Este a doua oară când citesc „Val și Cetatea Sufletelor”, la distanță de vreo 5 ani. Mi-a plăcut încă de prima oară, dar am citit-o pe plajă, la mare, și eram convinsă de pe atunci că mi-au scăpat multe lucruri importante. Îmi aminteam cu precădere de un balaur numit O care compunea versuri, și îmi aminteam două dintre ele, pentru că mă amuzaseră: „să zboare, las orice ființ’/direct în gura mea cu dinț'”. Cartea are mai multe personaje care vorbesc în versuri și rime, copilărești, dar ingenioase, și mi-au plăcut mult.
Ieri am citit-o a doua oară și mi s-a părut și de data aceasta amuzantă, frumos scrisă, cu imagini și idei vii și colorate pe care nu reușești să ți le scoți din minte (de exemplu imaginea cu coșul cu boabe de mazăre care se varsă și boabele se transformă în broaște, ca-ntr-o pictură suprarealistă, sau ideea transmiterii mesajelor prin vise), dar mai mult decât atât mi s-a părut o carte profundă, despre pierdere și despre maturizarea pe care pierderea o aduce cu sine.
Val este un băiețel de 10 ani care și-a pierdut de mai bine de un an bunicul. Îi este dor de el și află că există o lume în care ajung cei care nu mai sunt, și se decide să meargă acolo.
Pe drum întâlnește și alte ființe care au pierdut pe cineva sau ceva în trecut, dintre care unele povestesc cum au făcut față pierderii, altele se alătură lui Val în călătoria lui spre lumea celor care nu mai sunt. Călătoria este una plină de optimism, nu de durere sau încrâncenare, și unul dintre personaje anunță din capul locului că dacă nu va găsi lumea respectivă, nu va suferi, ci se va consola cu bucuria de a-i fi iubit pe cei pierduți. Împreună cu personajele, cititorii parcurg lumi fantastice, pline de originalitate, lumi fermecate și voioase, și de la fiecare ființă întâlnită ascultă câte o poveste sau câte un sfat.
Val și Cetatea Sufletelor este o carte veselă, plină de speranță, cu note de tristețe care nu te copleșesc, cu mult umor, multe versuri simpatice și niște desene originale făcute tot de autoare.




