A trecut mai bine de o săptămână de când am terminat de citit Eleanor & Park și încă nu mă simt în stare să fac o recenzie mai de Doamne Ajută!
Am început romanul știind deja la ce stil să mă aștept, și cu o oarecare încredere pentru că am citit Fangirl tot de la Rainbow Rowell și mi-a plăcut. Practic am devorat cartea într-o noapte! Pur și simplu nu am putut să adorm până nu am închis și coperta. Am stat departe de orice recenzie, spoiler și părere despre Eleanor & Park, așa că mare mi-a fost uimirea mai ales la sfârșit. Probabil dacă citeam o recenzie, aflam și eu că finalul cărții este diferit față de orice alt final. Poate reușeam să aflu că mă va înnebuni atât de tare, încât îmi va fura somnul complet!
Așadar, cartea ne prezintă povestea lui Eleanor și Park, doi adolescenți de 16 ani care descoperă dragostea pentru prima dată. Ea este ceva mai grăsuță, roșcată și plină de pistrui. Spune că seamănă perfect cu mama ei, chiar dacă deocamdată se descrie ca rățușca cea urâtă.
“Eleanor was right. She never looked nice. She looked like art, and art wasn’t supposed to look nice; it was supposed to make you feel something.”
Provine dintr-o familie dezbinată, cu o stare materială mai mult decât proastă. Aproape inexistentă, aș spune. După anul în care a fost data afară din casă, Eleanor se întoarce să trăiască alături de ceilalți frați, mamă și cel care a izgonit-o, tatăl vitreg. Pe tatăl lor adevărat îl cunoaștem foarte puțin, ca un laș care își reface viața fără ei.
Cum nu are bani, Eleanor se imbracă cu ce haine găsește, de oriunde găsește. Largi, bărbătești, peticite, rupte, lălâi. Toți cei cinci frați dorm într-o cameră cu paturi supraetajate, în casa tatălui vitreg, care este un mare nenorocit! Cu N mare! Și am părerea asta încă de la începutul cărții, dar la final, când aflăm întreaga poveste cu el și nu ni se mai bat numai apropo-uri, îl urăsc și mai tare.
Venind la o școală nouă, unde nu cunoaște pe nimeni și nimeni nu o știe pe ea, tânăra nu-și face griji în legătura prietenilor, dar nici nu poate împiedica bârfele și toate vorbele care sunt șoptite pe la spatele ei. Nici măcar nu-i pasă. Nu își dorește prieteni, dar nici nu știe că lucrul ăsta se va schimba când ocupă locul de lângă… el.
Park este copilul din căsătoria între o coreeancă și un american. Ador imaginea familiei lui. Cu niște părinți care încă își arată gesturi de afecțiune în fața altora, cu niște bunici foarte tari și cu un frate mai mic, dar mai înalt decât el, Park pare să aibă o viață perfectă.
Să nu mai spunem de trăsăturile care îl fac pe cât de frumos, pe atât de special. Cu toate astea, el este un tip singuratic și are câteva prietenii doar cu numele. Ajunge însă să își cunoască propria persoană și să câștige o prietenă bună când lângă el se așază… ea.
Cred că cel mai mult mi-a plăcut faptul că lucrurile nu sunt exagerate deloc. Totul pare real. De la cum se simt primii fiori, primii fluturi în stomac, primul sărut, prima despărțire, până la povestea din spatele personajelor.
“I don’t like you, Park. Sometimes I think I live for you”
Pur și simplu nu cred că există opțiunea de a nu-ți plăcea această carte. Și nu zic toată-toată. Însă totuși.
Iar despre final, nici nu știu ce să spun mai exact. Îmi vine să alerg până la autoare, să îi dau o palmă și după să o strâng în brațe. Nu o să vă spun exact contextul, dar cei care ați citit Eleanor & Park, care credeți că sunt acele „Trei cuvinte” de la final? Eu încă nu am cuvinte, cu toate că am găsit o postare de-a autoarei în care vorbește despre pasajul din sfârșit. Pur și simplu te lasă fără grai.
Cartea este exact cum spune și John Green. Este o poveste de dragoste frumoasă, care te bântuie. Îți amintește cum e să fii tânăr și îndrăgostit de o fată, dar și cum te transformă în tânăr și îndrăgostit de o carte.
Alte recenzii de la Rainbow Rowell:
