Un vers poate stârni zâmbetul printr-o rimă neașteptată, un personaj caraghios sau o poantă memorabilă. În această colecție de 50 de poezii haioase, fabule și epigrame întâlnești umorul lui George Topîrceanu, poveștile cu animale ale fabuliștilor, poezii amuzante pentru copii și satire mai vechi, cu replici ingenioase.
Am pus la început textele cu un umor ușor de urmărit, apoi poeziile scurte pentru cei mici, fabulele și epigramele pentru cititorii mai mari. Ultima secțiune include fragmente din versuri satirice clasice, pentru cei care vor să descopere și scriitori mai puțin citiți astăzi.
Poezii comice clasice cu poantă
Umorul clasic pune laolaltă animale care vorbesc, boieri cu pretenții absurde și personaje care își dezvăluie singure slăbiciunile.
1. Câți ca voi!
de George Topîrceanu
Sus, pe gardul dinspre vie,
O găină cenușie
Și-un cocoș împintenat
S-au suit și stau la sfat:
— Ia te uită, mă rog ție,
Cât de sus ne-am înălțat!…
Și deodată, cu glas mare,
Începură amândoi,
Să cotcodăcească-n soare:
— Nimeni-nu-mai-e-ca-noi!…
Nimeni-nu-mai-e-ca-noi!…
Dar de sus, din corcoduș,
Pitulându-se-ntre foi,
Mititel și jucăuș,
Le-a răspuns un pițigoi:
— Câți-ca-voi! Câți-ca-voi!…
2. Leul deghizat
de George Topîrceanu
Leul s-a-mbrăcat odată
Într-o piele de măgar,
Să colinde țara toată
Din hotar până-n hotar,
Ca să vadă cum se poartă lupii (marii dregători)
Cu noroadele-i blajine de supuși rumegători.
Deci, trecând el într-o seară la o margine de crâng
Ca un biet măgar nătâng,
Niște lupi, cum îl văzură, se reped la el pe loc
Și-ntr-o clipă îl înșfacă, grămădindu-l la mijloc.
— Stați, mișeilor! Ajunge, — că vă rup în dinți acuși!
(Strigă leul, apărându-și pielea cea adevărată.)
Astfel vă purtați voi oare cu iubiții mei supuși?…
Lupii, cunoscându-i glasul, îndărăt s-au tras pe dată,
Și de frică se făcură mici, ca niște cățeluși.
— O, măria-ta! Iertare!
Zise cel mai diplomat, —
Semănai așa de tare
C-un măgar adevărat!…
3. Boierul și argatul
de George Topîrceanu
Un boier, călare pe-o frumoasă iapă,
Trebuind să treacă într-un loc o apă
Peste-o punte-ngustă — și fiind grăbit,
Și-a chemat argatul și i-a poruncit:
— Ia-mi în spate iapa
Și mi-o trece apa!
— Nu pot, zise omul lăsând nasu-n jos.
— Hm! făcu boierul foarte mânios:
Leneșul la toate
Zice că nu poate…
4. Întrebare și răspuns
de George Topîrceanu
Rumegând cocenii de pe lângă jug,
S-a-ntrebat odată boul de la plug:
— Doamne, pe când alții huzuresc mereu,
Pentru ce eu singur să muncesc din greu?…
La-ntrebarea asta, un prelung ecou
I-a răspuns din slavă:
— Pentru că ești bou…
5. Cin’ s-a fript cu ciorbă…
de George Topîrceanu
Fratele nevestei unui negustor
A venit odată pe la casa lor,
Zicând că la noapte, mâine, cine știe,
Are gând să plece în călătorie
Și că, prin urmare,
Vrea să-și sărute sora la plecare.
— Ba să nu pui gura pe nevasta mea,
A strigat bărbatul, că intri-n belea!
— Și de ce să nu pun gura, măi cumnate,
Când știi că mi-e soră și că eu i-s frate?
— Poți să-i fii și tată! zise omul scurt, —
Cin’ s-a fript cu ciorbă suflă și-n iaurt.
6. Musca
de Alecu Donici
De la arat un plug
Venea încet spre casă
Și, la un bou pe jug,
O muscă se-așezase.
Iar ei, spre-ntâmpinare,
O altă muscă-n zbor
Îi face întrebare:
— De unde, dragă sor’?
— Și mai întrebi de unde!
Ei musca îi răspunde
C-un aer supărat.
Au nu pricepi ce facem?
Nu vezi că noi ne-ntoarcem
Din câmp, de la arat!
Spre laudă deșartă
Mulți zic: noi am lucrat,
Când ei lucrează-n faptă,
Ca musca la arat.
7. Momița și două mâțe
de Alecu Donici
În a momițelor țară
(Ce mai nu are hotară)
Odată judecătoare
Era o momiță, care
Chibzuia cu scumpătate
Cumpăna cea de dreptate.
Și iată că la momiță
Se arată două mâțe,
Zgâriate, încruntate,
În prigonire de moarte,
Părăsind al lor lăcaș,
Pentr-un bulgăre de caș.
Una strigă: „Socotește!
Cașul eu l-am fost ochit.”
Alta țipă: „Hotărăște!
Cașul eu l-am dobândit.”
— Stați! le zise lor momița.
În cumpăna de dreptate
Se va lămuri ființa
Pricinii de caș urmate.
