Duffy sau os de ros a fost o lectură interesantă și chiar plăcută. Când citisem Duffy sau cum se taie cașcavalul mă frapase limbajul atipic și lipsa personajelor perfecte. Duffy nu era chiar protagonistul Făt-Frumos regăsit în majoritatea cărțile. Era doar un tip bisexul care nu era cine știe ce sex-simbol masculin, și pe deasupra, mai făcea și greșeli cu duiumul. După ce l-am regăsit și în Duffy sau cu stângu- n dreptu`, am început să mă obișnuiesc cu stilul lui Dan Kavanagh.
Duffy sau os de ros nu m-a mai surprins prin limbajul brutal sau prin defectele personajele ci datorită poveștii. O poveste în care îl vedem pe Duffy drept singura planetă de pe axă care nu a deviat încă de pe traiectoria sa. În acest volum, Duffy pare singurul om sănătos ce joacă într-un film cu tembeli.
O puteau pune și pe Sally sub lupă, ca să constate dacă nu cumva toată materia cenușie din creierul ei i se scursese într-o noapte printr-o ureche, după ce dormise pe o parte; pesemne o veveriță i se strecurase prin nas și rosese niște cabluri din căpățâna ei. Și asta putea fi o explicație.
Vic îl cheamă de urgență pe Duffy la conacul lui, Braunscombe Hall, situat la granița dintre Buckinghamshire și Bedforshire. Motivul? Ricky, câinele unuia dintre oaspeți a fost ucis și aruncat printr-o fereastră a conacului. Ce legătură are Duffy vă întrebați, dat fiind că el nu mai lucrează în poliție. Vic este un prieten de-al lui Duffy, iar Duffy i-a instalat sistemul de alarmă, sistem de alarmă care nu a alertat incidentul și în plus, Vic are ”gaborofobie” (teamă de gabori, cum îl etichetează Duffy).
-Mai mult printre neciopliți. Cam amestecată adunătura de acolo, serios. Fii atentă, am un caz cu de toate. Câini morți, argintărie furată, șantaj, numai că toată lumea neagă așa ceva, droguri, dar nimeni nu recunoaște. Principala mea sarcină e să ajut pe cineva să se căsătorească.
Astfel se trezește Duffy prins într-un conac plin de aristrocrați care-l privesc drept ca pe cerșetorul din colț, simplă muscă deranjantă, unde el trebuie să investigheze atât uciderea câinele cât și motivul pentru care sistemul de alarmă a dat rateu. Dar cum poți rezolva un caz când persoanele tale nu numai că par scăpate din ”Ciudățenia” dar sunt într-o continuă nepăsare și nu știu absolut nimic unul de celălalt, iar noi evenimente se succed în stil alert!?
Vic nu are habar de nici unul dintre oaspeții săi care pot fi fie ucigași în serie fie masoni. Ar părea că abia i-a cunoscut și tocmai ce se chinuie să le rețină numele și fețele. Până și tu ca cititor stai cu senzația că ai nimerit la psihiatrie unde și psihiatrul e senil. Duffy însuși tot stând în preajma lor ajunge să experimenteze tot felul de stări, de la insignifianta sa prezență, la dispreț, jicnire, victorie, și chiar depresie. Ai avea senzația că începe să se identifice cu fiecare din ospeții lui Vic pentru a-i ajunge să-i înțeleagă.
În lumea reală nu te căsătoreai ca să ai parte de iubire, ci pentru că se milostivea cineva să te ia alaturi, pentru că se găsea cineva care să te suporte și pentru că dacă n-o făceai rămâneai rătăcit.
În Duffy sau os de ros, Duffy are șansa de a-și etala îndemânarea de polițist și chiar să colaboreze cu cei din fosta lui branșă, dându-le informații utile. După ce ai avut șansa să-l vezi atât de ponegrit de foștii lui colegi, în acest volum, tinzi să te bucuri și tu pentru Duffy când reușește cu atâta măiestrie să le dea polițistilor cazul rezolvat pe tavă. În același timp, te simți și trist pentru el când observi că tot narcisismul clasei aristrocrate reușește să-l afecteze și să-l pună în situația de a se îndepărta de propria persoană.
-Ai fost vreodată bătută cu cuvinte? Pare să te doară mai multă vreme, nu știu de ce.
Alte recenzii de la Dan Kavanagh:
