Felinare stinse de Cristina Oțel era singura minunăție necitită de la Editura Quantum Publishers din bibliotecă, așa că plănuiam să trag de lectură cât mai mult timp posibil. Dar nu a fost să fie. În mai puțin de 24 de ore, povestea ajungea la final și eu oftam din rărunchi. Dar nu avea cum să nu o citesc dintr-o suflare când ți se perindă în fața ochilor așa o frumusețe de poveste.
Felinare stinse, începutul, la mine a fost ceva de genul:
Primele pagini, cu Sorina meditând la viața ei îmi făcea creierul să țipe: biiine, asta-i trist. Apoi, Sorina luându-l peste picior pe Adrian mă făcea să spun constant: asta-i amuzant. Și din nou Sorina, în relație cu proprii părinți, mă ducea iarăși la incipit şi începeam să-mi repet: Asta-i iarăși trist.
Ce vreau să subliniez este faptul că în Felinare stinse experimentezi senzația stării emoționale fluctuante. Când rece, când cald, când trist, când vesel. Mi-a plăcut cartea și mi-a plăcut povestea la nivelul ăla de drăgălășenie, de parcă ar fi fost un animăluț. Pufos, drăgălaș și inocent. Am simțit drăgălășenie în preajma Sorinei și a lui Harap Alb, poreclă care i se potrivește mănușă lui Adrian. Ca mai apoi să mă înec în negura tristeții celor doi, în cuvintele nespuse, în trecutul întunecat pe care-l țin ferecat.
Cristina Oțel sub aparenta tipicei probleme de adolescent neînțeles a ascuns treptat adevărate drame, adevărate povești. Am făcut cunoștință cu adolescentul tipic care se lasă purtat în dramele de iubire ale celor de vârsta lui, asta în timp ce-l pierdeam prin lacunele propriei memorii, prin coșmaruri neînțelese și atacuri de panică fulger. Am asistat la neputința adulților. La pierderea controlului, la neputința de a lega conexiuni cu propriul copil, la incapacitatea de a gestiona o situație în care, încă din start, tu ești liderul. Am învățat să ne ascundem tristețea și nefericirea sub aparentul optimism și să distragem atenția celor din jur cu zâmbete orbitoare.
De fiecare dată când încep o carte nouă am propriul meu ritual. Mai exact, după ce încep să înțeleg povestea, fug mereu la Epilog pentru a ști dinainte finalul. Cu cartea Cristinei Oțel a fost mai greu. Epilogul din Felinare stinse mai mult m-a intrigat. Parcă mă fugărea înapoi certându-mă pentru îndrăzneala de a trage cu ochiul.
Te amuzi pe probleme adolescentine cu și despre iubiri. Te înveselești cu schimbul de replici sarcastico-amuzante dintre protagoniști. Te îneci într-o meditație sumbră asupra vieții, a căutării de sine, a oamenilor, a singurătății. Impresionant este modul fin cum se leagă toate ca și cum așa ar fi trebuit să fie dintotdeauna.
Adrian se potrivea perfect într-un tablou unde nu avea ce să caute, era perfecțiune în imperfecțiune.
Prin intermediul protagoniștilor Sorina și Adrian, învățăm să disimulăm, să distragem atenția celor din jur. Sorina ascunde lacune și mai mari decât o arată stratul ei de neîncredere, tăcere și tristețe din afară. Adrian ascunde și el povești. Abordarea diferă. El le ascunde sub un strat de optimism și veselie ce te duce din start în eroare, dar îți trezește și bănuieli. Bine, Sorinei îi trezește bănuieli, că eu aș fi continuat să trăiesc în ignoranță.
Doar ține-mă de mână și nu-mi da drumul, că m-am săturat de întuneric.
Cum spuneam, mi-a plăcut acest volum. A fost dramatic, amuzant, meditativ. A fost natural, complex și perfect. Dar pe undeva pe la ultimele zeci de pagini, nu mi-a mai plăcut. Biiine, logic că nu mi-a plăcut. După ce m-a aruncat ca pe o minge de ping pong când spre depresie când spre veselie debordantă, Cristina Oțel s-a gândit să mă scoată din rutină și m-a făcut să plâng. Avalanșa de secrete ce ies la iveală în același timp îți dau lovitura finală. O lovitură de care știi că aveai nevoie dar pe care clar nu ți-ai fi dorit-o.
Toate lacrimile mele… Ai spune că nu mai simt trădare din partea nimănui. Au curs de atâtea ori pe obrajii mei, din același motiv, încât aș fi crezut că s-au obișnuit cu situația. Ele, nu neapărat eu. Lacrimile mele au viață. Ele respiră și țipă în sufletul meu, ele vorbesc pe chipul meu și apoi se retrag. Dar se întorc mereu.
Și ca un P.S. pentru Editura Quantum Publishers, fiindcă nu mă pot abține:
După ce am citit creațiile lui Theo Anghel, Marina Neagu, Sandra Coroian, Mihaela Strenc, Raluca Andreea Chiper și acum, creația Cristinei Oțel, pot să mă declar fericită și mândră de mine pentru ziua în care am ales să citesc Am murit, din fericire, fiindcă, odată cu pasul făcut în lumea recuperatorilor și a sarcasmului de calitate, m-am pregătit inconștient pentru ce avea să urmeze. Am fost propulsată într-un univers paralel unde am încercat să aflu dacă sunt ființă umană sau niște numere binare, am fost în lumea umbrelor și mi-am urlat în tăcere perindările în legendele dacilor, am simțit singurătatea menirii de Veghetor al lumii, am trecut prin focurile inimii și mi-am susținut suferința pe poante, mi-am descoperit amintirile lipsă și mi-am găsit jumătatea goală în care să-mi ascund singurătatea. Cel mai minunat sentiment este fericirea simțită când descoperi că tu, ai reușit dintr-un impuls să te oprești, iar ei, eroii Quantum Publishers, au creat din popasul tău o întreagă galaxie.
Alte recenzii de la Cristina Oțel:
Am citit cartea luata cu autograf 🙂 la Gaudeamus. Din pacate, nu am fost atat de norocoasa sa o citesc repede. Mi-a luat o saptamana din lipsa de timp. Acesta a fost si motivul pentru care, la inceput, nu reuseam sa „intru” in poveste. Treptat, incet, povestea m-a cucerit. Stilul Cristinei este deosebit iar in spatele povestii, oricine, poate sesiza realitatea care ne inconjoara. Din pacate 🙁
Pe mine una m-a cucerit instant cu paragrafele profunde ca mai apoi să-mi îndulcească agonia cu confruntările amuzante dintre protagoniști. Realitatea, da, este prezentă, însă stilul autoarei ne-o face tolerabilă și o pune într-o altă lumină, o lumină direcționată în funcție de așteptările și trăirile fiecăruia. Autograf, zici, norocoaso. 🙂