Oare o să putem înţelege războiul vreodată cei ce nu l-am trăit?
Au existat deja pe lume mii de războaie(nu demult am citit că au fost numărate mai bine de trei mii- şi mari, şi mici) dar războiul a rămas unul dintre cele mai mari mistere ale omenirii. Nimic nu s-a schimbat. Eu încerc să micşorez marea istorie până la nivelul omului de rând ca să înţeleg ceva. Dar chiar şi pe acest teritoriu aparent restrâns şi uşor de cercetat- teritoriu unui singur suflet omenesc- totul e încă mai greu de înţeles , mai puţin previzibil decât în istorie. Pentru că sub ochii mei trăiesc lacrimile şi emoţiile vii ale omului.
Svetlana Aleksievici adună în cartea Războiul nu are chip de femeie mărturiile cutremurătoare ale femeilor care au luptat în al doilea război mondial. O muncă grea, pentru că unele nu vor să-şi mai amintească sau să mai povestească atrocităţile trăite. Un război care pe multe le-a maturizat într-un mod brutal, au plecat copile pe front la 14-18 ani când încă nu ştiau ce-i viaţa şi au venit înapoi marcate pentru totdeauna.
Autoarea creează prin ochii femeilor imaginea războiului: locul unde totul e gri, e doar durere, foame, pierdere, epuizare, sânge, moarte.
Știți la ce mă gândesc? Ascultați ! Din perioada cât a durat războiul – și a durat foarte mult, patru ani- nu-mi amintesc nici de păsări, nici de flori. Firește că au fost, dar eu nu mi le aduc aminte. Ca să vezi… Ciudat, nu-i așa?… Oare filmele de război pot să fie color? Acolo totul era negru. Numai sângele are altă culoare, doar el e roșu…
Toate au plecat pe front mânate de o dorinţă nebună, de a face ceva pentru ţara lor, de a nu se lăsa călcate în picioare, multe s-au întors decorate cu medalii dar mutilate la suflet, dacă nu fizic, la fel cum multe nu s-au mai întors.
Un război care le-a marcat pe viaţă, tânjeau să se simtă femei, vedeau în jur doar sânge şi moarte, aveau părul tuns scurt, haine şi cizme prea mari, lenjerie bărbătească. Un război care a ucis tot ce era femeiesc în ele, multe nici nu mai putut să devină mame apoi. Un război dus cu ele însăşi, după victorie, pentru a uita, pentru a redeveni femei.
Nouă ni se părea că pe pământ va fi de-acum întotdeauna pace, că nimeni n-o să mai vrea niciodată război, că toate proiectilele trebuiau distruse. La ce mai foloseau? Ne săturasem să tot urâm.
Şi cât de mult vroiam acasă! Cu toate că nu aveam acolo pe nimeni, nici mamă, nici tată. Casa e ceva mai mare decât oamenii care trăiesc în ea, mai mare decât însăşi casa, construcţia. E ceva…
Războiul nu are chip de femeie este o carte pe care o citeşti cu emoţie în suflet, cu lacrimi în ochi şi ţi se pare ireal ce multă suferinţă, mizerie, foamete, disperare, moarte au înfruntat aceste femei.
Lectură plăcută !!!
Alte recenzii de la Svetlana Aleksievici:
