Scris sub forma unui șir de confesiuni, romanul ”Miercurea regală” al brașoveanului Doru Munteanu, ne vorbește despre istoria nescrisă a unor vremuri extrem de tulburi. O istorie care pătează, impregnându-și strigătul în marmura indiferenței celor din jur.
Trecerea de la regimul antonescian la comunism este trăită de personajele cărții între apoteoză și paroxism, viața ajungând să valoreze cu mult mai puțin decât o legumă stafidită.
Viața anilor 40-50 este o înșiruire de gloduri, promoroacă și ură eliberată sub forma ideologiilor imunde, care înghite de-a valma oameni, întâmplări și idealuri șchioape în groapa comună a victimelor colaterale.
Sentimentele celor din jur se zbat spasmodic între iconoclasmul instinctului de turmă și poetizarea speranței zdrențuite de nenumăratele eșuări. De aici apar oportuniști, sclavii hienismului și habarnuamismului, înjghebate în ideologii care axiomizează hilarul ca adevăr absolut, producând în rândul cohortelor de neștiutori înfometarea lăuntrică, dezgolirea hâtră de conștientizarea individualității, anulându-l cu o furie sterpă pe ergo cogito, ergo sum.
Trădări, prăbușiri interioare în hățișul neputinței, ridicarea la rang de paradă pompoasă a nihilismului, lacrimi ce refuză să mai cadă din ochii ce trăiesc doar din pricina inerției, toate acestea se găsesc în romanul ”Miercurea regală” al lui Doru Munteanu.
Trăirile unor oameni ”prinși în ofsaid” de o istorie mincinoasă sunt mestecați pe îndelete de malaxorul pestriței manipulări, cea care naște călăi din ouăle stricate ale unor minți schizofrenice.
Ceea ce rămâne în urmă este de-a dreptul terifiant: destine curmate înainte de a se naște cu adevărat, iubiri transformate în ură, nunți preschimbate în înmormântări, nașteri devenite avorturi spontane, dulci promisiuni care se dovedesc a fi deșertăciuni otrăvitoare.
Stați așa, nu închideți ochii! Mazilirea din rădăcini a acelor tulburi vremuri de restriște este o eroare. Ea face parte din jocul de puzzle al nației noastre. Tocmai de aceea avem obligația morală de a cunoaște tot ce s-a întâmplat atunci, chiar dacă pentru îndeplinirea acestui lucru trebuie să scoatem gunoiul de sub preș.
Lectură plăcută! Și nu uitați, rănile nu se vindecă niciodată complet, ci doar se cicatrizează. Aceste cicatrici ne ajută să nu ne mai rănim din noi.
Alte recenzii de la Doru Munteanu:
