E prima mea întâlnire cu Camus și, deși nu-s impresionată, o să mă ambiționez să citesc și Străinul. Ciuma a fost scrisă pe un ton prea impersonal pentru gustul meu. Ca o cronică de ziar. Cronica unei epidemii. Totul e redat ca privit printr-un obiectiv. Un obiectiv situat undeva deasupra, neatins de disperare și impotență. Nu sunt multe de povestit pentru că acțiunea se poate rezuma la: am venit, am văzut, am murit…
E o analiza a gândurilor, paralel cu a gradelor epidemiei. Nu e chiar o analiză a emoțiilor. Pare că epidemia a pus inima naratorului la păstrare. Consemnează faptele și gândurile, dar implicațiile emoționale sunt lăsate la latitudinea cititorului. Pe fondul epidemiei, Camus analizează relațiile interpersonale. De la atei, la preoți convinși de existența lui Dzeu, de la doctori remarcabili, la portari analfabeți, de la justițiari luptători pentru dreptate la ticăloși urmăriți de lege, de la soți, amanți, tați, până la oameni singuri și dezamăgiți, Camus colectează gânduri și desenează frica în zeci de ipostaze. Pe măsură ce ciuma se răspândește, disperarea oamenilor crește, ajung ambele la un moment de maxim și apoi stagnează. Care va ceda prima? Boala sau umanitatea?
Ciuma lovește micul orășel algerian, Oran. Autoritățile întârzie aplicarea restricțiilor, iar când realizează rapiditatea cu care boala se răspândește este deja prea târziu. Orașul este carantinat. Închis total. Nimeni nu intră, nimeni nu iese. Oamenii sunt despărțiți de cei iubiți și nevoiți să se confrunte cu o boală nemiloasă și dureroasă care nu ține cont de statut social când face victime. Nu este chiar o luptă disperată, deoarece sunt foarte puține măsuri pe care oamenii să le poată aplica, e mai mult rezistență în fața disperării și a morții.
Ciuma este o carte despre moarte, dar și despre modul în care alegi să trăiești în situații extreme. Fugi, te detașezi, renunți, ajuți, lupți? Câți dintre cei închiși vor avea curajul să înfrunte această boală necruțătoare și să-și ajute semenii? Merită să te sacrifici pentru alții? Merită să trăiești fără dragoste? De la bebeluși inocenți până la bătrâni senili, toată lumea atinsă de boală moare, fără discriminare.
Camus ne poartă pe o scară ascendentă a durerii care după ce atinge punctul maxim al neputinței și al acceptării dezastrului, la final, doar cu o întoarcere de foaie să ne ofere o rază de soare și mult optimism. Până la urmă toți murim, dar important e cum trăim.
Alte recenzii de la Albert Camus:
