Condamnatul de Petru Sebastian Pleșa este romanul care nu surprinde prin titlul său neapărat, ci datorită lui se știe, încă de la început, un element esențial despre ceea ce se ascunde dincolo de copertă – și ea la fel de sugestivă. Încă din momentul în care rostești ”condamnatul” știi că urmează să cunoști unul. Și poți să-i bănuiești faptele. Cu toate detaliile acestea grăitoare despre poveste, merită să citești cartea, pagină cu pagină. De ce? Pentru că în spatele unei sentințe stă mult mai mult decât fapta incriminatoare, mai mult decât făptașul. E omul care are întotdeauna mult mai multe de spus decât arată dovezile – de care au nevoie autoritățile pentru a afla adevărul și a decide pe mai departe soarta celui învinuit.
Condamnatul este cartea pe care atunci când am citit-o m-a dus cu gândul la o altă poveste înduioșătoare. Ce au în comun Condamnatul lui Sebastian Pleșa și Înainte să te cunosc a lui Jojo Moyes? După părerea mea, cele două au câteva asemănări, motiv pentru care, ambele-mi sunt la fel de aproape de suflet și au reușit să mă emoționeze amândouă la fel de tare. Asemănările la care fac referire sunt legată de personajele principale masculine: ambele sunt ”condamnate”, ambii își acceptă soarta și reușesc să se bucure și să uite de suferință cu ajutorul protagonistelor pe care le au alături. Au parte de aceeași soartă, amândoi reușesc să schimbe viața cuiva. Doi condamnați ai destinului, doi nedreptățiți ai vieții. Atât de vinovați să fie? Asta să le fie răsplata pentru că au trăi o viață, unul plină de lipsuri, celălalt plină de durere. Dar fiecare dintre ei și-au pus îndeplinit misiunea: au oferit lecții de viață.
Povestea lui Bernard nu e una care te pregătește – nu menajează pe nimeni de realitatea acestuia – nici pe el, pe condamnat, nici pe cititor – curiosul care vrea să-i descopere adevărurile. Nu faci o călătorie în timp, nu ai parte de o incursiune trecut- prezent. Tot ce descoperi este datorită dialogului dintre cele două personaje centrale – unul vorbește despre sine, celălalt e legătura lui cu exteriorul, cu micile bucurii și cu viitorul său – tot ce a fost Bernard va fi scris într-o carte. El a acceptat să devină mai mult decât un condamnat, un ratat, un monstru, un nimeni. El va deveni o poveste – o dovadă clară a ceea ce a devenit – a schimbării, chiar și așa, privat de libertate. Poate că o să-mi sară lumea-n cap pentru ce scriu acum, dar acest Bernard, devine, prin povestea lui, un model să nu faci nimic din ceea ce a făcut el, dar dacă ajungi în situația lui, să-ți amintești asta: că te poți schimba, că închisoarea chiar te poate transforma într-o persoană mai bună – chiar dacă numai pentru tine, nu și pentru cei din jur.
Bărbatul stătea destins pe scaun, cu mâinile în buzunarele de la hanorac, cu picioarele încrucișate. Pe fața lui se citea o mare satisfacție. Cu căștile în urechi și ochii închiși, era rupt de tot ce-l înconjura. Își legăna ușor capul, pe ritmul muzicii. Totul dispăruse pentru el. (…).
E cel mai real tablou care îl evidențiază pe Bernard Robinson. Nici nu prea ai cum să-l găsești având în vedere unde se află și ce anume urmează pentru el. A săvârșit anumite fapte, a primit pedeapsă după pedeapsă. Și, într-un târziu, a învățat. Poate mai târziu, dar mai bine așa, decât niciodată. N-aș spune că pe fața lui e chiar satisfacție, mai degrabă eliberare, detașare. E imaginea unui om care doar așteaptă – știe că nu poate schimba nimic în realitatea lui, nu poate interveni asupra deciziei finale în ceea ce îl privește. Doar așteptă și se bucură de timp și de ceea ce îi mai poate încă înfrumuseța șederea în acel loc, îi mai poate lua gândul de la acel moment. E modul lui de a spune ”nu mai contează nimic, nu mai pun așa preț pe exterior, nu mă mai deranjează locația sau lucrurile atât de puțin importante”
Rachel este la începutul carierei de jurnalist și reprezintă editura care va publica viața lui Bernard Robinson. Azi la rând, Bernard a reușit să țină prima pagină a ziarelor, a devenit rapid un cel mai controversat făptaș. A ajuns un subiect fierbinte pentru presă și televiziune – nu mai era om, ci Monstrul și Bestia care-și merită soarta. Cât adevăr poate cuprinde o știre? Asta va descoperi Rachel. Va sta față în față cu cel mai de temut om și va trebui să-și facă treaba cât de bine poate – îndeplinirea acestui scop înseamnă mult și pentru cariera ei, dar și pentru editură – care speră să dea lovitura cu cartea despre Condamnatul Bernard. Va reuși să-și îndeplinească această misiune importantă. E lesne de înțeles că Rachel nu e în cea mai confortabilă postură. Experiența ar fi ajutat-o să nu mai simtă temă pentru ce și cum îl va găsi pe bărbatul pe care-l are de intervievat? Da, dar dacă nu ai oportunitatea de a începe, cum să capeți experiență? Necunoscutul generează anumite emoții cu care e nevoie să dai piept. Rachel se așteaptă la tot ce e mai rău, dar nu se dă înapoi de la această provocare – care va avea un final cu multiple satisfacții personale și profesionale. Sigur, nu se așteaptă la nimic bun și poate că nu ar fi avut parte de nimic din tot ce a urmat dacă ea nu era un om bun, o curajoasă, un jurnalist dornic să reușească prin propriile forțe.
Știe că-și va face treaba și că toate aceste întâlniri se vor termina în scurtă vreme. Ar trebui să se gândească la ceva mai mult: cum va fi ea după ce interviul se va termina? La început de drum fiind, vrei să te remarci profesional, nu-ți mai stă gândul la nimic altceva. Rachel nu se gândește mai departe de atât. Nici nu ia în calcul impactul pe care-l va avea Bernard asupra ei,
Cu ochii mari și curioși a privit împrejur. O masă, două scaune dintre care unul era ocupat și o cameră de supraveghere era tot ce se găsea înăuntru. Nici ciocănitul, dar nici salutul ei nu l-au întrerupt pe ocupantul camerei din ceea ce făcea. Pur și simplu, muzica era prea tare și-i acoperea orice zgomot. (…). Un tip de 40 și ceva de ani, tuns scurt, nebărbierit de o săptămână, cu riduri de expresie adânc imprimate pe față. Avea câteva cicatrici subțiri fasonate pe arcade și una pe buza inferioară. O altă cicatrice prelungă îi brăzda gâtul în dreptul gulerului tricoului cu Bob Sponge. Avea un nas acvilin, orientat puțin spre stânga, din cauza bătăilor încasate de-a lungul vremii. Pectoralii uriași îi tresăreau, din când în când.
Se spune că prima dată e mai greu. Și aici nu pot să spun că nu-i așa, căci situația pare să fie dificilă încă din primele minute petrecute în aceeași încăpere. Prima impresie contează? Nu! E doar un test – în care nu e nevoie de prea multe lucruri, nici măcar de cuvinte. Dacă toți ceilalți vizitatori ai lui Bernard s-au comportat ca niște oameni dezgustați de cel pe care-l au în fața lor, Rachel a fost excepția: nu tu grimase sau sentimentul că vrea să fugă și să nu se mai întoarcă. Emoții au avut amândoi. Dar nu a renunțat niciunul, nu s-au răzgândit și au tratat totul cu seriozitate. Cine să fie Rachel și care fi părerea ei despre Bestia – care nu arată ca una. E om, a trăit și fiecare experiență l-a transformat. Dacă în Bestie, Monstru sau altcineva(altceva) fiecare e liber să decidă. În esență, rămâne tot om – care a greșit, a plătit și-a repetat greșelii, iar sentința îl va forța să nu mai repete – și să nu mai rămână captiv în spațul care l-a ajutat să înțeleagă trecutul, să nu urască prezentul și să simtă viața ca fiind mai mult decât o perioadă limitată și condiționată.
Întrebările interviului primesc cele mai sincere și complete răspunsuri din partea lui Bernard – și multe dintre detaliile pe care le primește jurnalista Rachel nu fac parte din dosarul pe care ea îl deține încă de la început. S-a tot vorbit despre Bernard Robinson, dar nimeni nu deține foarte multe dintre informațiile pe care i le-a oferit femeii din fața lui. M-am gândit că Bernard poate folosi toată treaba asta ca fiind o spovedanie – nu are motive să-și mai ascundă viața de nimeni. Mai contează adevărul sau imaginea? Nu! Doar liniștea și împăcarea cu sine – că ți-ai spus adevărul – pe care pot să-l ia cineva în seamă sau poate să-și păstreze opinia dinainte de a afla adevărata poveste a Monstrului.
S-a născut în New York, dar nu a avut o copilărie frumoasă sau ușoară. Rămas fără niciunul din părinți, a ajuns pe străzi sau pe la alte familii. Când strada-ți devine ”acasă” și nimănui nu-i pasă de tine, înveți să te descurci. Nu mai contează că viața unui copil va fi precum o junglă – traiul e o luptă pentru supraviețuire, în care nu știi ce-ți rezervă ziua de mâine: libertatea sau vreo surpriză neplăcută. Bernard atât a știut, atât a făcut și-a mers mai departe cum a știut el mai bine. E de condamnat? Cel mai ușor e să condamni. Nu se naște nimeni cu dorința de a face rău, de a comite ilegalități. Cum niciun copil nu-și dorește să fie singur pe lume – și să fie nevoit să reziste singur într-o lume în care pericolele sunt la fiecare pas.
Cum a fost viața lui atunci când a fost închis pentru prima dată? Iadul pe pământ! Greu a fost totul, căci nu a avut parte de ședere liniștită, nu a fost lăsat în pace. Colegi de suferință au devenit abuzatorii lui și a fost nevoit să se adapteze, să învețe să se apere și să-și facă singur dreptate – la închisoare nu a avut parte de favoritisme, de ajutor sau clemență. Ultimul venit – cel mai chinuit, desfigurat dacă se poate. De mai multe ori. Închisoarea i-a spus doar ”ajută-te singur, scapă cum poți!”. Și așa a făcut – orice a însemnat asta. Când nu a mai fost ”de interes” pentru veterani, însemna doar că altcineva ia luat locul.
De ce a comis fiecare ilegalitate – incluzând aici toate faptele de care a fost acuzat? De nevoie, nu de plăcere. Forțat de împrejurări sa de oameni, nu din lipsă de ocupație, nu de prea mult bine acasă, nu de plictiseală. Nu ca distracție sau teribilism, ci din nevoia de a se salva pe sine. Poate nu prea are logică sau nu poate fi considerat ”salvarea de sine” un motiv bun de a încălca legea, dar atunci când pericolul își suflă în ceafă, ce poți să faci? Să accepți sau să schimbi ceva.
Cu toate astea, Bernard subliniază că nu este un învingător. E doar unul care a ajuns să fie închis – și care va plăti cu viața pentru tot ce a făcut. Nimic nu se iartă, nimic nu are justificare: nici faptul că de multe ori a fost legitimă apărare sau că a îndeplinit doar misiuni pentru alții. Din nevoie nici nu poate fi vorba. Nu se așteaptă decât la ceea ce i s-a promis și e menit să se întâmple. Eu am tot sperat la o minune, Bernard nu crede decât în ceea ce îi este scris.
— Nu încerc s-o duc niciunde. Din punctul meu de vedere, nimic, dar nimic, nu are nicio relevanță sau vreo direcție anume. Zeii au aruncat zarurile. Nu trebuie să conving pe nimeni, de nimic. Interpretarea sau comentariile le poți hotărî după. Îți dau tot ce îmi ceri, toți așii. (…). Eu nu sunt un învingător, sunt aici, a arătat el scaunul de care era încătușat. Singurul pe care l-am învins sunt eu însumi și asta probabil într-o oarecare măsura, deoarece nu am nici un model de comparație, iar modele scrise în cărți sunt sumare. Cu toții vom ajunge în coșul de gunoi al universului, cu toții vom fi uitați mai devreme sau mai târziu. Timpul omoară totul. Și, ca să parafrazez pe cineva: Posteritatea te va trata cu posteriorul. ”
Timpul petrecut împreună trece foarte repede – zilele se scurg pe nesimțire și vestea că foarte curând întâlnirile vor lua sfârșit, îi cam întristează pe cei doi. El a știu că merită o șansă – pe care i-a oferit-o fără să stea pe gânduri. De ce? Pentru că el nu prea a avut parte de multe șanse, iar când le-a căpătat, nu a profitat așa cum ar fi trebuit. Nu e cazul lui Rachel. Șansa de care spun nu e doar pe plan profesional. Datorită lui Bernard descoperă multe lucruri despre ea și relația de cuplu. Înainte de vizitele zilnice pentru interviu, Rachel știa ceva despre Bernard Robinson – opinie formată prin ochii altora. Ziua care anunță că despărțirea lor se apropie, totul e schimbat, opinia este alta – creionată în urma interacțiunii lor. Prin ochii lui Rachel, Bernard nu e ceea ce s-a spus, nu e așa cum a fost arătat lumii. Nu e Bestia, ci omul datorită căruia ea vede totul mai mult bine decât înainte de a-l întâlni. Nu pretinde că-l știe cu adevărat, dar cu siguranță, îl cunoaște mai mult (și mai bine) decât toată lumea care doar vorbește despre Bernard Robinson.
Am văzut la Bernard mai multă umanitate decât la multe persoane care nu sunt private de libertate, a aflat de la el cât de greu e să lupți cu furia, neputința și nedreptățile la care a fost supus, am văzut un om pregătit pentru ultimul rol al vieții care nu a uitat să râdă, să se bucure de priveliște, de bunătăți și de frumusețea femeii pe care o primește zilnic la el în ”sufrageria de lux”. Și mă întreb dacă moartea rezolvă problemele lumii, dacă prin ea se rezolvă violența, abandonul, singurătatea, nevoile, sărăcia, răutatea, lipsa de umanitate? Dacă ar fi atât de simplu…
Legătura dintre Rachel și Bernard va dispărea odată cu despărțirea iminentă? Povestea lor abia începe, oare are vreo șansă? Cum sfârșitul dă naștere unui nou început – oriunde ar fi să se petreacă, oricând și sub orice formă, reîntâlnirea va avea loc, mai devreme sau mai târziu.
Condamnatul demonstrează că nicio poveste nu e degeaba, nu e întâmplătoare, nu se spune în zadar. Condamnatul e și despre dorințe – care se împlinesc atunci când nu te aștepți, așa cum nici nu ai îndrăznit să speri. E despre cât de mult își dă voie să evolueze – și vezi cât de tare s-a schimbat doar în momente în care nu se mai înfurie, nu mai simte ură sau dorința de a învinovăți pe alții – sau condițiile sociale, când acceptă realitatea fără să spargă sau să plângă de să cutremură pământul sub el. Ce rost ar avea? Dar aceasta e una din concluziile la care se ajunge după foarte multe lupte interioare. Bernard nu-și mai poate schimba realitatea. Și chiar de-ar trăi minunea schimbării sentinței, asta nu ar însemna eliberarea dintre patru pereți, nici libertatea.
Condamnatul e și despre ce înseamnă libertatea, eliberarea, liniștea și adevărata fericire. Despere descătușarea de totală suferința, prejudecățile și greutatea lumii fizice. Bernard nu suferă că nu a trăit mai mult cu Rachel, dar se bucură de tot ce a trăit și timpul pe care l-a avut de petrecut alături de ea „Nu plânge pentru că s-a terminat, zâmbește pentru că s-a întâmplat.” – Dr. Seuss
Menirea vieții e să-i facă pe oameni să se găsească și să trăiască în câteva zile cât pentru o viață întreagă – pentru ca mai apoi, să se regăsească și să nu mai fie nevoiți să se despartă vreodată
Alte recenzii de la Petru Sebastian Pleșa:
