Antagonismul constructiv, acel zel neostenit a două forțe opuse din care rezultă nu neapărat un haos zgrunțuros, ci mai degrabă o materie ademenitoare, pe care omul, aflat în diverse stadii evolutive, se va pricepe să le trieze cumva, în funcție de oportunități, interese sau simple capricii, există și în literatură.
Îndrăznesc să-l asemuiesc cu zicala ” când doi se ceartă al doilea câștigă”.
Poate că la început, în faza de orbecăire a genezei, antagonismul literar a fost de fapt o orgolioasă dihotomie, o schismă contorsionată care și-a tot pierdut din strălucirea stindardului odată cu împărțirea unei moșteniri între mult prea mulți pretendenți care, mai târziu, s-au transformat în năzuroși pater familias.
Nu antagonismul ca fenomen mă atrage, ci puterea lui constructivă, un fel de minus+minus perceput ca o sumă, nu neapărat ca un întreg, ci ca mai multe felii din care poți alege.
Opționalul ivit din pântecul antagonismului constructivist, lipsit de animozități pestilențiale, îmbie cititorul, inoculându-i în generozitatea sufletului ideea de prinos literar.
