!
Plăcere, mulțumire,

Viață, fericire,
Le-am gustat. A lor lipsă acum o simt amar.
Acele dulci suspinuri
Cum se schimbară-n chinuri,

Și bucuria noastră în otrăvit venin!
Cât rău după-atât bine!
Așa furtuna vine,
Când soarele zâmbește, când cerul e senin.

Adio! N-am cuvinte
Să-ți arăt tot ce simte,
În astfel de minuturi, mâhnit sufletul meu,
E o durere mare,

Și suferinți, pe care
A le simți pot numai; a le descri mi-e greu.
A! cât de mult amară
Viața o să-mi pară!

Minuturile veacuri o să le socotesc.
A oricărei zi rază,
Noi lacrimi o să vază,
Când pe străine țărmuri străin o sa trăiesc!

Spune-mi însă, iubită,
Când inima-ți lipsită
De-un credincios prieten cu el nu va mai fi,
Vei putea uita toate

Plăcerile gustate?
Simțirea se va stinge, și nu-l vei mai dori?
Astă lege obștească
Se cade să-ngrozească

Amorul, care vremea atâta l-a-ntărit?
În ce loc, pe ce cale,
Călcând pasur’le tale,
Vei avea drept a zice: aici nu m-a iubit?

Durerea cea mai mare
Nu poate să omoare:
Pe-a mea care-a-ntrecut-o? Dar tot nu pot să mor!
A! de-i mai ținea minte

Atâtea jurăminte,
Îmi vei mai păstra, poate, o urmă de amor!
Când seara tu vei merge
Pe câmpuri, a culege

Flori tinere ca tine, s-acoperi fruntea ta,
Dacă din întîmplare
Vei nimeri o floare,
Ce poartă un scump nume, ce-i zic nu-ma-uita,

Atunci, atunci gândește
De mine că-ți vorbește:
Asta-mi este nădejdea și de-asta mai trăiesc:
Eu tot cred că e-n fire

Acea compătimire,
Ce inimile leagă cu lanțul sufletesc.

100. Dorul (izvorul)

de Bogdan Petriceicu Hasdeu

Privind tăcuta undă,
Pe gânduri am rămas:
Cât este de profundă
La fiecare pas;

Și totuși izvorăște
Din depărtate văi,
Apoi se risipește
Prin mii și mii de căi!

Asemenea-i și dorul
În pieptul meu sădit:
E depărtat izvorul
Din care mi-a venit,

Și-n multe lumi străine
Cărările-i s-ascund,
Dar revărsat în mine
Cât este de profund!

Când razele din soare,
Cătând iubirea jos,
Pe-mbălsămata floare
Aruncă voluptos

Lumină și căldură,
Eu mă gândesc uimit
Că ele străbătură
Un spațiu nefinit!

Și dorul meu își are
Un soare născător;
Un cer fără hotare
Străbate ș-al meu dor;

Dar prin întunecime,
Pe drumu-i răcoros,
El vine din nălțime
Și cald și luminos!

O rază diafană
Și undele d-azur
De nor și buruiană
Lovindu-se-mprejur,

O sferă-nveninată
Înfruntă ne-ncetat,
Dar flacăra-i curată
Și valul e curat!

Așa-i și doru-n lume!
În negură și spin,
Menite să-l sugrume,
Rămâne tot senin;

Nu simte și n-aude
Sarcasmul trivial:
Ispitele-i sunt crude
Și-i pur ca un cristal!

Cum alegi o poezie de dragoste?

Pentru o declarație de iubire, începe cu „Floare-albastră” de Mihai Eminescu, „Numai una!” de George Coșbuc ori „Ce fericiți am fi-mpreună!” de Alexandru Vlahuță. Sunt texte cu imagini tandre și cu emoția apropierii.

Pentru o dedicație scurtă, poți alege „Într-o grădină” de Ienăchiță Văcărescu, „Amor de iarnă” de Cincinat Pavelescu sau „În treacăt” de Ștefan Octavian Iosif. Citește mai întâi textul integral pentru a vedea dacă tonul se potrivește persoanei căreia i-l dedici.

Pentru dor și despărțire, citește „De ce nu-mi vii?” de Eminescu, „Celei care pleacă” de Ion Minulescu sau „Raze de lună” de Veronica Micle. Pentru o lectură mai amplă a simbolismului și a iubirii, descoperă și poeziile lui Ion Minulescu.

Mic glosar al poeziei de dragoste

  • Rondel – poezie cu formă fixă în care anumite versuri se repetă ca un refren.
  • Romanță – poezie sau cântec liric, adesea despre iubire, dor ori despărțire.
  • Crâng – pădurice mică, întâlnită frecvent în decorul poeziei romantice.
  • Nălucă – apariție ca un vis, imagine greu de prins sau de păstrat.
  • Pribeag – om care rătăcește departe de locurile sale.
  • Amurg – timpul dintre apusul soarelui și venirea nopții.
  • Eter – în limbaj poetic, întinderea înaltă și luminoasă a cerului.
  • Voluptos – plin de plăcere intensă ori de desfătare.
  • Năframă – basma sau bucată de pânză purtată pe cap ori folosită ca podoabă.

Despre redactorul articolului

Booknation.roRedactor Booknation.ro12 ani, 4 luni, 18 zile775 articolelocul 1/12Toate articoleleBlog

Din dragoste pentru cărți, ne-am apucat de scris și s-a născut Booknation.ro :)

5 1 vote
Article Rating
Subscribe
Notify of

1 Comentariu
Oldest
Newest Most Voted

Vrei sa sti? Una din ele e aceasta superba poezie de Ahmatova – Valul des

Vălul des mi-ascundea disperarea,
Faţa palidă, ochii fierbinţi…
Cu tristeţea-mi imensă ca marea
Am sfârşit prin a-l scoate din minţi.

Şi s-a dus pe o noapte cu lună –
Gura strînsă-ntr-un strâmbet amar.
Am fugit după el ca nebună,
Să-l ajung lîngă poartă măcar.

I-am strigat : «Numai eu sunt de vină.
Am glumit; dacă pleci, voi muri!»
Mi-a răspuns cu o voce străină,
Surîzînd: «Vezi că-i vînt. Vei răci!»