Ce-ar face un adolescent normal la şaptesprezece ani n-are nicio legătură cu ce face Charlotte, chiar dacă are aceeaşi vârstă. Ea e în cădere liberă pe un tobogan întunecat al disperării şi pierzaniei căruia nu-i zăreşte capătul. Doar sclipirea cioburilor o ajută să vadă mici fascicule de lumină şi doar propriul sânge curgând îi face căderea mai lină.
Amintirea oamenilor dispăruți din viața ei e prea dureroasă ca să-i facă față. Trăieşte pe marginea prăpastiei, victimă a unei lumi reci, crude şi violente. A uitat ce înseamnă civilizația, confortul, siguranța. A învățat să tacă, e mai uşor, decât să fie respinsă, neînțeleasă şi privită circumspect. Ştie că dacă ar povesti lumea s-ar cutremura de groază, aşa că ascunde tot. Şi strânge un amalgam de sentimente şi poveşti dureroase înăuntrul ei. Pierderea unui tată depresiv, abuzurile unei mame, tentativa de sinucidere a celei mai bune prietene, traiul pe străzi, abuzurile sexuale, viciile. Când nu mai au loc, le lasă să curgă odată cu sângele, şi asta-i aduce câteva momente de linişte şi pace. Cu fiecare tăietură şi nouă cicatrice se destramă mai tare, bucățile sunt tot mai mici, iar unele se pierd definitiv. Trebuie doar să lipească la loc ce-a mai rămas într-o formă care să-i permită să se integreze în lumea asta înşelătoare.
Charlotte trebuie să învețe să depăşească durerea sau măcar să trăiască cu ea, trebuie să se adapteze, să-şi găsească locul în lume. Trebuie să găsescă o ancoră, plăcerea de a face ceva care să-i aducă mai multă mulțumire decât i-au adus până acum cioburile.
Începutul reabilitării ei este greu. Este inadaptată, antisocială, retrasă. Nu are încredere în oameni şi preferă să nu se apropie de nimeni. Singurătatea ei este completă când este externată. E greu când nimeni nu te ajută să o iei de la capăt. E greu să cultivi ceva pe un teren îngropat în cenuşă, frică, lipsă de respect de sine şi afecțiune.
Se agață, cu disperarea celui care se îneacă, de oricine îi oferă cea mai mică atenție şi, de obicei, nu-s cele mai bune alegeri. Nevoia de siguranță nu o ajută să vadă cele mai bune opțiuni. Continuă să încerce, greşeşte, şi o ia de la capăt. E un drum sinuos, plin de obstacole şi umbre din trecut. Trebuie să învețe să se bucure de fiecare reuşită, să învețe să se iubească întâi pe ea şi pielea ei, şi, abia apoi, pe ceilalți, să caute frumosul, şi, mai bine, să-l deseneze că asta îi aduce liniştea şi satisfacția sufletească, iar talentul există. Raiul poate fi clădit din mai nimic, important e să-l vrei şi să lupți pentru el.
Charlotte e la limită. Se zbate, se acuză, se învinovățeşte, încearcă să-i ajute pe alții şi se afundă mai mult în noroi. Primul ei pas trebuie să fie pentru ea şi reintegrarea ei, restul mai poate aştepta. Ea trebuie să fie singura ei prioritate, şi, din fericire, la un moment dat, înțelege asta. După multe eşecuri şi alegeri greşite, face pasul. Se desprinde. E primul pas mic, dar sigur spre vindecare şi maturizare. Şi important e că nu renunță.
Deşi susține contrariul şi nu-şi plânge de milă, Charlotte este o victimă. O victimă a durerii, a disperării, a abuzurilor, a lipsei de afecțiune şi a unui cămin, a bullyingului, a violenței, a drogurilor. E victima slăbiciunii umane. A pierdut atâtea persoane dragi şi a trăit atâtea tragedii în şaptesprezece ani cât pentru zece vieți.
Charlotte nu e singurul personaj cu probleme. De la părinți la prieteni, de la iubiți la colegi de muncă sau simple cunoştințe, toți par a construi un lanț nesfârşit al tragediilor şi dependențelor. Unii țipă, alții devin violenți, unii plâng, unii beau sau se droghează, alții se automutilează. Fiecare găseşte un mod propriu prin care să-şi elibereze durerea. Automutilarea este un strigăt al disperării, al atingerii unei limite de nesuportat. Durerea produsă propriului corp ajută la uitarea suferinței interioare.
Mi-a rupt inima povestea asta deoarece a fost scrisă fără ascunzişuri, fără victimizări, fără dulcegării. Sincer, deschis, brutal şi pe față. Un tablou întunecat şi teribil al depresiei şi rătăcirii, care, la final, lasă totuşi speranța să răzbată.
