Ellie are 15 ani în momentul dispariției. Este un copil inteligent, ascultător, iubit de toată lumea, aflat sub presiunea examenelor finale, dar sigură că va face față cu brio. Nu apucă însă să le dea. La zece ani de la dispariție, Laurel, mama sa, încă nu și-a revenit complet. Poate că nu e bine spus, niciun părinte nu-și revine complet după pierderea unui copil, dar Laurel este prinsă într-o buclă, detașată de restul lumii. Nu trăiește cu adevărat. Mintea ei este atât de plină de imaginea lui Ellie încât nimeni altcineva nu mai are loc acolo. Ceilalți doi copii s-au resemnat și au zburat din cuib. Băiatul are o relație cu o fată cam posesivă, iar cealaltă fiică s-a concentrat pe job. Tatăl lor și soțul lui Laurel, după divorț, s-a angajat într-o relație cu altă femeie. Laurel însă stagnează. Are o nouă locuință, un job cu jumătate de normă și câțiva prieteni, dar totul este rutină. Viața ei este planificată strict și monoton. Nu are satisfacții, nu-și permite bucurii, nu este interesată de nimic. Dispariția copilului de aur a distrus întreaga familie.
După zece ani poliția găsește rămășițele fetei, iar Laurel, fără să conștientizeze inițial, se vede prinsă într-o relație cu un bărbat. La 55 de ani, Laurel se îndrăgostește. Nu numai de bărbatul pe care abia l-a cunoscut, ci și de fiica acestuia, un copil nonconformist, excentric și precoce, care îi amintește surprinzător de tare de Ellie. E oare doar în imaginația ei? Oare dorul de propriul copil o face să vadă asemănări acolo unde nu există? Am avut o problemă cu personajul copilei, care la fiecare frază rostită sau gest mă ducea cu gândul la un adult. Înțeleg precocitatea, dar cred că autoarea a exagerat puțin. M-a îngrozit acest copil la fel de tare ca psihopatul.
E interesantă premisa cărții, dar pierde la capitolul suspans și mister din cauza previzibilității. Sunt deosebit de multe coincidențe la care autoarea apelează pentru a închega povestea. Capitolele alternează viziunea mai multor personaje și câteva sunt destul de frugale, iar altele chiar bizare, din cauza asta n-am reușit să rezonez foarte bine cu personajele. Misterul din spatele dispariției lui Ellie nu mi s-a părut verosimil, nu mi-au fost date suficiente informații care să susțină ipoteza de coșmar, ancheta poliției a fost ca și inexistentă, iar „concepția imaculată” a fost demnă de Biblie.
Personajul negativ este doar schițat și probabil din cauza asta chiar dă senzația de monstruos deoarece psihoza ei este oarecum bizară și izvorâtă strict dintr-un sentiment de frustare, nefiind un om ce a experimentat traume sau abuzuri devastatoare. Este genul de psihopat care face o obsesie pentru o persoană și pentru a câștiga acea persoană merge până în pânzele albe, călcând pe cadavre. Per total, cartea nu este rea, avea potențial bun, dar a fost slab exploatat și s-a renunțat prea devreme la suspans.
