„Nu am găsit niciodată ceva mai toxic și mai răvășitor decât frumusețea unei frumuseți”. Cu aceste cuvinte Andrei Ruse a intrat în viața mea cititorească. A deschis timid ușa în debaraua unde îmi păstrez lecturile și a lăsat acolo un manuscris de toată frumusețea: „Despre tristețea femeilor frumoase”. Un volum care închide între coperți destine. Unele mai frumoase, altele mai urâte. Unele demențiale, altele fade. Dar toate unite sub simbolul femeilor libere. Frumusețea femeilor din cele zece povestiri ale lui Andrei Ruse se măsoară în clipele răvășitoare pe care le provoacă. Sunt toate născute sub steaua nefastului. Sunt toate ihbite și abandonate, neînțelese și judecate.
„Femeile frumoase – oricare ar fi acelea – sunt pentru noi, bărbații, niște „apariții stranii”. În special pentru că nu știm cum să ne purtăm cu ele”. Ați mai auzit astfel de confesiuni de la un bărbat? Nici eu. Autorul nostru spune asta cu fermitate în toate narațiunile sale. Eroinele povestirilor sale sunt departe de perfecțiune, au o dinamică absolut lipsită de logică, damnabile pe alocuri și mândre pe de altă parte. Ele întruchipează desăvârșirea neînțelesului. Sunt plămădite dintr-un aluat fragil, pe care cu greu îl modelează bărbații (in)corecți. Cert este că aceste zece povestiri sunt nu doar despre tristețea femeilor, ci mai ales despre goluri trăite, despre vise dizolvate și emoții trăite la limită.
Am simțit în timpul lecturii necesitatea de a plânge. E un simțământ ciudat de eliberare. Nu are nimic din trăirea unei victimizări continue. E un moment de respiro când înțelegi că unele eroine sunt desprinse din propriile tale trăiri. Am avut momente în care am lăsat cartea deoparte, pentru că îmi ridica noduri în gât, de care nu putea scăpa. Scenele trasate de penelul autorului sunt atât de fine și dure, încât preț de o clipă te lupți cu șocul consumului, cu finalitatea derutantă care te încearcă.
„Despre tristețea femeilor frumoase” este un exemplu elocvent când proza scurtă poate fi de înaltă calitate și afirm asta cu toată fermitatea, deoarece gustul de după finalizarea lecturii este îndelungat. În calitate de cititor ați putea să simțiți o nevoie acerbă de a vă împărți experiența cititorească cu cât mai multe femei. O să vă amintiți de trăirile mamelor noastre abandonate sau disperate. Vă veți aminti de mâinile bătătorite ale bunicilor care nu s-au înfruptat din deliciul unei iubiri mustoase. O compasiune aparte o să vă copleșească și veți înțelege că nefericirea femeilor frumoase este o povară a celui de Sus. Da, poate suna dramatic, dar anume această gamă de emoții m-a încercat pe mine.
Cartea lui Andrei Ruse este o aducere aminte, un memento asupra firii umane. Să nu credeți că se rezumă doar la înțelegerea firii feminine. El merge mai departe și dezvoltă rapoartele interumane, aruncând o lumină de observator atent asupra empatiei. „Probabil că numai așa recunoști o femeie cu adevărat frumoasă: prin scurtcircuitul cerebral care te lasă dezbrăcat, cu numai câteva silabe pe care să le folosești cu iscusință”. Pornind de la astfel de idei, ajungi să înțelegi că de multe ori, în calitatea ta de femei, ai făcut concesii, ai cedat presiunii de aiubi toxic, nu ai fost apreciată la justa valoare. Acesta este meritul primordial al cărții „Despre tristețea femeilor frumoase”, căci prin lectura ei ajungi să deschizi o rană spirituală pe care să o curăți. Cele zece istorii nu au nimic din caracterul moralizator al fabulelor moderne. Sunt o înglobare potrivită de gândire rațională și de emotivitate sălbatică. Femeia cu butonul fericirii sau cea care picta chipuri sunt portrete a unor firi sălbatice, neîmblânzite, pe care soarta le-a remodelat, le-a șters și le-a pictat din nou.
Este important să știți că personajele lui Andrei Ruse sunt atemporale, sunt diforme, sunt lipsite de prejudecăți. Femeile sale sunt de departe tinere și bătrâne de când lumea, naive și cinice, treze și îmbătate. Femeile sale sunt fericite și disperate, eșuate și regăsite. Mesajele lor sunt vociferate sau ținute ascuns între faldurile spiritului.
„Ai să te obișnuiești, ai să vezi, dragostea mea. Orice lucru în viața asta trece. Niciodată să nu te agăți de lucrurile omenești, pentru că ele sunt vremelnice. Să te bucuri de tot ce ți se va întâmpla, de tot ce vei cunoaște și de oamenii pe care-i vei iubi și te vor iubi la rândul lor, pentru că toate astea vor ține numai o scurtă vreme. Să înveți să lași și să ierți, și să treci peste toate nefericirile, căci și ele sunt fragile. Să înveți să lași și să pierzi, pentru că nimeni și nimic nu-ți va aprține în afara sufletului tău”. Am ținut cu tot dinadinsul să notez acest mesaj. Am decis că mi-l voi tipări, pentru că mi-a atins niște simțăminte demult uitate. Am decis că voi reciti acest volum peste câțiva ani și îmi voi măsura intensitatea emoțiilor. Am decis să mă bucur de tristețea unei femei frumoase. Mulțumesc, Andrei Ruse!
Alte recenzii de la Andrei Ruse:
