Încă de la prima pagină a cărții lui Claudiu Soare, apărută la editura Humanitas cu titlul de Extaz. Jurnal ingrat, m-am gândit la Cioran, la sublima artă a disperării, dar mai ales la acea cascadă în surdină.
Nu vreau să fac vreo comparație între Emil Cioran și Claudiu Soare, deși amândoi s-au școlit și desăvârșit în Hexagon. Nu pentru că nu ar exista anumite similitudini între cei doi, dar nu doresc ca de aici să se ajungă la cuvântul epigonism.
Filosofia lui Claudiu Soare, tăioasă cu propriul fel de a fi, pare un dialog cu sine, o învolburare de întrebări și răspunsuri sincere, fără a ajunge la finalitatea scormonitoarei introspecții lăuntrice raportată, într-o oarecare măsură, la tendințele societății.
Venin și nectar, devenire și decădere, toate se împletesc și se despletesc între naufragiere și regăsire, fără tentația alambicării, Claudiu Soare dovedindu-se un chirurg care știe despre existența tumorii cu care este silit să trăiască.
Cu dese extirpări ale propriului eu, în curajoasa și justa punere sub lupa dorinței neutralității comprehensibilității intransigente, autorul face din lupta dintre rațional și senzorial poteci virgine de pertinentă analiză, luând, pas cu pas, cardinalele puncte ale existențialismului uman între vecernia și utrenia ducerii în neștire.
Condiția umană își revarsă trăirile sau poate chiar netrăirile peste infinitele căutări, nu cu disperare, cu cu tăișul viziunii unui om care, dincolo de incontestabila erudiție și de asiduitatea unei munci de cunoaștere, presară peste propriile tăceri învolburate ghilotinajul, acea sarabandă de constatări care declanșează alte căutări, cochetând oarecum cu un anumit iz al unei sisifice munci.
Lipsită de vuietul interogației, analiza lui Claudiu Soare nu are nimic din fariseismul axiomatic al proceselor iscate din senin. Deși există verosimilul verdictelor bine cântărite, autorul nu se azvârle în cuva colectivismului, refuzând să folosească pluralul asumării, ca un simplu om care se simte capabil să ducă pe proprii umeri povara nesfârșitelor și corozivelor ratări.
Nu, nu este un fel de martiriu al eroului neînțeles, ci doar trăire în și în afara chenarului, un dans situat undeva între invocare și mazilire, ca o necesară extrovertire a răscolitoarei acumulări care își revendică cu îndrăzneală dreptul de a vedea lumina eliberării.
Lectură plăcută vă doresc!
Alte recenzii de la Claudiu Soare:
