Cu siguranță că odată cu scrierile lui Henry James se face trecerea de la clasicism la modernism, expresivitatea literară căpătând, odată cu fiecare povestire, virilitatea exprimării care, înlăturând canonicul nejustificatei pudori, moșește indestructibile capodopere literare, servind ceva mai târziu ca pilon de sprijin al viiroilor romanieri și nu numai.
Atât în ” Daisy Miller” cât și în ” O coardă mult prea întinsă” Henry James sfredelește tranșeele unei altfel de viziuni introspective, făcând din minuțiozitatea descriptivismului senzorial (încă nescăpat întru totul de caligrafierea anumitor redundante justificări) laitmotivul unei realități care, încetul cu încetul, începe să renunțe la crusta introvertirii, însă fără dezbărarea unei anumite etichete.
Nu aș putea să afirm că Henry James este un scriitor virulent, dar nici delăsător, existând în cerneala introspecției provăduite de cel o nouă lumină a etalări rigidului ghips comportamental manifestat secole de-a rândul de către britanicismul care crezuse că astfel amprentează în mod inconfundabil universalitatea.
Deși nu există tenatția epatării prin intermediul vreunui academicianism împovărător, totuși chiar și la Henry James, la fel ca la marea majoritate a scriitorilor din generația sa, șuvoiul frazelor lungi, aparent intreminabile, dar care totuși nu derutează, reușind, cu o dibăcie admirabilă, să păstreze logica înșiruirii de cuvinte.
Dacă în ” Daisy Miller” putem să vorbim despre încercarea de sfidare a etichetei manifestată de o tânără neblagoslovită de smerenia aristocratismului pur, în ” O coardă mult prea întinsă” avem de-a face cu o inedită încercare , din punctul meu de vedere extrem de reușită, de exprimare a tensiunii create de intersectarea logicului și ilogicului într-un punct oarecare, creând astfel un năucitor bulgăre de întâmplări care transformă manipularea într-o rafinată artă cu sarabanda serpentinelor abrupte în care nimic nu este ceea ce pare, nimicul devenind mai împovărător și mai orbitor decât oricare altă manifestare.
Marea calitate a lui Henry James este puterea expresivității care se dezlănțuie în valuri de epitetizări și adjectivizări uneori vijelioase, alteori temătoare, reușind să spună, chiar și voalat, atât de multe lucruri, unele dintre ele penterante, altele mângâietoare și liniștite, reușind să creioneze tabloul unei societăți șchioape și totuși semețe.
Lectură plăcută!
Alte recenzii de la Henry James:
