„Epoca de fier” de J. M. Coetzee este istoria unei conviețuiri neverosimile, plasată în contextul tulbure al Africii de Sud. Doi indivizi cât se poate de diferiți, o fostă profesoară bolnavă de cancer în stadiu terminal și un alcoolic fără adăpost, ajung în acest roman la un numitor comun: amândoi sunt inutili și indezirabili, niște biete rebuturi sociale.
Romanul este scris sub forma unei lungi scrisori către fiica emigrată, pretext sub care doamna Curren – profesoara – ține, de fapt, jurnalul ultimelor sale zile. Dacă scrisoarea va parveni fiicei depinde integral de straniul mesager ales, Vercueil – bărbatul aciuat pe lângă (iar la final chiar în) casa bolnavei.
Apropierea morții impune doamnei Curren o lungă privire asupra vieții proprii, din care zona cea mai luminată, conchide ea, o reprezintă copilul născut și crescut. Femeia simte recunoștință pentru răstimpul trăit și din această recunoștință continuă să adune energia necesară gesturilor mecanice ale gospodăririi casei și trupului trădător.
Dar ultimele gânduri ar fi sărăcăcioase, dacă s-ar opri numai asupra propriei persoane, mai ales când moartea alege chiar din proximitate tineri netrăiți, adolescenți de culoare prinși în lupta cu sistemul apartheid. Gândind la lumea cu care nu mai este în armonie (nici fizic, nici spiritual), Curren folosește expresia epoca de fier, desemnând vremea cruzimii, a lipsei de empatie, a copiilor ce-și resping părinții în încercarea de a nega destinul căruia aceștia i-au hărăzit.
Autorul a iubit paralelele în acest roman: femeia e asaltată din interior de cancer și din afară de neașteptatul vagabond Vercueil, iar cancerul pare că roade din femeie, însă și din întreaga țară. La fel de evident este și exercițiul de stilistică al autorului în momentele de introspecție sau de pură verbozitate ale eroinei. Acțiunea însă stagnează după câteva elemente șoc menite să o trezească pe Curren din indiferența ei de om alb și protejat de sistem.
Probabil că, dacă vă sună bine următorul fragment despre cancer, vă va plăcea cartea în întregime: „De m-ar deschide, m-ar găsi goală, ca o păpușă, o păpușă în care șade un crab lingându-și buzele, amețit de năvala luminii.” Dacă treceți testul propus, citiți cartea acestui final de viață care nu stă, cum ar fi de așteptat, sub semnul singurătății totale, ci, după cum spuneam, al unei prietenii improbabile, salvatoare.
Însă, dacă nu sunteți convinși, nu renunțați la J. M. Coetzee, ci luați de citiți „Dezonoare”, o carte care merită toate aplauzele, indiferent de gusturi.
Alte recenzii de la J. M. Coetzee:
