Din punctul meu de vedere romanul ”Piticul” scris de suedezul Par Lakerkvist este unul dintre cele mai bune parodii la adresa societății, o biciuire neîndurătoare care își înfige verdictele, voalate în cocoașa tuturor falselor concepte și idealuri ale fătărniciei umane.
Cu un filosofism de sorginte nitscheană, dulce-pișcător și chiar nihilist în anumite circumstanțe, Lakerkvist creează un artificial cadrul al acțiunii, aparent într-un stat italian renascentist, doar ca un prilej al expunerii punctelor sale de vedere care înțeapă, crucifică și sfărâmă cu o furie de nestăvilit. nu o face din dorința de a purifica specia umană, nici din dorința de a atrage un profilactic semnal de alarmă în calea iminentei prăbușiri. Este doar etalarea malițiozității care nu găsește fericirea în absolut niciun sentiment uman, cel puțin nu în cele mătăsoase, ci doar în cele tări și sângeroase.
Personajul principal al romanului lui Lakerkvist este în mod evident, Piticul, o creație dadaistă care pârjolește totul în calea sa.
Piticul este mai mult decât un amplu personaj care relatează povestirea la persoana întâi, Dincolo de complexitatea teoremelor, faptelor și conceptelor, enunțate voalat sau la vedere, piticul este întruchiparea glasului interior din sufletul fiecărui muritor, un labirintic alter-ego, a cărei sete de întuneric ucide vitraliile luminii înaripate.
Dintotdeauna ” cealaltă parte a nostră” în ciuda intensei noastre strădanii de a o ține ascunsă, irumpe prăvalnic în momentele de maximă vulnerabilitate a rațiunii.
Este un prilej de scoatere la lumină a tumtultoaselor simțăminte cotropitoare, pe care Lakerkvist le așează sub stroboscopul unei analize captivante și pertinente în care nu se implică fățiș doar pentru a îi lăsa pe cititori să aleagă partea prielnică a baricadei.
Finețea anumitor filosofări cu iz aristocratic asigură acestei cărți o aureolă care face ca această creație să fie mereu de actualitate.






