La ceas târziu, înșir aceste rânduri de suflet fericit. Mă copleșește un sentiment de mândrie pentru simplul fapt că reușesc să cunosc scriitori contemporani, contemporanii mei, care scriu bine. Și când zic bine, sunt în totalitate îndreptățită să îi declar oameni care au conținut și știu cum să-l transmită nouă, avizilor de slovă matură și corectă.
Oana David este una din cei care au reușit să mă cucerească iremediabil cu a sa scriere. M-a dus în povestea sa, în povestea unei bucureștence, care a crezut că lumea ei este bine așa cum este ea acum. Petreceri, haine, societate, statut, soț cu o avere plăcută, care nu îi cere declarații de dragoste și castitatea pusă sub cheie. Nu, Lulli trăiește undeva, o viață „plictisitoare”, chiar în preajma celui de-al doilea război mondial.
„Și de ce nu am rămas în seara ceea acasă?” Decizia de a ieși într-o seară, de a-l căuta pe soțul ei mult prea-ocupat de altcineva decât ea, i-a adus vântul rece din Europa Centrală, într-o uniformă neagră, ochii albaștri, acel sentiment care scoate tot ce este mai bun din tine – încredere și stoicism. Numele lui este Heinrich.
Mai multe detalii legate de soarta celor doi nu divulg, totul este mult prea delicios și intim, și nici nu vreau să atentez asupra acelei senzații de „eu și lectura mea”. Mai bine vă spun despre motivele pentru care ar trebui să citiți această carte. Întâmpin dificultăți oratorice când trebuie să vorbesc despre una de la care: nu am avut mari așteptări, în special pentru că este de debut, Oana David face primul pas în lumea scriitoricească; nu am citit nimic despre roman, autoare sau auzit ceva despre ele; cărțile de debut se consideră a fi o lansare în neant, nu știi niciodată ce parodie poți scrie/citi; este proaspăt ieșită din „cuptor” și nu există încă recenzii care ne-ar comunica, măcar subiectiv, dacă cartea își merită audiența. Am ales pur intuitiv, dar aș fi ipocrită dacă nu aș recunoaște că drapelele Reich-ului nu au dat din ochi, ador istoria și tot ce ține de secolul XX – pentru că a depășit orice așteptare, nu vă pot reda starea mea de încântare emoțională, dragul și uimirea mea.
Cât de plăcut este să citești un scriitor care emană încredere în ceea ce scrie, în cunoștințele sale în istorie, se simte ochiul cercetător nu doar în materie de evenimente, ci și în cel de conversație, construcția ideilor. Cu desăvârșire, un roman cu greutate, și la propriu, și la figurat, conținut inoxidabil în timp.
Și parcă ideea scenariului pare desprinsă din cele mai bune filme, de cult, cele care sunt originale până în măduva oaselor, dar în același timp are fler de familiaritate, de parcă ai mai simțit mândria și plăcere vizuală, imaginativă de prin alte cărți, cele scrise de Tolstoi, Zweig sau caracterele neobișnuit de atractive, ca cele structurate de Jane Austen.
Dacă ai împletit cosițe de mică, și știi cât ai de muncit până atingi idealul, împletitura istorică cu cea a ficțiunii a generat o coafură splendidă, care stă de minune pe creștetul autoarei. Atât de perfectă, încât te scoate din sărite acest fapt, nu am nici un fel de gând similar cu „e bună cartea, dar…”. M-am pomenit în mijlocul unor dialoguri care spun exact atât de cât este nevoie, descrieri care își merită osteneala, personaje care știu ce vor, cum sunt și nu pretind mai mult decât ar fi. Nici un cuvânt sau acțiune pe care le vrei citite pe diagonală, autoarea pur și simplu nu te lasă, atât de „răutăcioasă” este ea cu timpul meu.
Niciodată nu am crezut că pot da asemenea calificative cărților de debut, ele sunt puține la număr – Memorabile în totalitate. Lista mea de: scriitori români contemporani preferați – a crescut câteva zile în urmă cu încă un membru de vază.
Cu permisiunea voastră, mă retrag și vă doresc lecturi de calitate!




