O dramă atât de frumoasă care îți va răscoli sufletul până la ultima vibrație!
Vei încerca sentimente nepământești și multe adevăruri despre viață te vor face să empatizezi cu personajele. Fie ele pozitive sau negative.
Nimic nu este povestit la întâmplare: fiecare detaliu e creionat atent, dedicându-i-se spațiu și cuvinte alese, pentru a putea fi așezat exact în forma perfectă care i se potrivește.
Viața, râul, piersica, mâna care o protejează și o oferă totodată, sunt punctele cheie în povestea cu un mare substrat simbolistic.
Natura e cea care dă viață, cheamă, leagă și dezleagă, care respinge dar și care dăruiește miracole.
Ea doar trăiește și oferă. Nu alege niciodată. Nu are alternative: Natura doar Este!
Noi suntem cei care: suntem ceea ce suntem datorită alegerilor pe care le facem. Mediile noastre înconjurătoare sunt doar stâlpi pe care putem alege să îi dărâmăm, să îi reconstruim, de care să ne sprijinim sau pe care să îi abandonăm.
Dar Viața ca un râu (care la fel de bine putea fii “Pădurea ca un labirint” sau “Livada ca o speranță”) are doar indicii care spun: speranța nu moare ultima ci câteodată ea moare prima!
Uneori, prima dată ne pierdem speranța și abia apoi începem să trăim cu adevărat, ancorați în realitatea imediată pe care trebuie să o înfruntăm aici și acum.
Exact așa povestește și Shelley Read: ca și cum totul i se întâmplă aici și acum. Azi.
Anticipă puțin și viitorul, însă doar atât cât să ne facă să sperăm într-o întorsătură mai optimistă a situației dramatice prin care tot continuă să treacă. Ea: Torie.
Torie pentru familie și prieteni și Victoria pentru sufletul ei maturizat prea devreme.
Torie rămâne orfană de mamă în aceeași zi în care își pierde și fratele mai mare și mătușa. Devine singura femeie din casă, la numai câțiva anișori, când nu înțelege absolut nimic despre viață.
După moartea mamei, bărbații se așteptaseră să alunec mutește în rolul ei – să le gătesc, să le șterg pișatul de pe toaletă, să le spăl și să le pun la uscat boarfele, să mă ocup de toate corvezile de prin casă, curte și grădină. Învățasem de la mama temeliile muncii în gospodărie, însă, la doar doisprezece ani, nu aveam de unde știi dacă executam satisfăcător corvezile, deși cu siguranță nu mă descurcam la fel de bine ca ea.p.45
Torie rămâne așadar în casă cu tatăl îndurerat, cu fratele mai mic Seth (care “se născuse cu răutate în el așa cum se născuse cu carne și oase”) și cu unchiul imobilizat în scaunul cu rotile. Împărțită între muncile casnice, livada de piersici, animale și grădină, ea are o rutină atât de rigidă care nu îi permite nici să gândească, nici să simtă.
Așa că atunci când îl întâlnește pe Wil (Wilson Moon) băiatul acela mexican cu pielea lui cea roșie, indianu’, un sălbatic murdar, respins de fiecare locuitor din Iola, Victoria își descoperă o sumedenie de laturi, firi, simțuri, pe care nu știa că le are: nu aveam habar de nimic, mai cu seamă de începuturile îndrăgostirii, de atracția inexplicabilă către un altul, de motivul pentru care pe atâția băieți nici nu-i bagi de seamă, în vreme ce câte unul te atrage inevitabil precum gravitația, și din momentul acela tot ce știi e să tânjești.p.17
Din acel moment rutina Victoriei și a familiei ei nu mai are același ritm. Ba din contră devine din ce în ce mai tensionată: Torie minte, se ascunde, fuge, face lucruri pe care nimeni nu se așteaptă să le facă. Nici măcar ea. Cât e de firească/scandaloasă, romantică/dramatică, strălucitoare sau devastatoare toată această poveste de dragoste a celor doi, doar soarta o va decide.
Și ea se dovedește a fii extrem de nemiloasă cu Victoria.
Speranța reînvie iar și iar doar pentru a muri de zeci de ori. Și de fiecare dată când o face firul de care se agață e tot mai subțire și mai subțire. Și deși drama, sau mai bine zis dramele care ni se proiectează sunt pline de încărcătură emoțională, Speranța,
așa cum e ea moartă și înviată, subțire și fără viitor, pare a se lupta încontinuu, cu toate micile și firavele ei puteri.
Exact ca un nou născut foarte, foarte prematur, a cărui supraviețuire este un miracol absolut care merită, fără doar și poate, să fie vocalizat întregii lumi.
Alte recenzii de la Shelley Read:
