Mihai Duțescu, din câte am văzut, e născut în același an cu mine și probabil din cauza aceasta am vizualizat ceea ce construiește ca fiind realitatea în care am trăit și eu câțiva ani. Nu prea mulți că eram destul de tânără, dar am prins câte ceva din epoca de tristă amintire. Am prins și lipsurile, și cozile de la Alimentara, și bătăile educative. P-alea mi le amintesc cel mai bine. Pe unele poate le-am căutat cum mai zic românii, dar altele m-au lovit atât de neașteptat și atât de inexplicabil încât și acum după atâția ani mai dor. Aveam rol de sac de box folosit de ai noștri în loc de terapie.
Mi-a trezit nostalgia pentru ulița satului și curtea bunicii, pentru mâinile ei aspre, dar atât de blânde care îmi luau toată durerea. Și de pe genunchii juliți și din sufletul bulversat. Mi-am amintit de vacanțe de vară, de timp minunat și fără griji, de boacăne făcute de mine și bunătăți făcute de bunica, de fuga la scăldat, de cules cireșe, de mâncat nuci verzi, de nopți senine și calde și de prietenii de o viață.
Personajele mi-au dat senzația de destine mici, neînsemnate, monotone și resemnate. O senzație sufocantă de viață fără orizont. Liniară și fără așteptări. Perspectiva vieții sub comunism și a perioadei imediat următoare Revoluției este redată cu acuratețe, fără victimizări și patetisme. Autorul are un ton neutru, nu ridică piatra, dar nici nu-ți dă senzația că ar regreta sau ar simți nostalgie pentru acea vreme. Schițează o căsnicie ce se încăpățânează să reziste făcând compromisuri și evitând comunicarea, într-o continuă fugă după material, fără momente de respiro, fără relaxare. Nu există satisfacție sau mulțumire în această căsnicie, discuțiile sunt minimale și se învârt în jurul unor subiecte de natură materială, domestică și nevoie primară.
Par a fi la mâna unui destin implacabil, imposibil de schimbat sau îmbunătățit. Doi tineri căsătoriți, mutați în București din două sate din Bărăgan și drama neputinței lor de a se ridica peste medie, dar și eșecul lor ca familie. Pentru că vorbim de o mentalitate închistată, în care doar noțiunea de căsnicie există, dar nu există noțiunea de dragoste, de apropiere sau satisfacție sufletească. E o senzație de plumbuit și gri care se degajă din fiecare rând al cărții. Oamenii au responsabilități, au îndatoriri, dar pe plan sufletesc sunt uscați. Nu din răutate sau indiferență, din cauza educației și a culturii. Nu au avut contact cu aceste valori și le ignoră ca și cum n-ar exista. Chiar și prieteniile sunt bazate pe interese materiale meschine. Am empatizat mai mult cu Radu decât cu Angela care a fost avantajată de susținerea necondiționată a părinților, tot doar materială, din păcate.
Cărții nu-i lipsesc pitorescul și scenele care fac haz de necaz, dezvoltă un umor ironic și mucalit, tipic românesc și rustic ce mai înmoaie tragismul latent al oamenilor aflați în derivă ce se complac într-o rutină anostă în așteptarea unor evenimente ce i-ar putea scoate din anonimatul mediocrului. Perechea noastră constituie un detaliu dintr-un tablou la scară largă care dezvoltă o tipologie a omului mărunt, neînsemnat a cărui normalitate, întinsă pe toată perioada vieții, pare a rămâne în așteptarea paradisului de după colț care uită însă să apară. Vieți banale, șterse, impregnate cu o doză mare de rustic, fără nicio fărâmă de neprevăzut sau de solemn. Recomand.
