Cărarea pierdută este singurul roman finalizat al lui Alain-Fournier, unul cu tentă autobiografică. Construit în trei părți încă din 1905, va fi publicat mai târziu, în anul 1913, fiind foarte aproape de a primi premiul Goncourt.
Alain-Fournier este pseduonimul literar al unui tânăr scriitor francez, Henri Alban Fournier, cu un destin tragic, murind la doar 27 de ani. Cu toate acestea, va fi un model pentru unii autori români ca Ionel Teodoreanu, Mircea Eliade sau Mihail Sebastian.
Cartea poate fi considerată, de asemenea, un Bildungsroman datorită transformării lui François și a prietenului său, Meaulnes, din tineri școlari în adulți responsabili. Însuși titlu induce ideea unui drum al maturizării, care duce spre găsirea iubirii adevărate. În original, titlul romanului este ,,Le Grand Meaulnes”, sugerând măreţia protagonistului.
François și Meaulnes sunt studenți la Cursul Superior de la Sainte-Agathe, școală întreținută de către domnul Seurel. Trăind într-o comunitate relativ mică, de școală se ocupă și Millie, soția domnului Seurel și mama lui François.
Acțiunea se petrece în Franța, între sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Pentru a păstra misterul, pe tot parcursul romanului, se menționează un an incomplet: 189…
Fiind unul dintre elevii mai mari ai școlii, Augustin Meaulnes dorește să îi conducă de la Gară către casă pe bunicii lui François, singur. Întrucât pornește pe un drum care nu îi era cunoscut, se rătăcește și ajunge pe un domeniu misterios. Luat drept un invitat oarecare, acesta petrece la o nuntă a cărui sfârșit va fi incert. Este fermecat de cele întâlnite, printre care și de Yvonne de Galais, o tânără bogată.
,,cînd ai comis deja – zicea el – o greșeală de neiertat, te cuprinde amărăciunea și te gîndești așa: <<Există totuși pe lume și oameni care m-ar ierta>>. Şi-ți închipui oameni bătrîni, bunici plini de îngăduință care sînt convinși dinainte că tot ce faci e bine.”
Odată întors, va pune la punct un plan bine gândit care să corespundă cu drumul către acest domeniu. De-a lungul acestui proces îi va fi aproape prietenul său.
După plecarea lui Meaulnes, François îi va simți lipsa din ce în ce mai mult, observând, de altfel, că scrisorile de la el încep să se rărească. Când François va ajunge profesor la școala la care cei doi s-au cunoscut, va fi posibilă reîntâlnirea.
Dincolo de un final total neașteptat și de un stil de a scrie lin, călduros, Fournier dă exemplu unei prietenii lipsite de interes, care rezistă lipsei de comunicare și timpului.
Alte recenzii de la Alain-Fournier:
