În acest frumos joc de cuvinte, o altă formă a sintagmei “viața bate filmul”, Valérie Perrin îmbină poveștile mai multor drame interconectate, unele chiar pline de mister și nedeslușite, întocmai ca într-un foarte reușit scenariu de film.
Agnes Dugain, născută Septembre este o regizoare de succes. Relativ recent despărțită de soțul ei, cu o pauză destul de lungă în lansarea noilor filme, Agnes nu este deloc într-un moment bun al vieții sale atunci când primește cea mai ciudată veste: mătușa ei tocmai a murit!
Vestea este cu atât mai șocantă întrucât mătușa Colette se odihnea în cimitirul din Gueugnon deja de trei ani. Astfel variantele nu sunt decât două: ori noua defunctă nu este Colette Septembre, ori în mormântul pe care îl știa ea este altcineva.
Niciuna dintre acestea nu e ușor de asimilat.
Pornind în căutarea adevărului Agnes devine concomitent personajul principal, victima, fosta soție trădată, mama unei adolescente care nu mai are nevoie de ea, femeia de succes ce nu și-a plătit încă toate datoriile față de comunitatea care a propulsat-o și nu în ultimul rând nepoata favorită, ultimul membru al familiei Septembre, cea care trebuie să rezolve toate necunoscutele situației.
Louis Berthéol, proprietarul casei unde a fost găsit corpul mătușii sale, îi dă lui Agnes o valiză plină de casete înregistrate special pentru ea.
Cu cât povestea avansează apar tot mai multe și mai multe informații care complică și mai tare lucrurile.
Din poveștile spuse de părinții lui Agnes, de Colette și cei care au cunoscut-o, se nasc altele și altele. Apar personaje aproape încontinuu. Acestea își justifică reacțiile prin efectele provocate de modul în care a fost tratat în propria familie.
Toată cartea pare să se transforme într-o matrioșcă gigant care scoate și scoate și tot scoate încontinuu copii ale sale.
De ce și-a înscenat moartea mătușa sa, cu trei ani în urmă? De ce nu i-a zis adevărul, mai ales că aveau o relație destul de apropiată? Ce se găsește pe casetele înregistrate și ce grad de implicare au ceilalți apropiați ei?
Oare de câte persoane urmează Agnes să descopere că a fost mințită? Ținând cont că viața ei este deja prinsă strâns într-un carusel amețitor, cum va reuși ea să facă față tuturor dezvăluirilor cuprinse în cele “douăsprezece mii de minute de bandă”?
Deși nu este stilul meu preferat trebuie să recunosc că lectura lui Valérie Perrin mi-a adus o emoție specială. Nu neapărat plăcută dar diferită și complet nouă. A atins ceva ce nu știam că e acolo. Mi-a adus același sentiment pe care reușește să îl provoace un instrumentist extrem de talentat care cântă o melodie foarte veche și foarte uzată dar într-un mod nemaiîntâlnit, contemporan, unic.
Alături de casetofon, casete audio. Așezate fiecare în cutia ei transparentă. Și numerotate cu cerneală albastră. De la 1 la 119. Fără comentarii sau nume. Închid ochii. Nu vreau să aleg cu care să încep. Le amestec, păstrez una în mână. Deschid ochii. Hazardul a ales caseta cu numărul 19. O scot din cute, o vâr în aparat. Apoi aud vocea ei, ușoară. Cuvinte rostite încetișor, întrerupte de tăceri, de respirații. […]
O tăcere lungă.
Apăs pe butonul de pauză. Nu-mi vine să cred ce comoară se află în valiza asta. Mă ridic să-mi iau un pahar de apă. Deschid dulapul din bucătărie. Sunt printre lucrurile lui Colette, sunt în vocea ei, între ultimii ei pereți. Oare știa că într-o bună zi o să fiu aici? De ce a așteptat să moară ca să-mi vorbească? Iau buretele așezat pe colțul chiuvetei. De câte ori l-a folosit ca să adune firimiturile de pe masă?
Mă întorc în camera de zi, mă așez pe salteaua meu și apăs pe butonul de redare. p.89
Alte recenzii de la Valérie Perrin :
