Cuprinsă de tendința izului inovator, combinat cu nevoia de a prezenta realitatea într-un mod tăios, uneori chiar brutal, fără ca scriitorul să participe într-un mod asiduu la șlefuirea banalului cotidian, literatura română a lăsat în urmă anumite stiluri care odinioară ajutau la menținerea identității naționale.
Astfel, tradiționalismul și istoricismul literar au ajuns doar o prăfuită amintire, un stil pe care, la momentul actual, marea majoritate a scriitorilor, profesioniști sau doar ocazionali, îl consideră mult prea alterat pentru a mai fi abordat într-o lumină potrivită care să etaleze adevăratul lor talent la intensitate maximă.
Goana după nou, purtată entropic, în numele unei inconfundabile amprentări a universului literar, a uitat în molozul trecutului o mulțime de specii literare. Poate că acest lucru este oarecum firesc. Spun că este oarecum firesc pentru că, odată cu năruirea acestor ”alterate” specii literare s-au stins anumite categorii sociale.
Dragi scriitori, să știți de la mine că țăranii încă există, unii chiar în felul pe care îl descriau cu ceva vreme în urmă scriitori precum Marin Preda, I.L: Caragiale, Gala Galaction, Mihail Sadoveanu și Mihail Sadoveanu.
Știu, prin acceptarea tehnologizării țăranii și-au pierdut, puțin cîte puțin, din parfumul dulce al autenticității, dar să știți de la mine că țața Leana, chiar dacă se uită la telenovele, tot își iubește pământul și nici măcar prin gînd nu i-ar trece vreodată să-l lase nelucrat. Nea Gheorghe încă nu și-a vândut calul și plugul, Măria încă mai croșetează botoșei de lână, iar unii copii încă mai sunt adormiți cu basmele de altădată.
Eu zic să vă aplecați și către ei mărinimosul vostru condei, chiar dacă ar trebui să neglijați pentru o vreme urbanul ostentativ sau întâmplările din mândrul an 2985. Poate așa ajutăm la păstrarea tradiției și poate că monumentele istorice nu vor mai fi privite de tineri doar ca o simplă îngrămădire de pietre.
Ce ziceți, dragii mei?
