A circulat prin online un articol care te instiga să-ți imaginezi un scenariu al unei vieți într-o epocă și un spațiu din trecut în care ți-ar fi plăcut să trăiești. Și la prima idee, chiar m-am gândit serios în ce epocă și pe ce meleaguri mi-ar fi plăcut. Dar citind Taiko am realizat cât de ușor îmi e să răspund la întrebarea asta. Acolo mi-aș fi dorit. Aș fi avut, probabil, o viață scurtă de vreo 20 de secunde, dar aș fi murit onorabil. 😀
Mi-am dorit mult să citesc Taiko, cu toate că Musashi a fost destul de dezmăgitoare pentru mine și nu m-a prins. Dar Taiko a avut un ritm mai alert, o plajă largă și foarte animată de personaje și o mai mare complexitate de intrigi, tactici militare, introspecții și reguli de conduită și Japonia nu m-a dezamăgit. Mi–era dor de un colț japonez și feudal, încorsetat de regulile din Codul Samurailor, de loialitate și ambiție.
Taiko este amplasată în secolul al 16-lea într-o perioadă în care shogunatul cădea în ruină și pe teritoriul Japoniei se desfășura o luptă haotică pentru putere între numeroasele provincii. Este vremea anterioară apariției lui Taiko, care a înlocuit într-un fel shogunatul, dar într-un mod mai democratic și mai lipsit de pretenții și a pus capăt războaielor interne. Shogunii erau dictatori militari, din clasa aristocratică, care își impuneau autoritatea prin forță armată, în timp ce Taiko a apărut ca regent al Împăratului, consilier principal imperial, și s-a ridicat din rândul țărănimii. Oameni inteligenți și hotărâți, caractere tari care s-au ridicat din praf și s-au acoperit de glorie prin fapte și tactică. Hideyoshi a fost cunoscut și ca Generalul-Țăran.
Este povestea lui Taiko, dar nu numai a lui, deoarece mai există două personaje principale ale căror destine sunt urmărite. Trei bărbați puternici, cu personalități diferite al căror scop a fost unificarea provinciilor și oprirea luptelor pentru supremație care distrugeau țara. Nobunaga, seniorul provinciei Owari, impulsiv, brutal și determinat, Ieyasu, seniorul provinciei Mikawa, liniștit, retras și inteligent și Hideyoshi, fără rang, provenit dintr-o familie săracă de samurai decăzuți, transformați în țărani agricultori, cinstit, loial și genial, ajuns șef militar și vasal al lui Nobunaga.
“Ce faci dacă pasărea nu vrea să cânte?” Oda Nobunaga a răspuns: “Dacă nu vrea să cânte, am să o ucid să cânte” ; Toyotomi Hideyoshi a răspuns: “Dacă nu vrea să cânte am să o învăț să cânte”; Tokugawa Ieyasu a răspuns: “Dacă nu vrea să cânte, am să aștept până va vrea să cânte”.
Într-o lume violentă și sângeroasă, plină de trădări și crime, războinicii brutali își căutau liniștea și pacea jucând rol de Maeștrii într-o Ceremonie a Ceaiului, un scurt răgaz de meditație, o pauză de la haos și confuzie. Samuraii, îngăduindu-și o clipă de liniște, treceau hotarul cruzimii, în cealaltă jumătate, a armoniei și meditației, o jumătate elegantă și umilă a servirii ceaiului, unde zgomotul, lupta și frământarea nu aveau loc și erau anihilate total prin desprinderea de realitatea imediată. Contrastul dintre viața lor plină de sânge și liniștea unei ceainării era total, iar acesta era modul în care iși reîncărcau bateriile și își linișteau conștiința, înainte sau după o bătălie pe viață și pe moarte.
Cartea se întinde pe o perioadă de cinzeci de ani și urmărește ascensiunea lui Toyotomi Hideyoshi de la statut de țăran sărac și muritor de foame la cel mai înalt post posibil, Taiko. Cu ajutorul strategiei militare geniale, al alianțelor inteligente și al bătăliilor bine gândite, Hideyoshi, diferit de autoritarul, explozivul și severul Nobunaga, reușește să găsească calea de a-și atrage oamenii de partea sa. Este împins de la spate de loialitate și onoare, are un simț ridicat al dreptății, dar beneficiază și de viclenie și știe să–și aleagă bătăliile. Într-o perioadă în care contau doar rangul, descendența și averea, Maimuța a reușit să facă ceea ce alții nici nu visau. A evitat bătălii, negociind cu termeni de capitulare îngăduitori, s-a impus atât în război cât și pe timp de pace, luptând, construind, ducând tratative, iertând și pedepsind într-un stil dezinvolt și lipsit de îngâmfare aristocratică.
Mi-ar fi plăcut să se insiste mai mult pe latura personală și intimă a vieții lui Hideyoshi, care a fost în mare parte ignorată și superficial tratată, autorul făcând doar scurte referiri la soția sa și la numeroasele concubine.
Cartea are o intrigă complexă, sute de personaje, acțiune trepidantă, mai multe fire narative, necesită maximă concentrare, dar merită tot timpul. Fresca socială este atent detaliată, statutul social al fiecărei categorii în parte, amănunțit descris, situația politică urmărește realitatea istorică, dar pune accent pe caracterul și gândirea personajelor. O poveste despre onoare, curaj, loialitate și ambiții, dar și despre prietenie și trădare, visuri și eșecuri, dragoste și ură.
Bineînțeles că lumea fascinantă a Japoniei feudale este plină de povești și legende care încă așteaptă să fie puse pe hârtie. Cu toate că sunt multe momente decisive și de răscruce în carte care ar fi trebuit mai bine redate și explicate, Taiko reușește să surprindă atmosfera epocii. Ajuns general, Hideyoshi unește clanurile de samurai și oprește războaiele interne, epoca pe care a patronat-o este cunoscută ca Renașterea Japoneză sau ca Epoca de Aur. Ambițiile sale au fost mult mai mari decât unificarea Japoniei, a visat la tărâmurile împăraților Ming, dar destinul nu a fost de partea lui și i-a demonstrat că nu chiar orice dezavantaj poate fi întors în folosul său. În final, înțelegem cât de importantă este răbdarea și cât poate conta în înclinarea balanței.




