Pe insula din nord-estul Norvegiei vine o furtună puternică și tot mersul firesc al lucrurilor se prăbușește.
După ce patruzeci de bărbați dispar pentru totdeauna în apele nemiloase ale mării, Vardø devine o așezare a “amazoanelor”.
Abia când se strâng toate în biserică, Maren înțelege: aproape că n-a mai rămas niciun bărbat în satul lor. (p.22)
Deși sunt obișnuite cu munca dură a gospodăriei, femeile nu au fost niciodată nevoite să își procure singure hrana. Cel puțin nu cea principală.
Ele doar stăteau pe mal și preluau capturile din bărcile bărbaților.
Așa că acum nici măcar nu au timp suficient să-și conștientizeze pierderea, să jelească și să se simtă debusolate, pentru că trebuie să-și suflece mâinile și să lupte pentru supraviețuire.
Niciuna dintre femei nu duce o viață de huzur și lene, însă mișcările pe care le fac acum sunt diferite, împing înainte și se opintesc să tragă înapoi, toate resimțite în umeri și brațe și alunecând pe gât și mai jos de spinare.
[…]Primul năvod […] îl desfășoară ca și cum ar întinde cearșafuri curate pe pat și îl aruncă în apă.(p.55)
Dar nu se anunță nimic bun a ieși de aici.
Pentru că femeile nu sunt ca și bărbații, nu-i așa?
Ele nu pot sau ADN-ul lor nu le permite, fie nu vor, nu știu sau pur și simplu nu le interesează să fie unite în durere, să se ajute, să se susțină mai ales acum!
Nu, nici vorbă de așa ceva!
Din contră: ele intră într-o competiție aprigă una cu cealaltă, deloc benefică, indiferent dacă înainte de tragedie le legau prietenia, familia sau pasiunile.
Ca și cum și-ar arunca între ele vina celor întâmplate.
Încet, încet povestea devine tot mai dureroasă și mai apăsătoare, mai ales când împuternicitul selectat de Lensmann-ul Cunningham intră în scenă ca să aducă ordinea și religia.
La fel ca în povestea moralizatoare a cuielor bătute în ușă la fiecare faptă rea, apoi scoaterea lor la fiecare faptă bună și dilema găurilor rămase, răul care este provocat prin unealta împuternicitului, riscă să nu mai poată fii vindecat niciodată.
Cel puțin nu în generația asta.
Toate visele, emoțiile puternice, dorințele și super puterile fiecăruia capătă conotații negative.
Tot ceea ce ar trebui să fie admirabil și miraculos este transformat în ceva greșit, condamnabil și grotesc.
- Am discutat despre tine. Toril te-a vorbit de rău.
- Ce contează?
- A zis că tu și Erik nu ați fost căsătoriți de-adevăratelea.[…]
- Dar a fost de față, a văzut că ne-am căsătorit.
- A spus că a fost o “uniune diavolească.(p.218)
Ca de obicei religia, credința și Dumnezeu însuși sunt folosite ca scuze pentru a ascunde fapte criminale, comportamente deviante și personalități psihopate.
Cartea are foarte multe tipare dar cred că una dintre lecțiile de viață pe care ni le dă este că “nimeni nu își cunoaște limitele până când nu le încearcă”.
Frica, logica, rânduiala lumii, “așa se face”, “așa e normal”, sunt doar scuturi frumos decorate pentru vederea publică.
Spatele scutului nu are niciodată imprimeuri și tocmai de acolo de unde stăm noi la adăpost se vede materialul brut.
Femei pe rug zice “întoarce scutul și arată lumii adevăratul tu”.
Doar așa îți vei putea admira propriile colorate, modelate și superbe imprimeuri.
Desigur, prețul plătit pentru asta nu este niciodată suficient de mic!
Alte recenzii de la Kiran Millwood Hargrave:
