Cu prima carte n-a reușit să mă convingă total, dar pentru că am fost perseverentă și am încercat și Refugiul timpului sunt în măsură să mă declar pe deplin satisfăcută. M-a încântat Gospodinov cu ipoteza propusă și cu ideile puse pe tapet. Și simt că nici măcar nu s-a străduit. Toată povestea a curs atât de lin și de firesc încât n-am avut parte decât de plăcere, fără ridicat din sprâncene și fără mustăcit. Ceea ce mie mi se întâmplă frecvent chiar și la autori pe care îi ador.
Dar să revenim la Gospodinov și la propunerea lui. Ce ne propune? Ne propune un referendum. Unul în care să votam deceniu în care ne-am dori să trăim, unul pe care l-am trăit deja, dar care ne-a rămas cel mai aproape de suflet, anii din viața fiecăruia în care am trăit și ne-am simțit cel mai bine. Decorul în care ne simțim acasă, care ne induce sentimental de pace sufletească.
Inițial, pare o soluție pentru oamenii bătrâni diagnosticați cu Alzeihmer, dar înaintând în poveste raportarea nu se mai face doar la această categorie. De ce? Pentru că există această tendință de a ne retrage către trecut, către vremurile în care fericirea ne era la îndemână, când ne simțeam iubiți, de folos și utili. Este o formă de protecție în fața cruzimii, greutăților și schimbărilor ce intervin în viața noastră constant. Un adăpost al timpului, un loc care ne face să ne simțim în siguranță, unde stabilitatea și continuitatea ni se par piese de căpătai. Pentru cei bolnavi, prezentul este o țară străină, pe care nu mai sunt capabili să o recunoască. Pentru cei sănătoși, prezentul e plin de primejdii și pericole și poate că un spațiu sincronizat cu vremurile fericite ar putea fi un tratament eficace care să ne permită să acceptăm realitatea, să ne ancorăm și adaptăm mai bine la ceea ce suntem nevoiți să trăim.
Dar nu e vorba numai de decor, ci și de povestiri, de întâmplări, de viața de zi cu zi, cu rutina, aromele, culorile, sunetele, bârfele, zvonurile, știrile oficiale, chipurile și lucrurile care ne erau familiare în acea vreme. Este o idee ce te duce cu gândul la o capsulă a timpului.
Împreună cu Gaustin, care este un personaj aproape fictiv, inventat de celălalt personaj al cărții – autorul însuși, înființează prima clinică a trecutului, iar succesul acesteia este covârșitor. Dar nu este o muncă ușoară. Trecutul e efemer, se evaporă ca un fum, e atât de ușor să-i pierzi aroma și atât de greu s-o recuperezi.
„Dar, în cazul mirosurilor, lipsește până și această experiență înșelătoare, nu există nicio bandă, niciun mecanism de înregistrare, niciun dispozitiv care să fi fost inventat pe parcursul mileniilor, oare ce-a păzit umanitatea?”
Trecutul este folosit de Gospodinov în scop terapeutic. Îl reînvie, îl recompune. Dar nu este sigur că ar trebui să facă asta. E oare o idee bună, o să aibă rezultate pozitive?
„Și, de fapt, câte trecuturi poate suporta un om?”
Din Zurich până lângă Sofia apar clinici ale trecutului ca ciupercile după ploaie în care oamenii își redesenează trecutul în detaliu. E o încercare disperată de a salva ceea ce nu poate fi salvat. Este o răzvrătire împotriva morții, a procesului ireversibil de îmbătrânire. Aceștia sunt principalii inamici împotriva cărora Gospodinov își duce bătălia. Dar dintre aceștia doi, bătrânețea este cea mai urâtă, deoarece îi lipsește strălucirea, este plină de pete, riduri, zbârcituri și nu-ți oferă decât o singură soluție: întunericul, necunoscutul.
Altă problemă la care Gospodinov se gândește și pe care ne-o propune pentru dezbatere este ce se întâmplă cu trecutul personal al omului când acesta moare? Nimeni nu-l colecționează sau cumpără. Oare am putea deschide fabrici de reciclare a trecutului? Ar trebui înființate niște Arhive ale trecutului pentru fiecare persoană în parte?
„Unde se duc toate acele povești începute și neterminate, acele legături întrerupte, care sângerează încă, toate iubirile amputate?”
Oamenii sunt alcătuiți din bucăți, bucăți ce sunt reprezentate de amintirile celorlalți. Imaginați-vă un Frankenstein croit din amintiri ce provin de la sute, mii de personalități diferite, un amalgam de idei, gânduri și păreri incompatibile ale unei mulțimi despre un singur individ, același individ. Avem nevoie de un loc în timp pentru a nu ne pierde curajul în fața vieții și implacabilității ei? Este aceasta soluția pentru a trăi fericiți? Avem nevoie de lucrurile mărunte, considerate câteodată chiar inutile, de amănunte pe care le treceam cu vederea în trecut pentru a ne simți compleți acum în prezent?
Nu există zei pentru memorie sau uitare și poate că ar fi timpul să apară deoarece acum Pământul este bătrân și începe să-și piardă amintirile, să uite. Avem nevoie de mărturia trecutului pentru a putea ține piept dificultăților prezentului și pentru a accepta nesiguranța viitorului.
Alte recenzii de la Gheorghi Gospodinov:
