Gobi și eu de Dion Leonard este o carte în care autorul își povestește unul dintre cele mai frumoase și aventuroase evenimente din viața sa: întâlnirea cu Gobi, un cățel din deșertul cu același nume (de acolo și numele animalului). Este, de asemenea, și o carte de memorii, căci relatarea ultramaratonului din Gobi, unde a găsit cățelul (sau, mai bine zis, unde a fost găsit de cățel) alternează cu povestirea unor episoade autobiografice.
Totul începe cu ultramaratonul din deșertul Gobi, China, unde Dion aleargă 250 de kilometri în condiții inimaginabile pentru cineva neobișnuit cu astfel de evenimente. De la orele în șir în care trebuie să alerge până la frica produsă de moartea unui fost alergător care s-a prăbușit în mijlocul cursei, Dion descrie detaliat cum funcționează un astfel de eveniment sportiv.
Maratonul însă nu e altceva decât ocazia de a fi găsit de cățelușa Gobi. Într-una din zilele de alergare, o cățelușă se atașează de el și îl însoțește zeci de kilometri în cursă. Se creează astfel o legătură afectivă puternică între cei doi. Singurul obstacol care stă în calea lor e birocrația greoaie care nu-i permite s-o aducă acasă la el, în Anglia, precum și, ulterior, pierderea cățelușei. Va fi ea găsită? E totul doar o conspirație pentru a obține o recompensă mai mare? Atenția mass-mediei și a oamenilor de pretutindeni e uriașă.
Mi-a plăcut cartea pentru povestea în sine, o poveste unică, căci unde s-a mai văzut cățel care să-și aleagă stăpânul alergând cot la cot cu el într-un ultramaraton timp de zeci de kilometri? Din acest punct de vedere am apreciat originalitatea cărții, cu atât mai mult cu cât e un text nonfictiv – totul s-a întâmplat în realitate.
E o carte frumoasă prin valorile pe care le transmite. Din fiecare pagină răzbat speranța, prietenia, determinarea și, în primul rând, ambiția. Ambiția e motorul vieții lui Dion, un bărbat cu o copilărie tristă, cu un tată dispărut și o mamă bolnavă, care-și îneacă problemele în alergat.
M-a impresionat și valul de reacții pe care toată povestea l-a declanșat: atenția a zeci de jurnaliști, mii de dolari donați de persoane din toate colțurile lumii, ba chiar și implicarea cu tușe de fime de spionaj a oamenilor de stat (?) din China.
Totuși, n-am putut să nu mă gândesc că povestea e neverosimilă. Impropriu fie spus, căci e nonficțiune și e, orice ai zice, adevărată. Însă mi s-a activat la un moment dat simțul ridicolului: nu e ceva prea multă vălvă pentru o cățelușă, fie ea cât se poate de drăguță? Nu sunt probleme mai mari pe care să se concetreze presa și banii oamenilor în afara unui cățel, la urma urmei? Poate sună dur – dar mie mi-e greu să-mi imaginez fără să simt ridicolul atâtea eforturi, un an de căutări, mii de dolari și zeci de ziare de anvergură implicate într-o poveste, la urma urmei, destul de simplă: pierderea unui cățel.
Apoi, un alt lucru care m-a deranjat la carte e modul în care a fost spusă povestea. Am văzut că alții au lăudat-o, mie însă mi s-a părut anostă și lungită plictisitor de mult în mod inutil. Probabil că de aici și senzația de ridicol pe care am descris-o mai sus. S-a pus prea mult accent pe descrierea căutărilor, ceea ce e plictisitor. Nu știu în ce măsură era necesar să intre în atâtea detalii birocratice sau să repete anumite secvențe. Am observat încercarea de a introduce cititorul în suspans prin alternarea secvențelor din carte, încercare care mi s-a părut cam eșuată. Nu am simțit nevoia imperioasă de a afla dacă Gobi vine acasă cu avionul sau cu mașina și alte de detalii de genul. Poate că, în loc de o carte de aproape 300 de pagini, poveștii i-ar fi stat mai bine sub formă de un simplu documentar sau reportaj. Sau, cel puțin, o carte ceva mai scurtă.
În fine, personal cartea m-a plictisit, chiar dacă am simțit pe alocuri și bucurie, speranță, determinare, încurajare. Poate că e o lectură mai interesantă pentru cei care au urmărit evenimentul la momentul respectiv și au nevoie de o retrospectivă. Pe mine unul m-a lăsat, în mare, rece.
Alte recenzii de la Dion Leonard:
