Poet al naturii, trăgându-și întreaga sevă a inspirației din dumnezeiasca clorofilă a indestrictubilei simbioze dintre om și natură, poetul Dan Cricoveanu ne tratează în ” Sărutul pădurii” cu senzorialul melifer al omului care a știut să culeagă câte puțin din toate cu umilința creștinului care îl găsește pe Dumnezeu în fiecare arbore, râu, șuier eolian și ticăit de clepsidră.
” Fustele toamnei mătură pământul
Prin văi, pe dealuri, le flutură vântul,
Le sfâșie mărăcinii, ciulinii
Le împodobesc cu mărgele gherghinii”
( Ciuleandra toamnei)
Tumultul lăuntric țâșnește într-un amestec de nostalgie, regret și o nuanță de bucolic, de amor campestru în care triumviratul divinitate-on-natură toarnă în pocalul sufletului nenumărate prilejuri de toast.
” Privesc paharul, partea plină,
În vinul roșu de dizolvă încet un colț de lună
Asemeni unui cuib de gheață.
Dragostea noastră în noaptea asta
acestei camere pustii îi dă viață.”
( Nocturnă 4)
În versificația poetului chiar și durerea pare îndurabilă, având încorporată în vuietul său o anumită nuanță de divin și firesc, coagulate într-un templu al clipelor irosite.
” Tu erai pâinea și sarea mea
Acum încerc să ajung la tine
otrăvindu-mă în fiecare zi cu miere.”
( Tu erai)
Cu siguranță că versurile lui Dan Cricoveanu sunt o încercare de împăcare sau poate chiar de reîmpăcare cu eternitatea și cu tainele care nu vor fi vreodată elucidate pe de-a întregul.
Lectură plăcută!
