Vremurile pe care le trăim ne împing din ce în ce mai tare spre dimensiunea literaturii romantice, o literatură care s-ar putea să ne adâncească sau să ne tămăduiască rănile, o literatură care vine să umple golurile provocate de cinismul cu care ne înconjurăm. Aflată undeva la periferia intereselor cititorilor, care adeseori preferă să citească ficțiune dramatică, tragică sau să încline spre nonficțiune, literatura romance pare să își reia avântul obișnuit al decadelor demult apuse.
O dovadă în acest sens este romanul „Singura partitură care m-a obsedat”, scris de autoarea Anca Petrușca. Subiectul ușor simplist spune istoria lui Aylin și Alex, doi tineri care se află într-o Londră metropolitană, pulsând de viață, vibrând de energie. Cei doi încearcă din răsputeri să clădească o relație sănătoasă, dar greutățile, eșecurile, urcușurile și coborâșurile nu au cum să nu-și facă loc (de la sine înțeles). De altfel, anume aceste elemente dau cel mai mare șarm întregii narațiuni.
Anca Petrușca își creionează foarte bine personajele, punând suflet, creând prototipuri și animând acțiunea. Sensibilă prin scriitura sa, autoarea pare să-și dorească reanimarea unei tipologii literare: literatura personajelor antagoniste. Nu am rezonat mereu cu acțiunile personajelor, dar pun asta pe seama mea, deoarece sunt o cititoare relativ sarcastică, dar sunt ferm convinsă că romanul va fi pe placul celor care își doresc emoție, trăiri sincere și o poveste de dragoste bună de pus pe rănile din trecut cu care lupți zi de zi.
Acest exercițiu terapeutic făcut de Anca Petrușca demonstrează că unii scriitori creează pentru a resimți plăcerea momentului și a oferi lumii istorii demne de atenția lor.
Alte recenzii de la Anca Petrușca:
