Deja aflându-mă la cea de a doua carte scrisă de Răzvan T. Coloja pe care pot să o citesc, îndrăznesc să-l asemui cu un chirurg al scriiturii post-moderniste.
Îmbinând cu succes elemente de realism și suprarealism, autorul ne oferă personaje,situații și întâmplări în care mușcătura șarpelui și liniștea vitraliului celest se îmbină într-un joc de puzzle mototolit, unde cuvintele și necuvintele, gândurile și idealurile, pigmentează trăirile oamenilor cu frânturi de distorsionate alunecări în potirul ducerii în neștire.
Pangeea ar putea fi pătratul oricărei existențe. Un loc aparent utopic, dar care totuși există în fiecare din noi, ca un analgezic răspuns al întrebărilor pe care, în sinea noastră, ne rugăm să nu se nască.
Totuși aceste întrebări se nasc în noi, viermuindu-și necontenit nedumerirea.
Pangeea este opusul Arcadiei, pentru că în conceptul Antichității se proslăvea perfecțiunea, iar aici, într-o halucinantă alternanță a luminilor și umbrelor, ratarea și inutilitatea sunt învelite în mantia obișnuinței, printre truisme și scurte tresăriri de orgoliu ale unor personaje deja blazate, care consideră că știu tot, dar mai ales că și-au trăit orgiasticul apogeu cu mult înainte de a intra în Pangeea.
Vechile valori, cu tradiții, simțiri și idealuri, sunt încuiate în ponositul sipet al uitării și al ignoranței, într-o detașare pe care unii îndrăznesc să o numească originalitate și inventivitate.
Dezhumarea canonicei conjugări nu este o opțiune pentru cei din Pangeea. Dar nici nu se poate afirma că ei trăiesc fiecare clipă la intensitate maximă. mai degrabă ei lâncezesc într-o opacă crisalidă unde cred că le este permis absolut orice.
În ”Pangeea, toamna” nu vorbim despre utopii asemănătoare celor ale lui Thomas Mann sau Tomasso Campanella și nici despre metamorfozările kafkiene. Aici, suntem într-o lume care caută nectarul în masochismul autoflagelator ca mijloc de călire a sufletului în relația cu o societate aflată, din punctul lor de vedere, într-un continuu declin.
Dezavuarea societății, voalată sau vocativă, este prinsă în metisajul dintre dadaismul resemnării și expresionismul persiflării. Așa se nasc trăirile acestor oameni, într-un bulgăre de universuri minimailsite, ba chiar pointiliste la un moment dat, clădite din stropi de trăiri curmate de obicei la jumătatea drumului.
Snobismul hulit și totuși invidiat, mecenatul apreciat dar totuși înțeles ca o formă de atragere a atenției, gravitează în decolteul acestor existențe.
Erotismul, la fel ca și în ” Soldați ai terebentinei”, este doar un element al dezintegrării, al comuniunii cu nimicul atoptcuprinzător. Este un carnal apocaliptic, care și-a scurs entuziasmul de altădată într-o idealistă sfidare, prin lentoarea gesturilor și lehamitea cuvintelor otrăvitoare.
Oscilând, adeseori iritant, între originalitate și epigonism, personajele creioante de Coloja în ”Pangeea, toamna” au un ușor iz de egoism care, mânjit cu o nuanță de încăpățânată speranță, a dat naștere unei cărți interesante.
Lectură plăcută!
Alte recenzii de la Razvan T. Coloja:
