Inima omului este ultima parte din Trilogia fiordurilor, scrisă de Stefansson, în care acesta ne povestește cum era viața în Islanda în urmă cu mai bine de un veac. Probabil nici acum lucrurile nu sunt foarte diferite. Oamenii încă luptă cu frigul, cu nămeții, cu foamea. Încă își pun nădejdea în năvod și pești pentru a-și asigura supraviețuirea, încă își pun speranța în Dumnezeu și refuză să învețe să înoate. Cu ce te-ar putea ajuta înotul într-o mare de gheață?
Scrie frumos Stefansson, cântă, nu scrie. Nu-l interesează că-ți miroase a pește, poți strâmba din nas dacă vrei, el n-are timp de ipocrizie și aparențe. Stefánsson nu scrie de dragul artei. El scrie despre viață, poezii fără versuri, o înşiruire continuă de cuvinte; unele taie, altele mângâie, pe unele le scuipă şi pe altele le cântă, dar toate pe şleau, fără pudoare, fără perdea. „Căci unele cuvinte sunt mai bogate în culori decât toate curcubeile din cer.”
Te aruncă-n mijlocul viscolului ce rage de parcă ar vrea să-ți spargă țeasta şi te învață să cauți adăpost în capul unui personaj, te înghesuie acolo cum s-a înghesuit Iona în burta balenei. Te duce acolo şi îți arată cum bubuie inima şi cum dă sângele năvală-n vene. La unii neostoit, la alții molcolm, la unii ca valurile bătute de furtună, la alții lin ca-n puținele zile fără vânt, dar niciodată degeaba sau fără urmări. Îți arată bărbați care au înfrânt toate furtunile oceanului, zei pe mare, lupi de Atlantic, doborâți de imaginea unei suvițe brune ce atinge un obraz palid. „Că fără păcate, viața nu-i viață.”
Şi îți arată mai ales un băiat, fără nume, fără mamă sau tată, fără surori sau prieteni, singur, rătăcit în perdele de fulgi viscoliți. Un băiat care fuge, încearcă să scape, să uite de durere şi pierdere, de supliciu, de frig, de frică, de izolare, de mare, de dor şi de viața toată.
Copilul ăsta văzut de unii drept „bou, prost, idiot, îngrămădit şi tâmpit, cârpă şi clei, încurcă-lume, gunoi şi zdreanță”, are o privire de neuitat pentru alții şi creşte aşa frumos. Ia toată durerea şi tristețea pe care i le aruncă viața, toată mizeria şi răutatea şi le transformă în praf de stele, în gânduri şi emoții ce-ți fac sufletul să vibreze şi îți saltă inima-n gât. Copilul ăsta e atât de singur şi pierdut în lume încât nu vede decât ce-i bun în oameni, nu judecă, nu arată cu degetul, se lipeşte de oricine îi aruncă o vorbă, cântată sau mormăită, amară sau dulce, tăioasă sau blândă. Copilul ăsta vede viața într-un mod unic şi original, învață că-i făcută din lucruri mărunte şi ajută pe oricine-i iese-n cale cu vorbe şi priviri calde, că doar atât are. Şi știe mai bine ca un om mare cât contează o vorbă.
Stefansson ne oferă o călătorie în inima omului. O inimă sinceră şi curată de care ți-e imposibil să nu te lipeşti. Un om ca toți oamenii pe dinafară, nici prea frumos, nici prea urât, cam tânăr şi necopt, dar complet deosebit pe interior.
Viața îl tot împinge în situații limită, îl tot provoacă să rătăcescă drumul, are momente când simte că oricât ar lupta totul e inutil, iar sensul vieții îi tot scapă. Viața nu e linie dreaptă, nu e doar frumoasă sau urâtă, bună sau rea, viața vine ca un tăvălug peste el şi îl tot pune la încercare. Şi lui îi e frică că o să piardă şi ce n-are.
N-o să vă spun unde şi când începe cu adevărat băiatul să simtă că trăieşte şi că moartea nu-l mai pândeşte, dar vă dau un indiciu: nu e un loc!
Trilogia asta a fost terapie pentru minte şi balsam pentru sufletul meu.
Alte recenzii de la Jón Kalman Stefánsson:
