It’s a mad, mad, mad world!
Te consideri o mamă bună? Încurajezi educația cu blândețe? Susții curiozitatea şi libertatea copiilor tăi? Priveşti creşterea lor închişi într-o colivie ca pe un abuz? Crezi că e indicat să învețe şi să tragă concluzii singuri din propriile greşeli?
Depinde în ce lume trăieşti. Într-o lume normală ar fi valorile corecte, dar într-o lume paralizată de teama de necunoscut, în care fiecare pas afară e o provocare şi ai dreptul la o singură încercare, libertatea de acțiune nu e o opțiune. E un sfârşit.
Am admirat-o pe Malorie. I-am admirat determinarea, hotarârea, tăria cu care-şi controlează nervii întinşi la maxim, frica şi emoțiile. I-am admirat încăpățânarea de a asigura protecția copiilor. A ales calea dură pentru că i-a părut singura sigură, singura cu ceva şanse de succes. Şi-a smuls din suflet gesturile materne de tandrețe, alint, apropiere, căldura. S-a antrenat să devină un instructor, organizat şi metodic ca un cadru militar. Nu există pauze, nu există momente de respiro, nu există întreruperi. Momentele de afecțiune sunt puncte slabe, nu şi le permite, nu îşi permite să piardă controlul. Îşi asumă statutul de părinte temut, pentru a combate orice urmă de nesupunere. Îşi educă copiii din faşă cu mâna de fier, e singurul mod în care îi poate salva. Țelul ei e unul singur: supunere „oarbă”.
Întrebarea e: merită? Merită să-i antreneze să supraviețuiască într-o lume ce le e interzisă?
Există o singură regulă: orice ai face, orice s-ar întâmpla, orice ai simți, nu deschide ochii. Copiii sunt deprinşi să nu se bazeze pe simțul văzului. A-ți ține ochii deschişi şi a observa ce te înconjoară nu e o opțiune. N-ai nevoie de ochi, fără ei e calea sigură prin care te poți descurca. E şansa la supraviețuire. Şi e de preferat s-o faci, pentru că pericolul apare doar atunci când priveşti către el.
Dar nu e uşor. Nu e uşor pentru un adult care a privit toată viața şi e obişnuit să observe, să se bucure de culori şi forme. Dar e mai uşor oare pentru cei mici care s-au născut legați la ochi şi care au devenit atât de buni la a „vedea” cu mintea? Cât de tare trebuie să forțezi limitele unui copil pentru a-l face să audă un zâmbet? Să-ți audă frica chiar înainte ca tu s-o simți? Există alte simțuri pe care se pot baza, văzul nu este printre ele.
Călătoria pe care se hotărăşte s-o facă e ultima acțiune disperată către un loc mai sigur, dar e şi un test atât pentru copii, cât şi pentru ea. După patru ani de antrenament, o să-şi mulțumească ei mama? O vor face mândră? O să-i ofere dovada că se pot descurca singuri?
Ideea cărții e terifiantă, şi te ține captiv şi în suspans de la cap la coadă. Aş fi rezistat vreo 5 minute în lumea lui Malorie, la cum mă cunosc. E groaznic să ştii că lumea de afară, lumea de dincolo de uşa casei tale îți este refuzată şi interzisă.
Pe cât de tare mi-a plăcut şi m-a fascinat ideea şi modul în care e scrisă cartea, pe atât de tare m-a dezamăgit finalul. Mi-aş fi dorit mai multă certitudine, mi-aş fi dorit ceva sigur, alb sau negru, nu un final deschis, mi-aş fi dorit mai multe explicații şi lămuriri despre Problemă. Şi cu toate ca mă simt uşor frustrată, recomand cartea din tot sufletul.
Ideea este interesantă. Inedită chiar. Am văzut filmul, mi-a plăcut dar m-a lăsat ch multe întrebări. Din păcate nu sunt tentată să citesc cartea. A fost suficient pentru mine 🙂 .
Felicitări pentru recenzie!
Multumesc! Aceeaşi impresie de ambiguitate ți-o lasă şi cartea. Cred că, totuşi, asta a fost intenția autorului: să lase la latitudinea cititorului de unde vine şi ce reprezintă pericolul.