Rockul poeziei trăiește o nouă remodelare artistică într-un vibrant tumult, cu șuvoaie care mușcă hulpav și cascade în surdină care mângâie agonizant prin intermediul poetei Delia Feraru.
Poezia nepoeziei și nepoezia poeziei se împletesc melodios într-o versificație alunecoasă și insinuantă, cu dese rostogoliri situate undeva între exorcizarea și acceptarea conjugărilor ireversibile care își trâmbițează efemeritatea sub zdrențuite flamuri.
Frisoanele mele s-au născut
În deşertul unei ierni
Stigmatizate etern cu februarie.
47 de ani s-au scurs
Prin unghiile mele neîncepute
Şi tot atâţia ani
Mi-au răpus privirea-n cer,
mi-au întemniţat sufletul
în casca timpului perfid.
Azi nu pot respira
Decât în alinierea stelelor,
Şi oxigenul meu captiv
În clepsidra cenuşei tale,
Mă torturează!
Nu pot sculpta timpul
În potrivirea noastră
Şi-mi pare rău.
Regret lacrimile
Pe care nu ţi le-am vărsat
Şi zâmbetul solar
Ce nu ţi l-am închis în ochi.
….Şi florile Raiului
Pe care nu le pot culege azi
În cinstea Ta!…
Adeseori versurile Deliei Feraru cad precum o secure extrem de tăioasă, cu unități frazeologice care nu par să țină cont de matrițatele șablonardisme poetice. Cuvintele curg în sangvinele vase ale vulcanicelor trăiri, rodind extrovertiri peste ramurile banalului cotidian, făcând din orice clipă prilej de poezie.
Eu nu am fost sinceră
Mâinile mele reci
Diforme
Frumoase
Fine
Au iubit minciuna
Când patria mea a fost sinceră
Eu am mințit
Mâinile mele- cărbuni sfârâind
Au scris minciuni
Din ochii mei
ațintiți către Dumnezeu
au căzut minciuni
reci
frumoase
diforme
fine
și aceste minciuni
m-au făcut din nou roșie
m-au făcut din nou frumoasă
ca sângele patriei mele
din care se scurge puroiul
se curăță foamea
se ridică pruncii
viitorul nostru
al mincinoșilor
din nou
reci frumoși
fini
diformi
Eu nu am fost sinceră.
Când trebuia să fiu frumoasă
Am vrut să fiu poetă
Când trebuia să fiu diforma
m-am îndreptat prin scriptură
Când trebuia să fiu fină
mi-am îndopat noroi în ochi
Când trebuia să spun patrie
am spus țară
și am mințit din mâini.
Odată citită, poezia Deliei Feraru se transformă într-un tatuaj lăuntric, un fel de indicator al nenumăratelor bifurcări de speranțe și idealuri cusute cu ața ducerii în neștire, vărsându-și în sipetul felului de a fi oclusivele ademeniri sâsâite într-o muzicalitate acaparatoare.

