Niciun prieten, doar munții este scrisă de un poet și jurnalist iranian de origine kurdă și acest lucru este evident în carte deoarece, în ciuda subiectului foarte dramatic, modul lui de a vedea lumea în care trăiește, formată din garduri de sârmă ghimpată și containere este unul romantic și plin de lirism. Chiar dacă este limba celor care l-au obligat să-și părăsească țara, a scris cartea în persană pe perioada detenției într-un lagăr de refugiați administrat de guvernul australian și este de fapt un strigăt de revoltă și un exemplu de rezistență umană.
Boochani este refugiat, a fugit din Iran din cauza regimului, nu spune foarte multe despre acest lucru, dar stabilește de la bun început că și-ar fi dorit să aibă mai multă tărie și să depună mai mult efort pentru a apăra drepturile kurzilor într-un teritoriu în care au trăit de generații, dar acum nu mai au loc. Fuge din Iran sperând că Australia îl va primi cu brațele deschise și îi va oferi șansa la un trai decent. Dar are parte de o adevărată Odisee la capătul căreia în loc de siguranță și normalitate îl așteaptă prizonieratul pe o insulă pierdută în Pacific, insula Manus din Papua Noua Guinee. Familii cu bebeluși, femei, bătrâni, bărci putrezite, furtună, foamete, boală, un adevărat coșmar – așa descrie Boochani călătoria lui din Indonezia până în insula Manus.
Cinci ani petrece autorul în acest lagăr unde orice activitate este interzisă. Nu au voie să citească, nu au acces la media, accesul la telefoane este restricționat și atent supravegheat, până și jocurile sunt interzise. Regimul aplicat refugiaților se bazează în primul rând pe tortură psihologică, pe lipsuri, izolare și declanșare de fricțiuni între deținuți, dar este aplicată și bătaia ca ultimă metoda de corecție. Politica guvernului australian te ia prin surprindere deoarece nu te-ai aștepta ca în timpul zilelor noastre, în secolul 21 astfel de metode pline de cruzime să mai fie aplicate și mai ales unor oameni care nu au greșit cu nimic. Privarea de libertate și de condiții minime de trai nu fac cinste acestei țări, care, paradoxal, a ținut să premieze această carte, dar în absența autorului deoarece îi este interzis să pună piciorul pe pământul ei.
Este povestea a sute de oameni care și-au pus speranța în ceea ce le-ar putea oferi această țară și au primit în schimb dispreț, ură și umilință, unii găsindu-și chiar sfârșitul pe această insulă.
Autorul nu a avut la dispoziție hârtie, cartea fiind scrisă sub formă de mesaje text pe telefon și transmisă către un prieten al autorului prin Whatsapp. Povestește într-un mod onest, dar revoltat despre suferința, umilința și durerea pe care le-a trăit în acest iad din Pacific. Deși lagărul a fost închis în 2017, nu a putut părăsi insula până în 2019 și abia în 2020 a primit viză pentru a trăi ca refugiat politic în Noua Zeelandă, dar nu va uita niciodată sistemul de opresiune, dezumanizare și lipsurile la care a fost supus fără motiv de guvernul australian timp de cinci ani, nu-și va uita prietenii care au murit acolo în timpul detenției.




