Într-o bună zi vom fi, totuși, din nou oameni, nu doar evrei.
Am citit atâtea cărți despre grozăvia Holocaustului şi, după fiecare, mă întreb cum a fost posibil? De unde atâta cruzime? De unde atâta ură de rasă? Ce le-a determinat pe toate acele persoane, cu statut de ființe umane, să-şi piardă orice urmă de empatie şi compasiune? Cum a reuşit nazismul să trezească acest monstru antisemit care a înfăptuit ceea ce aliații în ’45, la descoperirea lagărelor de exterminare, au numit the unthinkable, iar pentru supraviețuitori a devenit the unspeakable. Cum a reuşit să orbească o națiune întreagă pentru a rămâne indiferentă în fața genocidului? Pentru acei norocoşi, viața a mers mai departe la sfârşitul războiului, şi-au clădit o nouă lume, s-au reinventat, au iubit, s-au căsătorit, au trăit, au muncit, dar au clădit toate acestea pe o rană care nu se va vindeca niciodată şi despre care le e aproape imposibil să vorbească.
Războiul, în general, este o pierdere a rațiunii, Holocaustul a fost culmea acestei iraționalități, o vină pe obrazul Europei ce nu poate fi ştearsă, o cicatrice a istoriei.
Polonia a fost, pur şi simplu, ştearsă de pe hartă, împărțită între nazişti şi sovietici. Ce puteai să faci? Care erau opțiunile? Hitler şi Stalin? Cum alegi între două iaduri? Alegerea oricum n-ar fi făcut nicio diferență: ambii au semănat teroarea şi au urmărit exterminarea. Evreii n-au avut nicio şansă. Lumea a stat pe margine şi a fost martoră, şi implicit complice, la măcel. Frica, laşitatea, nesiguranța au înclinat balanța către indiferență, iar cu timpul, atrocitățile comise de această maşina diabolică şi dezlănțuită de ştergere din memoria omenirii a unei rase, cea evreiască, au părut fireşti.
“Mai întâi i-au luat pe comunişti, dar pentru că nu eram comunist, nu am protestat. Apoi i-au luat pe evrei, dar fiindcă nu eram evreu, nu am protestat. După aceea i-au luat pe catolici, dar pentru că nu sunt catolic, nu am protestat. Şi când au venit să mă ia pe mine, nu mai rămăsese nimeni care să protesteze.”
Mărturia unui pastor protestant german
Religia era păcatul lor capital, dar şi sprijinul şi speranța în viitor, când le-a fost interzisă, tot ce le-a rămas a fost familia. S-au agățat cu disperare de acest stâlp de rezistență, îngroziți de umbra morții ce se ridica neînduplecată peste viețile lor. Dispariția membrilor familiei era mai greu de suportat decât foametea, segregarea socială şi economică, ghetoizarea, bolile, mizeria, violența, umilințele, moartea. Le-au luat tot, până şi ultima urmă de demnitate, i-au dezumanizat, i-au biciuit, i-au înfometat, i-au maltratat, dar n-au reuşit să le smulgă din suflet dragostea pentru ai lor.
Supraviețuitorii este o carte, bazată pe un caz real, ce urmăreşte viața familiei Kurc, o familie de evrei polonezi pe perioada războiului. Timp de aproape opt ani, membrii familiei, despărțiti şi împrăştiați pe trei continente, din Kazahstan până în Brazilia, se zbat să supraviețuiască şi visează la o reunire.
Dacă nu aş fi citit că este bazată pe un caz real, mi s-ar fi părut de necrezut. Miracolul de care s-a bucurat această familie este incredibil, având în vedere că, la sfârşitul războiului, 90% din cei trei milioane de evrei polonezi fuseseră anihilati şi din cei 30.000 din orasul lor natal, Radom, mai puțin de trei sute au supraviețuit.
Georgia Hunter a aflat abia după moartea bunicului povestea acestuia şi a familiei lui din timpul războiului, şi, simțindu-se obligată să spună această poveste, a călătorit şi s-a documentat foarte bine pentru a scrie istoria lor. Din păcate, stilul jurnalistic al scrierii nu m-a prins foarte tare şi mi-aş fi dorit mai multă emotie, mai ales în prima jumătate a carții, şi oricât de bună şi cu potențial este povestea, am simțit că îi lipseşte ceva. Mi-aş fi dorit să pot simți persoanjele şi trăirile lor interioare, să-mi fie dezvăluite, nu să-mi fie scrise stările pe care le încercau. Nu am reuşit să-i cunosc, nu ştiu decât ce fac, unde ajung şi că se gândesc la familia lor. Stilul acesta impersonal nu m-a convins să mă apropii de niciunul dintre ei, şi chiar aveam de unde alege având în vedere câte planuri există, dar n-au fost aprofundate şi individualizate. Singura pentru care am dezvoltat o oarece simpatie a fost Mila, dar influențată de statutul ei de mamă singură şi cu un copil nou-născut.
În ciuda atrocităților şi a scenelor pline de cruzime şi disperare, în ciuda vieților şi a planurilor distruse, cartea este despre speranță, optimism, supraviețuire şi modul în care dragostea pentru ai tăi îți insuflă curajul de a nu renunța să lupți şi să speri.
Cat ti a luat sa scrii aceste platitudini?
Mai mult decât ți-a luat ție să le citești.