Apărut în anul 1933, romanul Maitreyi, aparţinând scriitorului şi filozofului Mircea Eliade, are calitatea de a fi prima creaţie exotică românească, dovadă fiind titlul eponim ce desemnează personajul feminin şi aminteşte lumea plină de mister a civilizaţiei indiene.
Caracterul autobiografic este datorat însemnărilor din jurnalul personajului-narator, Allan, un englez ajuns pe continentul asiatic ca lucrător şi, ulterior un bengalez get-be-get. Intriga se declanşează în momentul în care Narendra Sen, superiorul lui, îl invită pe Allan să locuiască cu familia lui după ce acesta contactează un virus local.
Autencitatea romanului este definită prin impresia pe care o consemnează Allan atunci când o întâlneşte pe Maitreyi, aceasta fiind repulsia. Treptat, cei doi tineri nutresc sentimente reciproce, ascunse, dar manifestate de către Maitreyi prin obiceiurie specific indiene. Aceasta, pentru a-şi demonstra dragostea, îi povesteşte despre căsătoria ei cu un copac, ba chiar îi înmânează o şuviţă din părul „gurului” ei, fiozoful Tagore.
Concomitent cu relaţia ascunsă a celor doi, păstrată în secret de sora Maitreyiei, Chabu, se conturează şi fresca societăţii indiene, de care domnul Sen încearcă să se depărteze, dorind să îl adopte pe Allan, deşi acesta îşi dorea căsătoria cu fiica lui.
Povestea de dragoste întregeşte galeria operelor erotice, în esenţă, în ciuda faptului că iubirea lor nu este împlinită, iar cursul evenimentelor o ia pe o pantă descendentă. Experienţa naratorului este cutremurată, dintr-o parte, de dragostea pentru adolescentă, cât şi de sentimente contradictorii din cauza naivităţii fetei:
„Şi eu aş vrea să fiu albă.”
La câţiva ani de la publicarea romanului în mai multe limbi, adevărata Maitreyi Devi, devenită o poetă cunoscută, adresează o carte-răspuns, vrând să îşi spele reputaţia – Dragostea nu moare, în care dezminte alegaţiie intime dintre ea şi Eliade, versiunea ei fiind considerată amăgitoare de către cei ce iubesc romanul modern Maitreyi, acesta rămânând în memoria colectivă tocmai pentru fantezismul dus la extrem, concluzionând ideea:
„Când eşti bătrân, iubeşti mai mult şi suferi mai puţin.”
Alte recenzii de la Mircea Eliade:
