O poveste de dragoste spun unii, o poveste de dragoste de o viață. Eu am văzut-o altfel, așa cum spune fata rea despre relația ei cu Fukuda, mi-a părut o boală, o obsesie, ceva de care simți nevoia să te scuturi, dar care continuă să se agațe de tine și nu te lasă să scapi.
Nu mă înțelegeți greșit. Mi-a plăcut extrem. Am adorat sinceritatea sălbatică, limbajul necizelat, chiar vulgar. Am apreciat că nimic n-a fost șlefuit pentru a menaja personajele, ci totul a fost spus pe șleau și direct. E foarte bine scrisă deoarece Llosa îți aduce argumente și motive care să susțină deciziile eroilor. Oricât ți-ai dori să-l auzi pe Ricardo spunând: Gata, până aici!, resemnarea lui de a o reprimi de câte ori se întoarce este explicabilă. Pentru că gândurile lui sunt coerente, modul în care vede această relație toxică este cerebral, știe că fata rea va zăbovi doar o clipă lângă el și apoi își va lua încă o dată zborul, dar nu poate s-o refuze. Vede toate greșelile și defectele, i se rotesc în cap de câte ori pleacă și reapare, dar „NU” e incapabil să-i spună fetei rele. Ea este un drog, este singura femeie care îl face să trăiască, e etalonul lui, iubirea lui de o viață fără de care nu-și găsește rostul sau locul. Asta nu înseamnă că i-am susținut deciziile. La fiecare dispariție, Ricardo își spune aceleași cuvinte:
Era o prostie să continui să iubesc o persoană atât de insensibilă, care se săturase de mine, care mă-nvârtea pe degete ca pe-un prostănac și care nu-mi arătase niciodată nici un strop de considerație. De data asta chiar o s-o termini cu micuța peruană!
Iar ea, ea este o mică profitoare, perfect adaptabilă la orice situație, gata să experimenteze oricând ceva nou dacă presupune și o comoditate financiară. Pentru ea, siguranța financiară este mai presus decât cea fizică sau psihică. Și Llosa îți explică de ce. Te duce-n Peru și îți arată din ce cloacă mizerabilă a fugit mâncând pământul. Și într-un fel înțelegi că n-a reușit niciodată să depășească trauma marginalizării și a sărăciei.
Povestea lor este un cerc vicios, în care Ricardo are atâtea de pierdut. Fata rea îi spulberă până și marele vis de a trăi la Paris ca un parizian. Din cauza venirilor și plecărilor ei nu se poate integra și adapta. Nu are timp decât să-și revină emoțional între două dispariții. Rămâne timp de 20 de ani un emigrant cu cetățenie, dar nu devine niciodată un parizian pentru că fata rea nu-i lasă timp să se adapteze.
Mi-a plăcut foarte mult fresca socială, culturală și politică în cadrul căreia Llosa își plasează povestea. Ne plimbă prin explozivul cartier Miraflores din Lima, unde viața înseamnă mambo, dans și chefuri, unde Ricardo renunță la pantaloni scurți și își cunoaște pentru prima data micuța chiliană care va fi cutremurul și rațiunea întregii lui vieți. Ne poartă pe străzile Parisului, la expoziții, spectacole, galerii, săli de cinema și în cafenele chic și apoi în Anglia la petreceri cu muzică pop, iarbă și sex într-o comunitate care nu făcea rău nimănui, ruptă de lume și pierdută într-un vis psihedelic. Construiește lumi opuse, cu interese diferite: unii militează pașnic împotriva ipocriziei, a obiceiurilor puritane, a aparențelor, a lipsei de imaginație, în timp ce alții în altă parte a lumii purtau un război de gherilă împotriva dezastrelor economice și a prăbușirii vieții sociale provocate de dictaturi militare. De la modernismul vulgar și depravat combinat cu tradiția și cultura japoneză adoptat de clanurile Yakuza până la soarele, culoarea și voia bună a cartierelor madrilene, Llosa scrie o poveste de dragoste.
O dragoste toxică care te scoate din minți cu fiecare apariție a unei noi versiuni a fetei rele și te lasă deprimat și frustrat cu fiecare rătăcire a ei. Fata rea este o iluzie, apare și dispare ca o Fată Morgana, mereu cu o nouă camuflare extravagantă și superficială, dar căutând întotdeauna în brațele lui Ricardo momentul de respiro și de reculegere dinaintea saltului într-o nouă escapadă. Cu cât înaintează în vârstă, cu cât loviturile primite de viață sunt mai puternice, încearcă din ce în ce mai tare să renunțe la stilul ei exhibiționist, dar de fiecare dată traiul mic burghez o deprimă și ajunge să urască rutina. Și fuge, fuge spre acel ideal pe care și-a jurat că-l va obține de când trăia mizer și la mila altora în Miraflores. Alege să șocheze, să se autodistrugă, să riște până la absurd, să decadă moral în moduri din care e greu să-și mai revină, dar niciodată nu va putea să se resemneze și să renunțe la adrenalină.
Cei doi atât de diferiți, Ricardo, băiat bun, care visează la un trai liniștit, o casă, o soție și un job în Paris și care și-a dăruit inima pe viață la zece ani unei mici chiliene și Otilia (oare?), fata rea, peruana săracă, dar ambițioasă care vede fericirea doar în contul bancar și nu s-a îndrăgostit niciodată.
Timp de 40 de ani, Ricardo trăiește ca pe peronul unei gări aceleași momente de așteptare, speranță, neliniște, căutare încheiate cu o regăsire și un nou abandon. Știe că e o prostie ce face, dar micuța chiliană este tot ce-și dorește de la viață. Este o iubire inexplicabilă care îl umple de frustrare și îl aruncă în lungi perioade de depresie, dar la care nu poate renunța. Cu toate minciunile, egoismul, cruzimea și nepăsarea ei, fata rea este idealul lui, singura femeie pe care trebuie s-o aibă. Timp de patru decenii, ea rămâne pentru Ricardo aceeași ștrengărița cu gropițe și mijlocel de viespe, îndrăzneață, spontană, crudă și provocatoare, care-l va trata mereu cu o atitudine sfidătoare pe acest pișpirică, mațe-fripte și pămpălău pe care viața i-l tot scoate în cale.
Fiecare nouă metamorfoză îl incită mai tare, fata rea este o nesfârșită sursă de surprize, este antidotul plictiselii, este pata lui de culoare într-o lume gri și monotonă. Iar ea nu-și permite să stea niciodată prea mult lângă el, înspăimântată că obișnuința îi va suprima avantajul pe care-l are în fața băiatului bun, scurtele ei reveniri se încheie brusc înainte ca farmecul, imprevizibilitatea și spontaneitatea să-i fie ucise de monotonia traiului în doi.
Un mațe-fripte și o aventurieră. Un băiat bun și o fată rea, o obsesie de o viață și două destine ratate. „Mereu mistere, mereu poveşti, mereu secrete”, și doi oameni cu aspirații și mentalități diametral opuse, trăind la limita dintre agonie și extaz.
Alte recenzii de la Mario Vargas Llosa:
