Iubiți cititori, se întâmplă să găsiți o carte pe care o citiți obsesiv până la ultima pagină?
Un astfel de volum rămâne mult timp în suflet și gând.
Astăzi, în luminițele bradului, cu o ciocolată caldă și aromată lângă mine, vă dezvălui o adiere din romanul Dublă obsesie scris de Luigi Constantin Popescu.
Eroina Ana ne deschide ușa spre a privi, ca pe un film, destinul ei tumultos.
Persoanele pe care le întâlnește Castaneda, Sorin, Nicoleta, Amadeo îi aduc mai mult provocări decât armonie, cu excepția Sophiei, fetița ei care o iubește necondiționat. Decizia de a o păstra, în ciuda tristeții și dezamăgirii pe care le-a suportat din partea tatălui copilului, a fost în final o idee salvatoare.
“Mi-am drăgălit fetița mai mult de fericirea de a pleca din acel loc. Nu îmi puteam stăpâni entuziasmul pe care gândul că aveam să evadez din închisoarea toxică și nefericită în care trăim mi-l provoca.” (pag. 148)
Din punctul meu de vedere se încadrează la genul dramatic. Nu poți rămâne indiferent cu dramele care se petrec în viața celor implicați.
Ana, precum Ana lui Ion din opera lui Liviu Rebreanu, a primit un destin cu abundență de provocări. În căutarea iubirii, dă peste alte suflete rănite care își exprimă sentimentele mai mult prin violență decât prin gesturi tandre. Vicii care le fură armonia sufletească și puterea de a se conecta cu ceilalți, comportamente denaturate care nu le permit să construiască o relație cu temelii puternice și sănătoase.
Toate acestea se răsfrâng asupra lor și asupra celor care îi iubesc. Iubirea se transformă în suferință și apoi în indiferență.
“Mi-am simțit corpul ridicat și aruncat mai apoi într-o încăpere, totul se întâmpla foarte repede. Acum eram trează, pe jos, apoi portbagajul mașinii, apoi această încăpere. Experimentam un fel de flashuri, parcă fărâme de amintire forțate să revină în prezent, ca să asiste la însăși desăvârșirea actualei realități.” (pag. 174)
Ana vrea pace, armonie și aleargă pe cărări necunoscute pentru a o găsi. Dar viața îi pregătește surprize și suprize cărora este nevoită să le facă față. Plătește ea pentru propriile erori sau este victima celor din jur?
Drama se împletește cu focul pasiunii, astfel încât e foarte greu să mai știi care sunt limitele dintre bine și rău. Furnicăturile îndrăgostirii vin cu ceața care ia limpezimea de a vedea clar comportamentul celuilalt.
“Sinceră să fiu, nu am zis nimic și am fost oarecum hipnotizată de privirea lui – parcă privea în mine! Privrea mea îmi era pierdută, și fără să conștientizez, buzele lui mi-au atins gura, sărutându-mă ușor. M-am blocat.” (pag. 81)
Este un roman în care acțiunile nu sunt machiate pentru a fi expuse, ci sunt prezentate cu transparență totală, atât ca fapte, cât și prin limbaj.
Felul în care se aprofundează durerile sufletului mi-a trezit empatia față de personaje.
Luigi Constantin Popescu este un tânăr care s-a născut în județul Hunedoara (Uricani), și locuiește acum în Arad. Venind dintr-o familie fără armonie și neavând un sprijin moral și emoțional cât și material, și-a croit singur drumul pe care astăzi calcă cu atâta grijă. Scrie cu sufletul căutând prin toate umbrele și lumina din interior.
Aștept curând să mă delectez cu un nou volum scris cu profunzimea lui Luigi Constantin Popescu.
Până atunci, vă îmbrățișez cu căldură și aromă de brad. Ciocolata s-a terminat…
Vă pup.
Să ne scriem cu inspirație și să ne recitim cu drag.