Apoi cașul drept în două
Rumpându-l ea prea frumos,
Au pus întru amândouă
Cumpene câte un boț.
Dar când cumpăna ridică,
Vede c-o parte-i mai mică;
Mușcă, cearcă, chibzuiește
Și bine nu nimerește.
Acum partea cea mușcată
Nu trăgea ca ceialaltă;
Mușcând iar din acea grea,
Tocmai drept nu nimerea.
Și așa pân-în sfârșit
Tot în cumpene au tras;
Iar mâțele s-au trezit
Că din caș n-au mai rămas.
8. Racul, broasca și știuca
de Alecu Donici
Racul, broasca și o știucă
Într-o zi s-au apucat
De pe mal în iaz s-aducă
Un sac cu grâu încărcat.
Și la el toți se înhamă:
Trag, întind, dar iau de seamă
Că sacul stă neclintit,
Căci se trăgea neunit.
Racul înapoi se da,
Broasca tot în sus sălta,
Știuca foarte se izbea
Și nimic nu isprăvea.
Nu știu cine-i vinovat;
Însă, pe cât am aflat,
Sacul în iaz nu s-a tras,
Ci tot pe loc au rămas.
Așa-i și la omenire,
Când în obște nu-i unire:
Nici o treabă nu se face
Cu izbândă și cu pace.
9. Cîinele și cățelul
de Grigore Alexandrescu
„Cît îmi sunt de urîte unele dobitoace,
Cum lupii, urșii, leii și alte cîteva,
Care cred despre sine că prețuiesc ceva!
De se trag din neam mare,
Asta e o-ntîmplare:
Și eu poate sunt nobil, dar s-o arăt nu-mi place.
Oamenii spun adesea că-n țări civilizate
Este egalitate.
Toate iau o schimbare și lumea se cioplește,
Numai pe noi mîndria nu ne mai părăsește.
Cît pentru mine unul, fieștecine știe
C-o am de bucurie
Cînd toată lighioana, măcar și cea mai proastă,
Cîine sadea îmi zice, iar nu domnia-voastră.“
Așa vorbea deunăzi cu un bou oarecare
Samson, dulău de curte, ce lătra foarte tare.
Cățelu Samurache, ce ședea la o parte
Ca simplu privitor,
Auzind vorba lor,
Și că nu au mîndrie, nici capriții deșarte,
S-apropie îndată
Să-și arate iubirea ce are pentru ei:
„Gîndirea voastră — zise — îmi pare minunată.
Și simtimentul vostru îl cinstesc, frații mei.“
— „Noi, frații tăi? răspunse Samson, plin de mînie.
Noi, frații tăi, potaie!
O să-ți dăm o bătaie
Care s-o pomenești.
Cunoști tu cine sîntem, și ți se cade ție,
Lichea nerușinată, asfel să ne vorbești?“
— „Dar ziceați…“ — „Și ce-ți pasă ție? Te-ntreb eu ce ziceam?
Adevărat vorbeam,
Că nu iubesc mîndria și că uresc pe lei,
Că voi egalitate, dar nu pentru căței.”
Acestea între noi adesea o vedem,
Și numai cu cei mari egalitate vrem.
10. Șoarecele și pisica
de Grigore Alexandrescu
Un șoarece de neam, și anume Raton,
Ce fusese crescut su’ pat la pension,
Și care în sfîrșit, după un nobil plan,
Petrecea retirat într-un vechi parmazan,
Întîlni într-o zi pe chir Pisicovici,
Cotoi care avea bun nume-ntre pisici.
Cum că domnul Raton îndată s-a gătit
Se o ia la picior, nu e de îndoit.
Dar smeritul cotoi, cu ochii în pămînt,
Cu capu-ntre urechi, cu un aer de sfînt,
Începu a striga: „De ce fugi, domnul meu?
Nu cumva îți fac rău? Nu cumva te gonesc?
Binele șoricesc cît de mult îl doresc
Și cît îmi ești de scump, o știe Dumnezeu!
Cunosc ce răutăți v-au făcut frații mei,
Și că aveți cuvînt să vă plîngeți de ei;
Dar eu nu sînt cum crezi; căci chiar asupra lor
Veneam să vă slujesc, de vreți un ajutor.
Eu carne nu mănînc; ba încă socotesc,
De va vrea Dumnezeu, să mă călugăresc.“
La ast frumos cuvînt, Raton înduplecat,
Văzînd că Dumnezeu de martur e luat,
Își ceru iertăciuni și-l pofti a veni
Cu neamul șoricesc a se-mprieteni,
Îl duse pe la toți, și îl înfățișă
Ca un prieten bun ce norocul le dă.
Să fi văzut la ei jocuri și veselii!
Căci șoarecii cred mult la fisionomii,
Ș-a acestui străin atîta de cinstit
Nu le înfățișa nimic de bănuit.
Dar într-o zi, cînd toți îi deteră un bal,
După ce refuză și limbi, și cașcaval,
Zicînd că e în post și nu poate mînca,
Pe prietenii săi ceru a-mbrățișa.
Ce fel de-mbrățișări! Ce fel de sărutat!
Pe cîți gura punea,
Îndată îi jertfea;
Încît abia doi-trei cu fuga au scăpat.
Cotoiul cel smerit
E omul ipocrit.
Poezii scurte haioase pentru copii
Jocurile de cuvinte, animalele poznașe și micile întâmplări din familie se citesc cu voce tare. Unele rime sunt potrivite și pentru grădiniță.
11. Nelu
de Elena Farago
Dintr-un rest de prăjituri,
Nelu face firimituri.
Mama-l vede şi-l întreabă:
– Iar nu eşti copil de treabă,
Nelule, şi-mi faci gunoi?
Cum fu vorba între noi?
– Vorba noastră? hai să-ţi spun
Ca să vezi cum o ţin minte:
Să mă fac tot mai cuminte
Şi mai harnic şi mai bun!
– Şi de ce îmi faci gunoi?
– Pentru vorba dintre noi:
Eu acum fac firimituri
Pentru puii rândunicii,
Ca să aibă şi ei, micii,
Azi, la masă, prăjituri!
12. Șireata
de Elena Farago
Viorica, fata mamei
Cea cuminte și curată,
Și-a făcut, mâncând cireșe,
Pe furiș, pe șorț, o pată…
Și-acum stă-ntr-un colț și plânge:
„Doctorul e vinovat
Și c-o să mă certe mama,
Și că șorțul l-am pătat!”
Mama intră-ncet pe ușă;
Ea tresare și-ntinzând
Mâinile deasupra petei,
Plânge întruna suspinând.
– De ce plângi, fetița mamei?
– Plâng că doctorul ți-a spus
Să nu-mi dai deloc cireșe,
Și tu în dulap le-ai pus…
– Și tu plângi din lăcomie?
Ce rușine!
– Să mă ierți!
– Bine, dar să fii cuminte…
– Nici de șorț nu mă mai cerți?
– Care șorț? întreabă mama…
– Uite, ăsta: l-a pătat
Lăcomia pentru care,
Chiar acuma m-ai iertat.
13. Bondarul leneș
de Elena Farago
O furnică mititică,
Cât un grăuncior de mei,
Duce-n spate o greutate,
De trei ori cât bobul ei.
Pe cărare-n jale mare
Plânge un bondar ciapcin:
– Mor de foame
Și n-am poame
Și-aș munci,
Dar n-am stăpân!
– Hai și-mi cară din povară
Și sunt gata să-ți plătesc.
– Cum n-aș merge?! dar pe lege
Jur că nu pot să muncesc!
– Vai de tine! rușine
Leneșule cerșetor,
Nici de milă, nici de silă
Nu ți-aș da un ajutor!
14. Pedeapsa mâței
de Elena Farago
– I-auzi, draga mea păpușă,
Zgârâie mâța la ușă!
Dar eu nu-i deschid deloc,
Că sunt supărată foc.
A furat iar, ca o hoață,
Un întreg picior de rață,
Și-apoi, după ce i-a ros
Toată carnea, pân-la os,
A dus osul, binișor,
În cotețul lui Azor.
Ca pe el să-l bănuim
Și să nu îl mai iubim.
Și acum n-o bat, n-o cert,
Dar nu vreau deloc s-o iert.
Deși încă o iubesc,
Trebuie s-o pedepsesc.
C-a fost rea și dușmănoasă,
Și n-o las să intre-n casă.
15. Motanul pedepsit
de Elena Farago
Rândunica e plecată
După hrană pentru pui,
Cuibu-i singurel sub streşini
Şi prin curte nimeni nu-i.
Râde sub mustăţi motanul:
– Ce noroc! Păcat să-l scap!
Iute sus! Dar, poc, o piatră
Îl loveşte drept în cap.
Trist se tânguie motanul:
– Miau şi vai de capul meu.
Petrişor îl ia în braţe:
– Iartă-mă te rog, căci eu
Te-am lovit, şi rău îmi pare,
Dar de bieţii puişori
Ţie cum nu ţi-a fost milă,
Când săriseşi să-i omori?
16. Mămăruță, ruță
din folclorul românesc
Mămăruță, ruță,
Suie-mă-n căruță,
Și mă du la vale,
Pe mâță călare.
17. Iepuraș, coconaș
din folclorul românesc
Iepuraș, coconaș,
A fugit peste imaș,
Și s-a dus colo sus,
Sub o tufă s-a ascuns.
Dar Codău, un câine rău,
L-a gonit din cuibul său,
Și-a plecat supărat,
În cel codru-ntunecat.
18. Cățeluș cu părul creț
din folclorul românesc
Cățeluș cu părul creț,
Măi, Grivei, Grivei,
Fură rața din coteț,
Măi, Grivei, Grivei.
El se jură că nu fură,
Măi, Grivei, Grivei,
Dar l-am prins cu rața-n gură,
Măi, Grivei, Grivei.
19. Rățioara mea
din folclorul românesc
Rață, rață, rățișoară,
Rățișoara mea,
Unde mergi pe ulicioară,
Rățișoara mea?
Țipa, țipa, legănată,
Rățișoara mea,
Și-așa frumos îmbrăcată,
Rățișoara mea,
Cu papucii roșiori,
Rățișoara mea,
Cu bobocul subțiori,
Rățișoara mea.
20. Cântec la curcubeu
din folclorul românesc
Beu, curcubeu,
Galbenu’ e-al meu.
Beu, curcubeu,
Roșu’ e al meu.
Beu, curcubeu,
Verdele e-al meu.
Beu, curcubeu,
Vinătul e-al meu.
21. Pentru flori de primăvară
din folclorul românesc
Haideți după viorele,
Că sunt frumușele;
Haideți după ghiocei,
Că sunt mititei.
22. Cântec la greieraș
din folclorul românesc
Greier, greier, greieraș,
Mere mama la oraș.
Fii cuminte, nu cânta,
C-apoi ți-aduce ceva.
Nu cânta, nu cânta,
Că te-aduce cineva,
Și pe tine te-o mânca.
23. Cloșca
din folclorul românesc
Cot, cot, cot, fac și eu ce pot.
Cotcodac, cotcodac, puii să-mi împac.
Ciugulesc, mă zbârlesc și mi-i chem mereu,
Că nu-i las niciun pas fără mine, eu.
Fabule hazlii, animale și întâmplări de poveste
Într-o fabulă, povestea aparent simplă ascunde adesea o observație despre mândrie, lăcomie ori lipsa de judecată. Umorul vine din contrastul dintre vorbe și fapte.
24. Gâștele
de Alecu Donici
Cu o prăjină mare,
Țăranul gâște de vânzare
Mâna la târg.
Și drept să zic:
În cârdul gâștelor, spre buna îndemnare,
Grăbind la zi de târg, bătea ades cam tare.
(Dar unde de câștig sau pagubă s-atinge,
Nu numai gâștele, și omenirea plânge.)
Eu nu vinovățesc țăranul nicidecum;
Iar gâștele altfel aceasta judeca
Și, întâlnindu-se c-un trecător pe drum,
Așa striga:
— A! Ce necaz, ce osândire!
Asupra gâștelor ce crudă prigonire!
Privește, un țăran cum bate joc cu noi;
De astă-noapte el ne mână denapoi.
Lui, nătărăului, nu-i trece nici prin minte
Că are datorie a ne arăta cinste;
Căci noi ne tragem drept din neamul cel slăvit
Ce Capitolia din Rom’ au izbăvit!
Romanii, mulțămiți, au pus și sărbătoare,
Pentru așa a lor prea vrednică urmare.
— Și voi tot cu aceasta vreți
A lumii slavă să aveți?
Au zis acel drumeț.
— Strămoșii noștri…
— Știu,
Dar eu la vorba mea să viu:
Ce faptă vrednică voi ați făcut în lume?
— Nimica, însă noi…
— Că numai de fripture voi
Sunteți și bune.
Lăsați dar pe strămoși în pace:
Cu fapta e cinstit acel care o face.
Această fabulă a lămuri se poate,
Dar gâștele să nu se-ntarte.
25. Știuca și motanul
de Alecu Donici
Nu-i bine când pânzarul se-apucă de cusut,
Iar croitorul de țesut.
Și e desigur totdeauna
Că cine multe întreprinde
Nu scoate-n capăt nici pe una,
Ba încă râsul lumii adese își aprinde!
O știucă prea colțată, jaluză, de soi rău,
Văzând odinioară
Motanul de la moară
Cum șoarecii vânează… căzu la el mereu
Cu multă rugăminte, s-o ieie la vânat.
— Dar spune-mi: cunoști oare
Tu astă vânătoare?
O întrebă motanul. — Nu-i lucru minunat
— Răspunse mândră știuca — de-a prinde șoricei,
Când prindem costrășei!
— Prea bine; hai la treabă! Tu, dar, vei lua sama
Aproape de lăptoc,
Iar eu — zise motanul — mă duc să păzesc vama
Pe lângă poloboc.
Toți șoarecii din moară
Aice au să-ți vie; vânează și-i omoară.
Noroc! Noroc!
Mergând la loc, motanul s-a apucat de treabă
Și, foarte-n grabă,
Mulțime de șoricărit
El a vânat, a omorât.
Apoi și la tovarășa a mers, dar ce să vadă!
Mai, mai, murinda știucă, ciuntată, fără coadă,
Pe care șoarecii i-a ros,
Abia ruga, prin semne, s-o tragă pân’ la baltă.
Motanul, credincios,
A tras-o, dar îi zise: „Vecină! de-altă dată
Păzește-ți rânduiala:
Nu te-apuca de ce nu poți
În capete să scoți
Și nu-ți mai vârî botul unde nu-ți fierbe oala.”
26. Toporul și pădurea
de Grigore Alexandrescu
Minuni în vremea noastră nu văz a se mai face,
Dar că vorbea odată lemne și dobitoace
Nu rămîne-ndoială; pentru că de n-ar fi,
Nici nu s-ar povesti.
Și caii lui Ahil, care proorocea,
Negreșit că au fost, de vreme ce-l trăgea.
Întîmplarea ce știu și voi s-o povestesc
Mi-a spus-o un bătrîn pe care îl cinstesc
Și care îmi zicea
Că și el o știa
De la strămoșii lui,
Care strămoși ai lui zicea și ei c-o știu
De la un alt strămoș, ce nu mai este viu
Și p-ai cărui strămoși, zău, nu poci să vi-i spui.
Într-o pădure veche, în ce loc nu ne pasă,
Un țăran se dusese să-și ia lemne de casă.
Trebuie să știți, însă, și poci să dau dovadă,
Că pe vremea aceea toporul n-avea coadă.
Astfel se încep toate: vremea desăvîrșaște
Orice inventă omul și orice duhul naște.
Așa țăranul nostru, numai cu fieru-n mînă,
Începu să slutească pădurea cea bătrînă.
Tufani, palteni, ghindarii se îngroziră foarte:
„Tristă veste, prieteni, să ne gătim de moarte —
Începură să zică — toporul e aproape!“
— „E vreunul d-ai noștri cu ei să le ajute?“
Zise un stejar mare, ce avea ani trei sute
Și care era singur ceva mai la o parte.
— „Nu“. — „Așa fiți în pace: astă dată-avem parte;
Toporul și țăranul alt n-o să izbutească,
Decît să ostenească.“
Stejaru-avu dreptate:
După multă silință, cercări îndelungate,
Dînd în dreapta și-n stînga, cu puțină sporire,
Țăranul se întoarse fără de izbutire.
Dar cînd avu toporul o coadă de lemn tare,
Puteți judeca singuri ce tristă întîmplare.
Istoria aceasta, d-o fi adevărată,
Îmi pare că arată
Că în fieșce țară
Cele mai multe rele nu vin de pe afară,
Nu le aduc streinii, ci ni le face toate
Un pămîntean d-ai noștri, o rudă sau un frate.
27. Ursul și lupul
de Grigore Alexandrescu
Împărăția dobitocească,
Ca și a noastră cea omenească,
Statornicie vecinică n-are:
Toate supuse sînt la schimbare!
Din mînă-n mînă sceptrul se plimbă.
Cel de ieri mare astăzi e mic;
Leu pe urs bate, urs pe leu schimbă,
Dintr-o întîmplare prea de nimic.
De curînd ursu pe leu schimbase,
Și pe domnescul tron înălțat,
Cîrma în labe tare-o luase,
Și cu verzi tufe sta-ncoronat.
Dator eu însă sînt a vă spune
Că ursu-acela, măcar că urs,
Dar simtimente avea preabune:
D-al obștei bine era pătruns.
Fiarele toate-ndată ce-aflară
Că le-a dat cerul un stăpîn nuou,
Să se închine lui alergară,
Una c-o vacă, alta c-un bou.
Lupul în urmă spre tron se duce,
Și după vechiul bun obicei
Măriii-sale plocon îi duce,
Și înainte-i pune doi miei.
Într-o frumoasă precuvîntare,
Îi dovedește c-ar fi avînd
Niște hrisoave arătătoare
Ce-au făcut urșii, zău nu știu cînd.
C-aste hrisoave, pe piei de oaie
Scrise cu apă, spun lămurit
Cum au mers urșii la o bătaie,
Și cîte mure ei au jertfit.
Cu plecăciune apoi i-arată
Cum că din suflet s-a bucurat
De întîmplarea cea minunată,
De-ncoronare cînd a aflat,
Cum că dorește supus să-i fie,
Că totdauna el l-a iubit,
Că pentru dînsul vieți o mie
Să le jertfească e mulțumit.
Asfel de vorbe se zic în lume,
Însă drept formă se socotesc;
Căci fieșcine le ia de glume,
Care se uită cît se vorbesc.
Dar ursul crede, se amăgește,
În slujbe pune neamul lupesc:
Cum că prieteni are, gîndește,
Care persoana lui o slăvesc.
După o vreme leul se scoală,
Tocmai cînd urșii mort îl credea,
După o mare și lungă boală,
Vine să-și ceară tronul ce-avea.
Locuitorii se îngroziră;
Veste se duse pîn’ la palat;
Lupii îndată la lei fugiră;
P-al lor prieten toți l-au lăsat.
Taurii numai, ce niciodată
A-i fi prieteni nu s-au jurat,
Peste cinci sute veniră-ndată,
Pe crai și țară ei au scăpat.
Prea cu lesnire omul se-nșală!
Dar foarte mare face greșală
Cine la vorbe dă crezămînt.
Faptele numai ne dovedește
Fieștecine cît prețuiește,
D-avem prieteni și care sînt.
28. Cocostârcul și vulpea
de Gheorghe Asachi
Cocostârcul călători
La prânz de vulpe să cheamă,
Dar în loc d-ospăț cu spori,
Pe disc lat găsește o zamă
Limpede și chiar lătură,
Fără vo dumicătură.
Pasărea cu lungul plisc,
Vrând să mânce, toată-n disc,
Ostenește sărmănica
Și nu-nghite mai nemica;
Vulpea însă unde-atinge
Soarbe tot și-n urmă linge.
Cocostârcul supărat
Astă festă n-au uitat
Ș-a-nturna vrând neplăcută
Daună care au pățit,
Pe cea vulpe prefăcută
La o masă au poftit.
Vulpea vine chiar l-amiază
Și la vatr-amu s-așază,
Unde un miros priincios
Minea vulpei prânz gustos.
Dar bucate
Delicate
Vede-nchise întru un vaz
Ce-i cu lung și-ngust grumaz.
În el pliscul bine-ncape
Ca bucatele să pape,
Dar căscatul vulpei bot
Stă de prânz departe-un cot;
Deci cu foame și rușine
Leghioaia ni rămâne.
Cel ce vre pe-un alt s-înșele
Dese sufere mai rele.
29. Boul și vițeii
de Gheorghe Asachi
Pe ogor, un bou bătrân,
Ce iernasă c-un pic fân,
Primăvară,
Când se ară,
Deși giugul l-apăsa,
Pe-ncet brazda dispica.
Dar vițeii, ce-l videa
Cum o viespe ră-l împunge,
Strămurariul cum l-agiunge,
Scaii cum de el s-anină,
I zic: Ce tragi cea mașină,
Când cu noi lin ai păștea?
Boul însă: Feții mei,
Mintea voastră de viței
Nu agiunge a giudeca:
Cine plugul va purta
Care scoate din cea humă
Nutreț pentru a voastră mumă?
30. Țăranul și fiii lui
de Gheorghe Asachi
Sârguința ș-osteneală
Pre om nu dau de sminteală.
Un sătean înavuțit,
Având zile-amu puține,
Au chemat pre fii la sine
Și așa li au vorbit:
Vă păziți vodinioare
A nu vinde-acele ogoare
Ce părinții ni-au lăsat,
C-un odor e îngropat.
Nu cunosc locul chiar unde
Acel aur se ascunde,
Dar să știți că prin răbdare
N-a fi în zadar lucrare.
Săpați câmpul de cu vară,
De la zori și pănă-n sară,
Ogorul de-o palmă lat
Nu rămâie nescurmat!
Moare-apoi a lor părinte,
Fiii zisa având în minte,
Pre odorul să nu scape
Câmpul tot încep să-l sape,
Încât lucrul timpurie
Le aduce secerie.
N-află auru nicăire,
Dar în loc de moștenire
Sfatul fu mântuitor:
Că ostineala-i chiar odor!
31. Iarna pe uliță
de George Coșbuc
A-nceput de ieri să cadă
Câte-un fulg, acum a stat,
Norii s-au mai răzbunat
Spre apus, dar stau grămadă
Peste sat.
Nu e soare, dar e bine,
Și pe râu e numai fum.
Vântu-i liniștit acum,
Dar năvalnic vuiet vine
De pe drum.
Sunt copii. Cu multe sănii,
De pe coastă vin țipând
Și se-mping și sar râzând;
Prin zăpadă fac mătănii;
Vrând-nevrând.
Gură fac ca roata morii;
Și de-a valma se pornesc,
Cum prin gard se gâlcevesc
Vrăbii gureșe, când norii
Ploi vestesc.
Cei mai mari acum, din sfadă,
Stau pe-ncăierate puși;
Cei mai mici, de foame-aduși,
Se scâncesc și plâng grămadă
Pe la uși.
Colo-n colț acum răsare
Un copil, al nu știu cui,
Largi de-un cot sunt pașii lui,
Iar el mic, căci pe cărare
Parcă nu-i.
Haina-i măturând pământul
Și-o târăște-abia, abia:
Cinci ca el încap în ea,
Să mai bată, soro, vântul
Dac-o vrea!
El e sol precum se vede,
Mă-sa l-a trimis în sat,
Vezi de-aceea-i încruntat,
Și s-avântă, și se crede
Că-i bărbat;
Cade-n brânci și se ridică
Dând pe ceafă puțintel
Toată lâna unui miel:
O căciulă mai voinică
Decât el.
Și tot vine, tot înoată,
Dar deodată cu ochi vii,
Stă pe loc să mi te ții!
Colo, zgomotoasa gloată,
De copii!
El degrabă-n jur chitește
Vrun ocol, căci e pierdut,
Dar copiii l-au văzut!
Toată ceata năvălește
Pe-ntrecut.
Uite-i, mă, căciula, frate,
Mare cât o zi de post
Aoleu, ce urs mi-a fost!
Au sub dânsa șapte sate
Adăpost!
Unii-l iau grăbit la vale,
Alții-n glumă parte-i țin
Uite-i, fără pic de vin
S-au jurat să-mbete-n cale
Pe creștin!
Vine-o babă-ncet pe stradă
În cojocul rupt al ei
Și încins cu sfori de tei.
Stă pe loc acum să vadă
Și ea ce-i.
S-oțărăște rău bătrâna
Pentru micul Barba-cot.
Ați înnebunit de tot
Puiul mamii, dă-mi tu mâna
Să te scot!
Cică vrei să stingi cu paie
Focul când e-n clăi cu fân,
Și-apoi zici că ești român!
Biata bab-a-ntrat în laie
La stăpân.
Ca pe-o bufniț-o-nconjoară
Și-o petrec cu chiu cu vai,
Și se țin de dânsa scai,
Plină-i strâmta ulicioară
De alai.
Nu e chip să-i faci cu buna
Să-și păzească drumul lor!
Râd și sar într-un picior,
Se-nvârtesc și țipă-ntruna
Mai cu zor.
Baba și-a uitat învățul:
Bate,-njură, dă din mâini:
Dracilor, sânteți păgâni?
Maica mea! Să stai cu bățul
Ca la câini!
Și cu bățul se-nvârtește
Ca să-și facă-n jur ocol;
Dar abia e locul gol,
Și mulțimea năvălește
Iarăși stol.
Astfel tabăra se duce
Lălăind în chip avan:
Baba-n mijloc, căpitan,
Scuipă-n sân și face cruce
De Satan.
Ba se răscolesc și câinii
De prin curți, și sar la ei.
Pe la garduri ies femei,
Se urnesc mirați bătrânii
Din bordei.
Ce-i pe drum atâta gură?
Nu-i nimic. Copii ștrengari.
Ei, auzi! Vedea-i-aș mari,
Parcă trece-adunătură
De tătari!
32. Săniuța
de George Coșbuc
Neaua peste tot s-a pus,
A venit iarna drăguța,
Hai copii, pe deal în sus
Să ne dăm cu săniuța.
Câte unul, câte doi,
Ne suim în sănioară;
Fără cai și fără boi
Săniuța fuge, zboară.
Toți sunt rumeni la obraz,
Mulți coboară și mulți suie,
Unii râd, fac mare haz,
Alții capătă cucuie.
33. Cântec (A venit un lup din crâng)
de George Coșbuc
A venit un lup din crâng
Și-alerga prin sat să fure
Și să ducă în pădure
Pe copiii care plâng.
Și-a venit la noi la poartă
Și-am ieșit eu c-o nuia:
„Lup flămând cu trei cojoace,
Hai la maica să te joace” —
Eu chemam pe lup încoace,
El fugea-ncotro vedea.
Ieri pe drum un om sărac
Întreba pe la vecine:
—”Poartă-se copiii bine?
Dacă nu, să-i vâr în sac!”
Și-a venit la noi la poartă
Și-am ieșit eu și i-am spus:
—”Puiul meu e bun și tace
Nu ți-l dau, și du-te-n pace!
Ești sărac dar n-am ce-ți face!
Du-te, du-te!” și s-a dus.
Și-a venit un negustor
Plin de bani, cu vâlvă mare,
Cumpăra copii pe care
Nu-i iubește mama lor.
Și-a venit la noi la poartă
Și-am ieșit și l-am certat:
—”N-ai nici tu, nici împăratul
Bani să-mi cumpere băiatul!
Pleacă-n sat, că-i mare satul,
Pleacă, pleacă!” și-a plecat.
34. La un amic (Epigramă)
de Alexandru Macedonski
Crezând că nu mai sunt acelaș, amice, poate nu te-nșeli
Dar mi se pare de-altă-parte că ești schimbat mai mult ca mine
Căci azi mă vezi că sunt ca tine,
Că am defecte și greșeli.
35. Concertul în luncă
de Vasile Alecsandri
În poiana tăinuită, unde zbor luciri de lună,
Floarea oaspeților luncii cu grăbire se adună,
Ca s-asculte-o cântăreață revenită-n primăvară
Din străinătatea neagră, unde-i viața mult amară.
Roi de flăcări ușurele, lucioli scânteitoare
Trec în aer, stau lipite, de luminărele-n floare
Răspândind prin crengi, prin tufe o văpaie albăstrie
Ce mărește-n mezul nopții dalba luncii feerie.
Iată, vin pe rând, păreche, și pătrund cole-n poiană
Bujorelul vioi, rumen, cu năltuța odoleană,
Frățiori și romănițe care se ațin la drumuri,
Clopoței și măzărele, îmbătate de parfumuri.
Iată frageda sulcină, stelișoare, blânde nalbe,
Urmărind pe busuiocul iubitor de sânuri albe.
Dediței și garofițe, pârguite-n foc de soare,
Toporași ce se închină gingașelor lăcrimioare.
Vine cimbrul de la câmpuri cu fetica de la vie,
Nufărul din baltă vine întristat, fără soție,
Și cât el apare galben, oacheșele viorele
Se retrag de el departe, râzând vesel între ele.
În poiană mai vin încă elegante floricele,
Unele-n condurii doamnei și-n rochiți de rândunele,
Altele purtând în frunte, înșirate pe o rază,
Picături de rouă dulce care-n umbră scânteiază.
Ele merg, s-adună-n grupe, se feresc de buruiene
Și privesc sosind prin aer zburători cu mândre pene,
Dumbrăvenci, ganguri de aur ce au cuiburi de matasă,
Ciocârlii, oaspeți de soare, rândunele,-oaspeți de casă.
Mierle vii șuierătoare, cucul plin de îngâmfare,
Gaița ce imitează orice sunete bizare,
Stigleți, presuri, macalendri ce prin tufe se alungă
Și duioase turturele cu dor lung, cu jale lungă.
Iată, vin și gândăceii în hlamide smălțuite;
Iată grieri, iată fluturi cu-aripioare pudruite,
Și culbeci care fac coarne purtându-și casa-n-spinare…
La ivirea lor poiana clocotește-n hohot mare.
Iată-n urmă și albine aducând în gură miere…
Zburătorii gustă-n grabă dulcele rod cu plăcere,
Apoi sorb limpidea rouă din a florilor potire,
Șoptind florilor în taină blânde șoapte de iubire.
Dar, tăcere!… Sus pe-un frasin un lin freamăt se aude!…
Toți rămân în așteptare. Cântăreața-ncet prelude.
Vântul tace, frunza deasă stă în aer neclintită…
Sub o pânză de lumină lunca pare adormită.
În a nopții liniștire o divină melodie
Ca suflarea unui geniu pintre frunze-alin adie,
Și tot crește mai sonoră, mai plăcută, mai frumoasă,
Pân’ ce umple-ntreaga luncă de-o vibrare-armonioasă.
Gânditoare și tăcută luna-n cale-i se oprește,
Sufletul cu voluptate în estaz adânc plutește,
Și se pare că s-aude prin a raiului cântare
Pe-ale îngerilor harpe lunecând mărgăritare.
E privighetoarea dulce care spune cu uimire
Tainele inimii sale, visul ei de fericire…
Lumea-ntreagă stă pătrunsă de-al ei cântic fără nume…
Macul singur, roș la față, doarme, dus pe ceea lume!
Epigrame scurte care stârnesc zâmbetul
Epigrama spune mult în doar câteva versuri. Poanta se află adesea chiar în ultimul rând.
36. Unui scriitor avid de nemurire
de Cincinat Pavelescu
Uitând că gloria e fum,
Imprimi volum după volum!
Dar timpul crud, pe nesimțite,
Cum le primește le și-nghite!
37. Unui sonetist
de Cincinat Pavelescu
Cu multă caznă tu te-ntreci
A cizela sonete reci!
Dar publicul, când le citește,
Înădușește!
38. Unui scriitor popular
de Cincinat Pavelescu
Eu nu știu azi la șezătoare
Ce ne silește să dormim;
Nu e târziu și e răcoare!
(Un glas): În sală e Nigrim!
39. Unui poet netalentat
de Cincinat Pavelescu
Găsesc că prea se-ngâmfă el
Cu păru-i arhiabondent:
Alecsandri era mai chel
Și… parcă-avea mai mult talent!
40. Unor poeți inspirați
de Cincinat Pavelescu
V-ați cotizat cinci desperați
O epigramă să-mi fumați,
Dar publicul, ca s-o-nțeleagă,
S-a frământat o noapte-ntreagă.
Poezii amuzante din literatura veche: Anton Pann și George Ranetti
Anton Pann și George Ranetti au scris întâmplări și satire pline de ironie. Din poeziile mai lungi de mai jos am ales începuturi scurte; ele se continuă în volumele și arhivele literare ale autorilor.
41. D-unde știi că sunt hagiu? (fragment)
de Anton Pann
Odată un negustor
Fiind pe drum călător,
Patru hoți îl întâlnesc,
Îl dezbrac, îl jefuiesc
42. Nepotul împrumutat (fragment)
de Anton Pann
Unul avînd un nepot
Sărac și lipsit de tot,
Vine într-o zi la el
Și să roagă-ntr-acest fel:
43. Cântărețul și baba (fragment)
de Anton Pann
Oarecând un cântăreț
Atât să ținea măreț,
Cât gândea în sine el
Că-ntrece pe Cucuzel.
44. Scumpul (fragment)
de Anton Pann
Peste un râu foarte mare
Și repede curgător
Vrând să treacă oarecare
Scump, de argint iubitor,
45. De cînd ploaia cu cîrnații (fragment)
de Anton Pann
Demult, în vremea uitată,
O muiere cînd dregea,
De bărbatul ajutată,
Cele de lipsă-n argea,
46. Noi vrem galoși! (fragment)
de George Ranetti
E frig ca-n Pol la Eschimoși
Și biata plebe proletară
Răcnește-n hainele-i de vară:
Noi vrem galoși!
47. Pesimistul (fragment)
de George Ranetti
Mai c-ași plânge. Traiu-mi este o grozavă tragedie. —
Cel din urmă act: Neantul… Ptiu, o muscă-n farfurie!
48. O tempora, o mores! (fragment)
de George Ranetti
Ochii Vilmei parcă-s două
Felinare cu petrol
Și lucesc mai clari, parol,
De cât albii stropi de rouă.
49. Idilă modernă (fragment)
de George Ranetti
Ea-i zise cu sfială:
— Din viața conjugală
Vom face un poem
Din cele mai măiestre
50. Prea sus pus! (fragment)
de George Ranetti
Ți-aduci aminte? Te-am văzut
În loja ta de primul rang
Alături de-un bătrân, mai slut
Ca cel mai slut orangutang!
Cum alegi o poezie amuzantă?
Pentru copiii mici, caută repetiții, ritm și personaje simpatice: „Mămăruță, ruță”, „Rățioara mea” și „Nelu” sunt ușor de citit cu voce tare. Pentru elevi, o fabulă precum „Racul, broasca și știuca” ori „Leul deghizat” oferă și prilejul de a discuta despre felul în care personajele se păcălesc.
Pentru adulți, epigramele lui Cincinat Pavelescu și satirele lui George Ranetti au un haz diferit: mai multă ironie și joc de idei. Dacă îți plac poeziile scurte de toate felurile, citește și colecția de poezii scurte; pentru alte creații ale poetului, poți continua cu poeziile lui George Topîrceanu.
Pentru lectură suplimentară, arhiva Wikisource cuprinde epigramele lui Cincinat Pavelescu, precum și paginile dedicate lui Anton Pann și lui George Ranetti.
Mic glosar
- Momiță – maimuță, în limbajul fabulelor vechi.
- Coceni – tulpini uscate ale porumbului, rămase după recoltare.
- Pânzar – meșteșugar care țese pânză.
- Galoși – încălțări de protecție, purtate peste pantofi.
- Imaș – loc unde pasc animalele.
- Huzur – viață comodă, fără griji.
- Hagiu – persoană care a făcut un pelerinaj la un loc sfânt.
- Poantă – încheiere neașteptată a unei glume sau a unei epigrame.