Nu exagerez dacă spun că volumul Sunt aici de Clélie Avit este genul de carte care cere o continuare și care, totuși, trebuie să rămână de sine stătătoare.
Cu siguranță, nu conștientizează ce i se întâmplă. Asta e, de fapt, coma. Ești în altă parte și nu se știe unde.
O carte cu o profunzime și o delicatețe aparte, Sunt aici te poartă în misterioasele cămăruțe ale sufletului ce se poate anima prin magia speranței.
Mintea mea face ce vrea. Sunt în gazdă în propriul meu corp. Și nu-mi place să dorm.
Elsa este captiva propriului trup. După un tragic accident montan este ținută în viață cu ajutorul aparatelor medicale, ea aflându-se în comă profundă. Deși medical nu se observă nici o schimbare, starea Elsei este semnificativ mai bună. De cel puțin șase săptămâni aude tot ce se întâmplă în jurul ei cu toate că simțurile și controlul asupra propriului corp îi lipsesc cu desăvârșire. De șase săptămâni se complace în situația de simplu ascultător. Nu e ca și cum ar putea face altceva. Asta până când apare Thibault.
Spuneți doi la sută. Pentru mine, doi la sută e doi la sută. Nu e zero. Câtă vreme nu suntem la zero, estimez ca mai este o speranță.
Thibault fuge de propriul frate. Un frate ce a reușit să urce beat la volan și să ucidă două adolescente. acest lucru nu-l poate trece cu vederea și se ține cât mai departe de fratele său. Atât de insistent este în dorința lui încât impulsul de a părăsi spitalul îl împinge să iasă pe orice ușă. Doar că de această dată dă năvală în camera florii de iasomie.
-Fratele tău e un criminal ocazional, totuși rămâne copilul meu.
În camera Elsei, învăluit în parfum de iasomie, Thibault își găsește refugiul necesar unui suflet în plină furtună. O greșeală și un popas fac din intruziunea de moment a lui Thibault o obișnuință. Thibault începe să o viziteze pe Elsa regulat, iar aceasta începe să aștepte cu nerăbdare venirea musafirului a cărui respirație lentă a început să o adore cu toate că este un necunoscut.
Nu-i nimic, se pare că avem dreptul să nu știm uneori.(…)”Câtă vreme nu durează decât o zi.”
Pe nesimțite, Elsa și Thibault încep să lege o afecțiune nouă, necesară unor suflete vivace prinse în cochilia destinului. Încet, cei doi se vor agăța unul de celălalt ca de un colac de salvare în plină mare învolburată. Liniștea emanată de unul se imprimă în sufletul celuilalt, iar prezența celuilalt îi oferă speranța necesară unuia.
Am decolat fiecare în direcția lui, numai că n-am ales aceeași pistă de aterizare.
Tragedia și lipsa speranței celor din jur îi vor aduce însă pe Elsa și Thibault la marginea unei prăpastii menite să le curme liniștea sufletească înainte ca unul să-și recapete controlul asupra corpului trădator, iar celălalt să apuce să se înece în parfumul de iasomie, visând să se piardă în ochii celei ce a reușit să-i aducă stabilitate și refugiu.
Cum am putut să uit? Cum am putut s-o uit pe Elsa? (…)
Conducând, conștientizez că n-am uitat-o, ci am încetat să mai cred în ea. Suicidul fratelui meu m-a făcut să reevaluez tot ce gândeam despre faptul că Elsa mă poate auzi. Ea era permisul meu cât timp era acolo fratele meu. Din momentul în care el ne-a părăsit, am avut impresia că Elsa m-a părăsit, de asemenea. Numai că eu am lăsat-o, până la urmă. Ce tâmpit…
Va reuși Elsa să se trezească la timp? Sau, cel puțin, Thibault va reuși să-i împiedice pe doctori să renunțe la ideea de a deconecta pe Elsa de la aparate?
Într-o familie trebuie să existe respect, iubire, chiar dacă uneori ai parte de suișuri și coborâșuri și, cu toate astea, tot se găsește mereu o armonie, un echilibru.
Un volum disponibil și pe site-ul Editurii RAO.
Alte recenzii de la Clélie Avit:
