Supraviețuitorul sau mărturia zguduitoare a unui deținut din lagărele naziste, e cartea care rescrie definiția rezilienței, dar și a întunericului ființei umane. Protagonistul, Wim Aloserij, un olandez în vârstă de 20 de ani, din frumosul Amsterdam ocupat de germani în 1943, în timpul celul de-al 2-lea Război Mondial, este obligat de Reich-ul nazist să plece în Germania la muncă, întrucât aceasta ducea lipsă de muncitori. Germania făcea asta cu toate țările pe care le invada ca să poată susțină mașina de război pe care o crease și care devenea tot mai greu de întreținut.
Ajuns acolo își părăsește după ceva timp postul, reușește să se întoarcă în Olanda, dar este prins și de acolo începe drama vieții sale. Wim a avut o viață grea încă din copilărie, cu un tată (vitreg) bețiv care îl bătea și îl tortura mental, forțându-l să se ascundă prin fel și fel de locuri ca să scape de el când ajungea beat acasă. La polul opus se afla mama cu care are o relație deosebită și sora lui pe care o adora.
Probabil că dificultățile copilăriei l-au pregătit ca să devină Supraviețuitorul celor trei lagăre de concentrare în care va fi închis până la finalul războiului în cei 2 ani. Scopul lui în tot acest timp a fost să supraviețuiască ca să poată spună mai departe ororile pe care le-au trăit el și ceilalți deținuți. Iar în continuare o să vă redau câteva dintre acestea pe care le-am notat și care m-au marcat teribil, așa cum sunt prezente în carte.
„În echipele de lucru din afara lagărului, conducerea găsise modalitatea de a împuşca un număr cât mai mare de deţinuţi „fugari”. Aceasta se numea Postenkette, cordonul. Gardienii trasau o linie imaginară între ei, de-a lungul marginii şantierului unde lucrau deţinuţii. Ori de câte ori un nefericit trecea peste aceasta, era împuşcat. Gardienii erau foarte creativi când era vorba să te facă să treci peste ea. Cu lovituri de ciomag sau cu minciuna că ai luat ceva — nu conta, atât timp cât încasau recompensa pentru împuşcarea unui deţinut care intenţionase să fugă: 50 de ţigări, o primă în bani şi patru zile libere. Kommando-urile se întorceau zilnic cu cadavre. Uneori, se ardeau chiar şi 100 de cadavre într-o zi.”
„[…] gardienii aveau acces la o Lagergärtnerei, o grădină de legume și mai multe sere, unde cultivau legume, ierburi și roșii pentru uz propriu. Firește, munca era efectuată de deținuți, care profitau cu recunoștință de această oportunitate. Făceau rost de legume pe care le schimbau apoi pe țigări. Suna bine, dar Wim a auzit ceva de la un Funktionshäftling care rămăsese cu el în noua sa baracă. Deținutul îl cunoștea pe „Leichen” Heini, cel responsabil de crematoriu. Spunea că erau peste 80 de incinerări zilnice. Și mai spunea că o parte din cenușă era adunată în mod regulat de membrii Kommando-ului de la grădină și folosită ca îngrășământ pentru grădina de legume și pentru sere. Wim preferase să se limiteze la pâinea și cârnații de care își făcea rost singur.”
„Imediat după ce au mâncat, oamenii au auzit o gălăgie teribilă venind dinspre barăcile de alături. Au văzut pe fereastră că o parte din Schonungsblock era golită: deținuții erau bătuți și mânați în careul de apel. Se furaseră alimente și nimeni nu știa cine era vinovatul. În orice caz, nimeni nu a deschis gura. Prețul a fost plătit de 600 de persoane. Era un ger de crăpau pietrele și se așternuse și un strat de zăpadă, dar asta nu l-a determinat pe făptaș să fie mai vorbăreț. Cam pe la miezul nopții, oamenii au primit ordin să se dezbrace. În dimineața următoare, când Wim s-a uitat pe fereastră, mai rămăseseră în picioare 18. Ceilalți înghețaseră de frig, muriseră sau nu erau departe de asta. În zilele care au urmat, cuptoarele crematoriului au ars zi și noapte.”
„După tortura zilnică a apelului nominal, deținuții obosiți care mai puteau să meargă se îndreptau spre barăcile lor, unde primeau, în gamelele ruginite, apa fierbinte, colorată. Nu puteau decât să spere că în aceasta se rătăcise, pe undeva, o bucățică de cartof sau de nap vechi. Pâinea livrată de brutarul din Husum devenise din ce în ce mai proastă de când venise Wim în tabără. În loc de făină, începuse să folosească rumeguș și făină din oase de pește – economisea astfel sute de Reichsmark la fiecare livrare și le băga în propriul buzunar. Nu conta. Toți deținuții înfulecau hămesiți pâinea cât puteau de repede.”
„Extractorul l-a trântit la pământ și a început să-i care lovituri cu bâta lui temută, de parcă era posedat de diavol. Sângele a țâșnit din urechile și din nasul victimei sale, ceea ce părea doar să-l incite pe torționarul său la și mai multă violență. Un gardian SS privea cu un rânjet larg cum Extractorul aplica lovitură după lovitură într-un corp din care bătaia alungase viața. Gardianul SS a răcnit că își pierde timpul și energia, deoarece omul era, oricum, mort. Satisfăcut, Extractorul și-a reluat patrularea de-a lungul șanțului, în căutarea unei noi victime. Cadavrul a zăcut acolo tot restul zilei, la doar câțiva metri de locul unde lucra Wim.”
„Unul dintre nenorociții care lucrau în vântul înghețat, la câțiva metri de Wim, era terminat psihic. Chiar în acea dimineață, colegii îl ajutaseră la apelul nominal și, împreună cu mai mulți prieteni, îl sprijiniseră în timpul drumului lung, dar era evident că se prăbușise în timpul lucrului. Extractorul avea nas bun pentru astfel de situații; a apărut curând lângă el și i-a dat un șut ca să revină pe picioare. Puțin mai târziu, sărmanul om a aruncat lopata și s-a lăsat să cadă în șanț, băgându-și fața sub apă. Prietenii săi l-au tras înapoi, în timp ce omul, cu ultimele sale fărâme de putere, striga:
— Vreau să mor! Vreau să mor! Nu mai pot continua!
Deținuții au explicat ce se întâmplase, sperând că vor găsi puțină înțelegere. Extractorul le-a râs în nas, dar nu și-a folosit imediat ciomagul. Omul disperat s-a aruncat din nou în apă, iar prietenii săi l-au scos a doua oară, riscându-și propriile vieți, întrucât trebuiau să continue să sape.”
Unde încape atâta răutate în om? Și unde încape atâta forță în el ca să facă față la așa ceva? Nu vă pot răspunde. Va trebui să descoperiți pe cont propriu, lăsându-vă răvășiți de povestea și dramele cuprinse în această carte.
O carte cu pagini grele care ar trebui să fie lectură obligatorie în școlile românești (și nu numai), mai ales în contextul apetitului european tot mai crescut după lideri ”salvatori, drepți și de neoprit, cu alură mesianică”. O carte testament a suferinței și sacrificiilor pe care avem datoria de a nu le uita și, mai presus, de a lupta la rândul nostru ca acele vremuri să nu se mai repete.
Alte recenzii de la Frank Krake:
