Arta reprezintă modul prin care omul se exprimă, ajutându-se de capacitățile sale, fie ele literare, muzicale, grafice, matematice, științifice, cognitive sau din orice tagmă de activitate. Reprezintă modul prin care omul își depășește condiția de a fi o simplă „ființă umană”, în dezacord cu condiția sa limitată – cu toate acestea, creând artă, noi, oamenii, avem o certitudine: o lume în care se trăiește pentru a da viață, pentru a crea mister și pentru a răspunde la întrebări, nu va fi niciodată un haos, nu va fi niciodată o junglă.
Romanul de față, „Artistul”, de Tiberiu Popovici, ne spune povestea Artistului, a omului ales care vedea lumea altfel, deși, bineînțeles, într-o societate rurală și dominată de vicii, doldora de crâșme și poloboace, devine produs superficial al mediului în care trăiește, lucru reiterat chiar din primul capitol al romanului.
Totuși, este de la sine înțeles faptul că acest Artist nu va avea același destin cenușiu, sincopat ca cel al consătenilor săi, iar viața sa simplă ea o întorsătură neașteptată atunci când, în plin somn și mahmureală, acesta este vizitat de către regina Dido, o femeie abia trecută în copt, frumoasă, nu chiar o regină neaoșă, dar care este interesată de tablourile și de creațiile lui.
Inspectându-i lucrările, regina Dido îi propune artistului să vină la palat, pentru o scurtă perioadă de timp, pentru a o picta pe aceasta. Deși este puțin reticent și bănuitor, eroul nostru tragic se gândește că în sfârșit meritele i-ar putea fi valorificate și viitorul îi surâde iar în ciuda anumitor avertismente ciudate și nu prea fondate – părerea mea – pe care le primește de la tatăl său, legat de un vizitiu care a fost dispărut, următoarele zile îl vor prinde pe Artist la palat, unde viața sa capătă noi lumini, dar și umbre. „Umbra face parte din lumină”, totuși, iar protagonistul nostru, din păcate, nu-și va da seama de acest lucru.
N-am să vă povestesc ce se întâmplă la palat, însă Dido se îndrăgostește, încet, de artistul nostru, iar acesta, la rându-i, nu poate rezista farmecelor ei feminine. Urmărit de un trecut cu eredități necunoscute și incerte, el încearcă să se regăsească prin picturile sale, prin misticismul de a mânui pensula (iar aici sunt și unele întrebări destul de ciudate, onirice, parcă) și începe să-și pune întrebări ale căror răspunsuri nu vor fi niciodată găsite. Sau poate, mai bine nici nu ar fi găsite. Este de la sine înțeles că unele secrete ar trebui să rămână întotdeauna neștiute.
Dincolo de talentul său de pictor, sufletul artistului ascunde unele contradicții cu care, din păcate, personajul nu se poate împăca. Tocmai de aici izvorăște și drama sa existențială, drama de a nu-și putea identifica rădăcinile în acest mediu social în care el, ca om, ca spirit, ca suflet nu se poate constitui. Artistul are, poate, alte principii. El are, bineînțeles, visuri, idealuri și o altă viziune asupra lumii, iar această societate limitată și nepricepută nu face decât să-i taie aripile, să-l prindă în jocul ei și să-l învârtă până-l amețește.
Artistul, prin natura sa, însetat de cunoaștere și de descoperire, având parcă drept dicton călăuzitor sintagma „caută și vei găsi”, se avântă într-o viață care-i este străină și improprie, iar el, înarmat doar cu o bucată de pânză și o pensulă din cedru, descoperă lumea, dându-i propriile sale forme, culori și umbre.
„Dacă artistul pune mai multe întrebări decât oferă răspunsuri, aceasta se întâmplă pentru că, în această eră progresistă, încă nu am învățat să punem întrebările așa cum trebuie”, spune autorul cărții, Tiberiu Popovici.
Întocmai, artistul nostru nu știe ce întrebări să pună, le adresează pe cele greșite și, totuși, foloasele le va trage la sfârșitul romanului – sfârșit care, drept să vă spun, mi s-a părut că a încununat întreaga lectură.
„Puținele răspunsuri care sunt oferite sunt dovada modului greșit în care întrebăm”, și totuși, poate, dacă am pune întrebările corecte, cine ar fi capabil să ne răspundă așa cum trebuie? La o adică, să ne ofere întocmai răspunsurile pe care vrem să le auzim. Din teamă, frică, poate punem acele întrebări la care știm că răspunsurile nu ne vor deranja, nu ne vor frânge spiritul. E un paradox, ca sufletul Artistului nostru care, totuși, trăiește dramatic, deși dragostea sa pentru Dido se constituie într-o adevărată poveste, pe ici-colo superficială.
Romanul Artistul este o lectură ușoară, o carte bună de citit sâmbătă seara când stai liniștit în pat și aștepți ca mai apoi să ieși în oraș. Este o lectură frumoasă, cu simțăminte, emoție și trăire – o lectură veridică, care reliefează adevărurile societății noastre și, dincolo de a fi subtilă, pune întrebări fără a oferi răspunsuri. După cum am menționat, finalul reprezintă o codificare a întregului roman. Vă invit să-l descoperiți!
Alte recenzii de la Tiberiu Popovici:
