George Topîrceanu (1886–1937) a dat literaturii române balade de neuitat, poezii amuzante, pasteluri și versuri pentru copii. În rapsodiile sale, anotimpurile capătă viață, iar în parodii ironia rămâne mereu plină de inteligență și farmec.
Am reunit 50 de poezii ale poetului, de la cunoscuta „Balada unui greier mic” și „Acceleratul” până la sonete și romanțe. Cuprinsul te ajută să ajungi repede la poezia dorită.
Cele mai cunoscute poezii de George Topîrceanu
Baladele și rapsodiile au făcut din Topîrceanu un poet îndrăgit de generații de cititori. Observația fină se împletește cu muzicalitatea și cu umorul.
1. Balada unui greier mic
George Topîrceanu
Peste dealuri zgribulite,
Peste țarini zdrențuite,
A venit așa, deodată,
Toamna cea întunecată.
Lungă, slabă și zăludă,
Botezând natura udă
C-un mănunchi de ciumafai, –
Când se scutură de ciudă,
Împrejurul ei departe
Risipește-n evantai
Ploi mărunte,
Frunze moarte,
Stropi de tină,
Guturai…
Și cum vine de la munte,
Blestemând
Și lăcrimând,
Toți ciulinii de pe vale
Se pitesc prin văgăuni,
Iar măceșii de pe câmpuri
O întâmpină în cale
Cu grăbite plecăciuni…
Doar pe coastă, la urcuș,
Din căsuța lui de humă
A ieșit un greieruș,
Negru, mic, muiat în tuș
Și pe-aripi pudrat cu brumă:
– Cri-cri-cri,
Toamnă gri,
Nu credeam c-o să mai vii
Înainte de Crăciun,
Că puteam și eu s-adun
O grăunță cât de mică,
Ca să nu cer împrumut
La vecina mea furnică,
Fiindcă nu-mi dă niciodată,
Și-apoi umple lumea toată
Că m-am dus și i-am cerut…
Dar de-acuș,
Zise el cu glas sfârșit
Ridicând un picioruș,
Dar de-acuș s-a isprăvit…
Cri-cri-cri,
Toamnă gri,
Tare-s mic și necăjit!
2. Rapsodii de primăvară
George Topîrceanu
Sus prin crângul adormit,
A trecut în taină mare,
De cu noapte, risipind
Șiruri de mărgăritare
Din panere de argint,
Stol bălai
De îngerași,
Cu alai
De toporași.
Primăvară, cui le dai?
Primăvară, cui le lași?
Se-nalță abur moale din grădină.
Pe jos, pornesc furnicile la drum.
Acoperișuri veștede-n lumină
Întind spre cer ogeacuri fără fum.
Pe lângă garduri s-a zvântat pământul
Și ies gândacii-Domnului pe zid.
Ferestre amorțite se deschid,
Să intre-n casă soarele și vântul.
De prin balcoane
Și coridoare
Albe tulpane
Fâlfâie-n soare.
Ies gospodinele
Iuți ca albinele,
Părul le flutură,
Toate dau zor.
Unele mătură,
Altele scutură
Colbul din pătură
Și din covor.
Un zarzăr mic, în mijlocul grădinii,
Și-a răsfirat crenguțele ca spinii
De frică să nu-i cadă la picioare,
Din creștet, vălul subțirel de floare.
Că s-a trezit așa de dimineață
Cu ramuri albe — și se poate spune
Că-i pentru-ntâia oară în viață
Când i se-ntâmplă-asemenea minune.
Un nor sihastru
Și-adună-n poală
Argintul tot.
Cerul e-albastru
Ca o petală
De miozot.
Soare crud în liliac,
Zbor subțire de gândac,
Glasuri mici
De rândunici,
Viorele și urzici…
Primăvară, din ce rai
Nevisat de pământeni
Vii cu mândrul tău alai
Peste crânguri și poieni?
Pogorâtă pe pământ
În mătăsuri lungi de vânt,
Lași în urmă, pe câmpii,
Galbeni vii
De păpădii,
Bălți albastre și-nsorite
De omăt topit abia,
Și pe dealuri mucezite
Arături de catifea.
Și pornești departe-n sus
După iarna ce s-a dus,
După trena-i de ninsori
Așternută pe colini…
Drumuri nalte de cocori,
Călăuzii cei străini,
Îți îndreaptă an cu an
Pasul tainic și te mint
Spre ținutul diafan
Al câmpiilor de-argint.
Iar acolo te oprești
Și doar pasul tău ușor,
În omăt strălucitor,
Lasă urme viorii
De conduri împărătești
Peste albele stihii…
Primăvară, unde ești?
3. Rapsodii de vară
George Topîrceanu
Cine-ar putea să spună
Câți secoli au trecut
De-o lună,
De când nu te-am văzut?…
Salcâmii plini de floare
Se uită lung spre sat,
Și-n soare
Frunzișul legănat
Le-atârnă ca o barbă…
Acolo mi-am găsit
În iarbă
Refugiul favorit.
Acolo, ca-ntr-un templu,
De-atâtea dimineți
Contemplu
O tufă de scaieți.
Pe când departe-n zare,
Mirat ca un copil,
Răsare
Un astru inutil…
Iubito, fără tine
Începe-o nouă zi…
Dar cine
Le poate socoti?
Că zilele-n restriște
Se-nalță și apun
Ca niște
Baloane de săpun…
Cu mâinile sub tâmplă
Cum stau așa culcat,
Se-ntâmplă
Un fenomen ciudat:
Privirea mea distrată
Prin negre rămuriști
Mi-arată
Doi ochi adânci și triști
Și-n orice strop de rouă
Văd două brațe, mici
Ca două
Picioare de furnici.
Dar dacă o lăcustă,
Din verdele talaz,
Robustă
Îmi sare pe obraz, –
Din ochii mei dispare
Mirajul interpus,
Pe care
L-am zugrăvit mai sus,
Și-n ochii mei deodată,
Ca-n alte dimineți,
S-arată
O tufă de scaieți…
Acum natura-ncepe
Cu tainicul ei glas
Din stepe
Să cânte-ncet pe nas.
Prin ierburile crude,
Sub cerul fără fund,
S-aude
Un bâzâit profund
Și până la amiază
Pământul încropit
Vibrează
Adânc și liniștit.
Sunt gâze și gângănii
Ce sar și fac mereu
Mătănii
Când trec prin dreptul meu,
Și-mpreunându-și zborul,
În ierburi își ascund
Amorul
Multiplu și fecund.
Și-n vremea asta, oare,
Când eu visez mereu
La soare –
Ce face dorul meu?
Iubirea mea nebună,
De-abia trezită-n zori,
Adună
Mănunchiuri mari de flori.
Se-ntreabă – ce să facă?
Și făr-a pregeta,
Ea pleacă
Întins, la casa ta.
Și nici nu bagi de seamă
Cum pasu-i furișat
Cu teamă
S-apropie de pat,
Ci doar treasari deodată
Și parcă-ți pare rău.
Mirată,
Te uiți în jurul tău…
Iar ea-ntr-un suflet vine
Cu părul desfăcut
La mine,
Să-mi spuie ce-a făcut…
Așa, spre zarea largă,
Pe zi de-atâtea ori
Aleargă
Pe drumuri lungi de flori.
Târziu, când peste lanuri
Coboară spre câmpii
Noianuri
De umbre argintii;
Când luminosul crainic,
Luceafărul stingher
Și tainic
S-aprinde iar pe cer
Și cu lumina nouă
Sclipește ca un strop
De rouă
Pe vârful unui plop,
Iubirea mea fugară
De-abia s-a liniștit,
Și-afară,
Ca un copul trudit,
Pe-un maldăr de sulfine,
Cu cel din urmă gând
La tine,
Adoarme suspinând.
4. Broaștele
George Topîrceanu
Am ascultat din umbră cântarea lor înaltă.
Buchetele de trestii dormeau cu foșnet lin.
Era o lună plină în fiecare baltă,
Și-n fiecare undă o piatră de rubin.
Iar nuferii, pe care lianele-i dezgroapă
Când i-a-nchegat în tremur lumina unui val,
Păreau luceferi galbeni, căzuți adânc în apă
Să-nsemne calea lunii spre-ntunecatul mal.
Ostroave mari de umbră închipuiau corăbii,
Iar papura, mișcată în treacăt de zefiri,
Nălța mănunchi în aer tremurătoare săbii,
Prin pânza de lumină a undelor subțiri.
Și broaștele semețe cântau cu glasuri multe
Pe când, din înălțime, privindu-și fața-n lac,
Un nour singuratic stătea uimit s-asculte
Cum bat ca toaca toate și-o clipă toate tac.
Se ridicau departe prelungi bătăi din palme
Și note-adânci de flaut ieșeau de jos, din stuh.
Părea că lapidează tăcerea nopții calme
O grindină de note zvârlite în văzduh.
Și cum deasupra apei s-amestecau întruna
Umplând singurătatea de freamăt viu, părea
Că toate laolaltă apostrofează luna.
Că fiecare broască se ceartă cu o stea.
Erau ocări în larma lunaticei orchestre
Și rugă arzătoare în tainicul ei zvon.
Spuneau Nemărginirii durerile terestre
Cu imnul lor zadarnic, solemn și monoton…
Cum le-ascultam din umbră acvatica fanfară,
Sub cerul vast al nopții cu ele-am retrăit
O noapte luminoasă din era terțiară.
Nefericit și singur ca primul troglodit.

5. Acceleratul
George Topîrceanu
Peste fagi cu vârfuri sure
A căzut amurgul rece.
Înserarea mută trece
Furișată prin pădure.
Spre apus abia s-arată
Printre crengi, întunecată,
O văpaie de rubin…
Din frunzișurile grele
De-nnoptare, tot mai vin
Glasuri mici de păsărele…
Reci și palide-n senin
Se ivesc deasupra stele.
Și deodată, dintre dealuri
Se desprinde larg un zvon
Depărtat și monoton,
Ca un murmur lung de ape
Revărsate peste maluri…
Crește-n luncă, mai aproape,
Umple văile vecine
De răsunet mare…
Vine!…
Fulger negru… trăsnet lung
Dus pe aripi de furtună,
Zguduind pământul tună,
Zările de-abia-i ajung…
Parcă zboară,
Parcă-noată.
Scuipă foc, înghite drum,
Și-ntr-un valvârtej de fum
Taie-n lung pădurea toată…
A trecut…
Dinspre câmpie,
Vuiet greu de fierărie
Se destramă în tăcere…
Scade-n depărtare…
Piere…
Iar în urmă-i, din tufișuri,
De prin tainice-ascunzișuri,
Se ivesc pe jumătate
Păsărele ciufulite,
Alarmate
Și-ngrozite:
Cine-i?… Ce-i?… Ce-a fost pe-aici?…
Ciripesc cu glasuri mici
Cinteze și pitulici.
Doar un pui de pițigoi,
Într-un vârf de fag pitic,
Stă cu penele vulvoi
Și făcând pe supăratul:
— Ce să fie? Nu-i nimic.
A trecut Acceleratul…
Poezii pentru copii, păsări și animale
Greierii, păsările, broaștele și micile întâmplări din natură prind voce în versuri accesibile, uneori jucăușe, alteori melancolice.
6. Zi de vară
George Topîrceanu
Linişte. Căldură. Soare.
Sălciile plângătoare
Stau în aer, dormitând.
Un viţel în râu s-adapă
Şi-o femeie, lângă apă,
Spală rufele, cântând.
Şi din vale abia vine
Murmur slab, ca de albine,
Somnoros şi uniform:
Râul, strălucind în soare,
Ceartă sălciile, care
Toată ziulica dorm.
Sub o salcie bătrână
Şi cu-o carte groasă-n mână
Care-mi ţine de urât,
M-am culcat în fân pe spate, –
Somnul lin, pe nechemate,
A venit numaidecât.
Cântec, murmur, adiere
De zefir în frunze piere
Şi rămâne doar un glas
Care umple valea-ngustă.
Ia te uită, o lăcustă
Mi-a sărit tocmai pe nas!
7. Furtuna
George Topîrceanu
Nimeni n-a rămas în stradă.
Norii negri vin grămadă.
Zboară frunzele uscate
În văzduh împrăștiate
Și salcâmii stau să cadă:
Bate vântul, bate…
A ieșit de la răscruce
O femeie care duce
Un copil de mână… Sună
Porți izbite de furtună
Și femeia face cruce:
Fulgeră și tună.
Dar a norilor năframă
Se sfâșie… Biata mamă,
Cu puterile scăzute,
Vrea copilul să-și ajute
Și cu glas pierdut îl cheamă:
— Hai cu mama, iute!
L-a luat acum în brațe.
Ploaia o izbește-n față.
Bolta parcă-i spartă-n două…
Cu mânuțele-amândouă
El de gâtul ei s-agață:
— Plouă, mamă, plouă!
8. Din tren
George Topîrceanu
Ca un val de cer senin
Prins în volbură nomadă
Curge vântul cristalin
Pe câmpia de zăpadă.
Fără urmă, fără ţel,
Gândul meu pierdut aleargă
La întrecere cu el,
Şi se pierde-n zarea largă.

9. Câți ca voi!
George Topîrceanu
Sus, pe gardul dinspre vie,
O găină cenușie
Și-un cocoș împintenat
S-au suit și stau la sfat:
— Ia te uită, mă rog ție,
Cât de sus ne-am înălțat!…
Și deodată, cu glas mare,
Începură amândoi,
Să cotcodăcească-n soare:
— Nimeni-nu-mai-e-ca-noi!…
Nimeni-nu-mai-e-ca-noi!…
Dar de sus, din corcoduș,
Pitulându-se-ntre foi,
Mititel și jucăuș,
Le-a răspuns un pițigoi:
— Câți-ca-voi! Câți-ca-voi!…
10. Aeroplanul
George Topîrceanu
Spre apusul de jăratic
Cu livezi scăldate-n aur,
Trece-un nour singuratic
Alb și mare cât un taur.
Iar în urma lui s-abate,
Gata-gata să-l ajungă,
Un țânțar cu coada lungă
Și cu aripi nemișcate.
Crește-n asfințit pojarul.
Dealurile stau s-adoarmă.
Norul tace, dar țânțarul
Umple liniștea de larmă…
Poezii haioase, ironie și parodii
Ironia sa transformă situațiile cotidiene în surprize poetice, fără să piardă măsura și eleganța versului.
11. Vara la țară… (parodie după Al. Depărățeanu)
George Topîrceanu
Locuința mea de veră
E la țeră…
Acolo era să mor
De urât și de-ntristare
Beat de soare
Și pârlit îngrozitor!
Acolo, când n-are treabă,
Orice babă
Este medic comunal.
Viața ce aci palpită
E lipsită
De confort occidental.
Nu există berărie,
Nici regie…
Doar un hoț de cârciumar
Care are marfă proastă
Și-o nevastă
Ce se ține c-un jandar.
Când te duci pe drumul mare
La plimbare,
Este praf de nu te vezi.
Trec, mișcând domol din coadă,
Spre livadă
Ale satului cirezi.
Și te poartă sub escortă
O cohortă
De țânțari subțiri în glas,
Înzestrați la cap c-o sculă
Minusculă
Cu pretenție de nas…
Când se ia câte-o măsură,
Lumea-njură
Pe agentul sanitar
Și-l întreabă fără noimă:
— Ce-ai cu noi, mă?
Pentru ce să dăm cu var?…
Ale satului mari fete
Fără ghete
Ies la garduri pe-nserat…
(Am văzut aci-ntr-o noapte
Niște fapte
Care m-au scandalizat!)
Lângă foc, o babă surdă
Și absurdă
Spune, ca și alte dăți,
Tot povestea cu Ileana
Cosânzeana,
Plină de banalități.
Doarme-apoi adânc comuna…
Numai luna
Galbenă ca un bostan
Iese, mare și rurală,
La iveală,
Dintr-o margine de lan.
Când și când un câine urlă
Ca din surlă…
Carul mare s-a oprit
Suspendat, ca un macabru
Candelabru,
Peste satul adormit…
Dar în zori încep cocoșii,
Păcătoșii,
Ca să facă iar scandal, —
Să te saturi de viață
Și dulceața
Traiului patriarhal!
D-aia zic eu, prin urmare,
Vorbă mare:
Că de-acuma, să mă tai,
Nu-mi mai trebuie-altă cură
În natură,
Să mă duceți cu alai!
Meargă pictorii la țară
Ca să piară
De căldură și de praf!
Mie dați-mi străzi pavate,
Măturate, —
Dați-mi cinematograf!
Ca un fluture pe floare,
Beat de soare,
Pentru ce să mor așa?
Nu mai vreau țărănci naive,
Primitive…
Mie dați-mi altceva!
Dați-mi, dați-mi strada-ngustă
Unde gustă
Omul viața mai din plin
Cu trăsuri, femei cochete
Și cu fete
Încălțate cel puțin!
12. Toamna în parc
George Topîrceanu
Cad grăbite pe aleea
Parcului cu flori albastre
Frunze moarte, vorba ceea,
Ca iluziile noastre.
Prin lumina estompată
De mătasa unui nor,
Visătoare trece-o fată
C-un plutonier-major.
Rumen de timiditate
El se uită-n jos posac.
Ea strivește foi uscate
Sub pantofii mici de lac.
Și-ntr-o fină discordanță
Cu priveliștea sonoră,
Merg așa, cam la distanță,
El major și ea minoră…

13. La Paști
George Topîrceanu
Astăzi în sufragerie
Dormitau pe-o farfurie,
Necăjite și mânjite,
Zece ouă înroșite.
Un ou alb, abia ouat,
Cu mirare le-a-ntrebat:
– Ce vă este, frățioare,
– Ce vă doare?
Nu vă ninge, nu vă plouă,
Stați gătite-n haină nouă,
Parcă, Dumnezeu mă ierte,
N-ați fi ouă…
– Suntem fierte!
Zise-un ou rotund și fraise
Lângă pasca cu orez.
Și schimbându-și brusc alura,
Toate-au început cu gura:
– Pân’la urmă tot nu scap!
– Ne gătește de paradă.
– Ne ciocnește cap în cap
Și ne zvârle coaja-n stradă…
– Ce rușine!
– Ce dezastru!
– Preferam să fiu omletă!
– Eu, de m-ar fi dat la cloșcă,
Aș fi scos un pui albastru…
– Și eu unul violet…
– Eu, mai bine-ar fi să tac:
Așa galben sunt, că-mi vine
Să-mi închipui că pe mine
M-a ouat un cozonac!…
14. Albumul
George Topîrceanu
O, blestemată curiozitate!
Deunăzi, cu gânduri indiscrete,
Am profanat odaia unei fete, —
Acest muzeu de lucruri parfumate.
Albumul ei cu scoarțe violete
E plin de cărți poștale ilustrate;
Vederi din țară și străinătate,
Orașe, fluvii, parcuri și portrete.
Pe una scrie: „Dragă verișoară,
Ai auzit ca P.P.K. se-nsoară
Și vrea să ia o fată din Buzău?…”
Pe alta scrie numai: „Cugetare:
Amorul e un lucru foarte mare.”
Și iscălește: Guță Popândău.
15. Broasca țestoasă
George Topîrceanu
Nu-i vezi nici cap, nici coadă, nici picioare.
Un bolovan… Dar dac-o lași în pace,
Ea scoate botul de sub carapace
Și-ncet-încet se pune în mișcare…
În câte milioane de tipare,
Cu haine transparente sau opace,
A trebuit Viața să se-mbrace
În drumu-i de prefaceri milenare!
Căci dibuind o formă mai perfectă,
De la amibă până la insectă
S-a rătăcit în mii de ipoteze.
Și cât drum lung și evoluții grele,
Pân-a ajuns Natura să creeze
Gingașa formă a iubitei mele!
16. Sonet estival
George Topîrceanu
Din cerul mat, încovoiat pe zare
Ca un imens cuptor de porțelan,
Un soare imobil și diafan
Trimite raze perpendiculare.
Orașul „adâncit ca-ntr-o visare”,
Cu tot aspectul lui cotidian,
E bântuit în fiecare an
De felurite boli imaginare.
Prin atmosfera plină de insecte,
Vin de departe adieri suspecte:
Se furișază molima perfidă…
Trag storul la fereastră și, de frică,
Simt inima cum mi se face mică
Cât un microb de febră tifoidă.

17. Poetul
George Topîrceanu
Frumos ca un erou de melodramă,
El se expune-n poze studiate:
Profil… trois-quarts… din față… de la spate.
Și tuturor surâde ca o damă.
Știu până și vardiștii cum îl cheamă,
A devenit o personalitate.
Cotidiana lui celebritate
Ca un balon se umflă din reclamă.
Și scrie… scrie… și nimic nu șterge,
Având mereu impresia că „merge”
Și că-ntr-o zi va cuceri Parnasul.
Zadarnic, totdeauna, la intrare
Cu politețe i se taie nasul,
Că-i crește iar, din ce în ce mai mare!
18. Expunere de motive
George Topîrceanu
Întâi, fiindcă mi-a fost lene…
Al doilea, nu-s modernist
Sentimental ca Demostene
Și nici ca Blaga — futurist…
Al treilea, mi-e imposibil:
Eu dezaprob și versul șchiop
Și orice premiu divizibil…
Al patrulea — sunt mizantrop.
Al cincilea, din fudulie…
Al șaselea, fiindcă n-am
Încredere-n Academie
Și nici la cine s-o reclam…
Al șaptelea, — mi-a fost rușine…
Al optulea, n-aveam nici eu
Părere bună despre mine…
Al nouălea, îmi vine greu
Să mă prezint cu opu-n mână
Pe la iluștrii mei confrați
Din Academia Română,
Să zic: „E bun — mi-l premiați?…”
Al zecelea, nu pot admite
Să fiu învins la handicap —
Și când m-ar scoate din sărite
Le-aș da, pardon, cu opu-n cap!
Al unsprezecelea, — valuta
Reduce-o parte din talent.
Când mia face azi cât suta,
Ori dai un spor echivalent,
Ori tragi oblonul la fereastră…
Și-al doisprezecelea — nu pot,
Fiindcă printre dumneavoastră
E unul cârn și idiot…
Natură și anotimpuri
Primăvara, vara și toamna devin mici spectacole de culoare, sunet și mișcare, în poeme de lungimi diferite.
19. Octombrie
George Topîrceanu
Octombrie-a lăsat pe dealuri
Covoare galbene și roșii.
Trec nori de argint în valuri
Și cântă-a dragoste cocoșii.
Mă uit mereu la barometru
Și mă-nfior când scade-un pic,
Căci soarele e tot mai mic
În diametru.
Dar pe sub cerul cald ca-n mai
Trec zile albe după zile,
Mai nestatornice și mai
Subtile…
Întârziată fără vreme
Se plimbă Toamna prin grădini
Cu faldurii hlamidei plini
De crizanteme.
Și cum abia plutește-n mers
Ca o marchiză,
De parcă-ntregul univers
Privește-n urmă-i cu surpriză, —
Un liliac nedumerit
De-alura ei de domnișoară
S-a-ngălbenit, s-a zăpăcit
Și de emoție-a-nflorit
A doua oară…
20. Noiembrie
George Topîrceanu
Plouă stupid…
Cerul își scutură
Ca dintr-o ciutură
Frigul lichid.
Cârduri de ciori —
Neagră pecingine,
Flori de funingine
Zboară sub nori…
Plouă perfid.
Și-n doză minimă
Picură-n inimă
Neant acid.
Plouă de sus…
Toamna ironică
Îmi scrie-o cronică
Cât un Larousse.
(O Halimà, —
Pentru că nu cere
Nici introducere,
Nici „va urma”…)
Plouă placid:
A…e…i…o…u…ă…
Dacă continuă,
Mă sinucid!

21. Sfârșit de vară
George Topîrceanu
Dacă liniștea pădurii adormite
Nici o veste de-altădată nu-ți trimite
Și pe freamăte pornite de departe
Nu te-ajunge glas de dincolo de moarte,
Vin’ cu mine să ne pierdem în zadar
Printre galbenele rariști de stejar,
Cu sfioase campanule și sulfine,
Pe cărări pe unde nimeni nu mai vine.
Dulce zumzet somnoros și ireal
Să ne cheme spre poienile din deal.
Taina liniștii înalte să ne fure
Prin cotite luminișuri de pădure
Și la umbră să ne-mbie mai târziu
O clopotniță de aur străveziu,
Legănând deasupra creștetelor noastre
Licuricii înălțimilor albastre…
Fără gânduri, ca-ntr-un somn abia deschis,
Să trăim în clipe lungi același vis.
Foi uscate-n jurul tău să cadă rar,
La ureche să-ți descânte un bondar
Și cum stai cu ochii-nchiși pe jumătate,
Soare galben printre ramuri nemișcate
Să-ți învăluie-n tăcere și-n lumină
Fruntea mică de domniță bizantină.
Iar la-ntoarcere, să trecem prin pășuni
Și prin funduri de livadă cu aluni,
Printre garduri fumurii și solitare
Ce se uită-n urma noastră cu mirare…
Și din treacăt, ici și colo, să culegi
Sânziene cu tulpinele întregi,
Margarete, scânteioare și aglice,
Un buchet de flori orfane și calice,
Lung în coadă și ghimpos și cu țărână.
La plecare să-l ții falnic într-o mână,
Dar cu vremea, desfoiat, să-ți pară greu
Și la urmă să mi-l dai să-l duc tot eu…
O șopârlă pe cărare, lângă noi,
Speriată să foșnească dintre foi
Și să stea, să vă uitați o dată bine,
De departe, tu la ea și ea la tine,
Tu de sus și ea din pietrele fierbinți,
Amândouă serioase și cuminți.
Mai încolo o crenguță de mălin
Ori un ghimpe să te-ntârzie puțin
Și — purtând de-a lungul văilor prin țară
Vestea nouă a sfârșitului de vară,
Flutur mic, într-o lucire de-asfințit,
Să ne-ntâmpine din țarină grăbit,
Cu rugină pe albastre aripioare
Ca o veștedă petală de cicoare.
22. Aprilie
George Topîrceanu
Baloane mari de spumă albă prin grădini
(Și zarzărul, și vișinul, și perii)
Stau gata să se-nalțe din tulpini
Spre cerul primăverii…
Caisul nostru s-a gătit la poartă
Cu panglici albe, ca-n tablouri vechi,
Și cu zulufi de floare la urechi,
Cum astăzi nicăieri nu se mai poartă.
Pe strada mare,
Ies flori înalte la plimbare
În rochii de sezon, ușoare,
Cu toate că-i o vreme așa de schimbătoare.
Ah, fetele — și mai ales cucoanele —
Când vine primăvara
Sunt dulci și colorate ca bomboanele!
Pe cea care-a trecut o cheamă Clara,
Fiindcă are
Ochi albaștri tare,
Și gura ei cu rouge ca de coral
Surâde vertical…
Un mic vârtej, copil al Neființei,
De-a curmezișul străzii rătăcit,
Nebun în jurul lui s-a răsucit
Să-și prindă coada galbenă cu dinții.
Departe, în azurul dintre nori,
S-arată bifurcat pe cer
Un șir subțire de cocori,
O escadrilă de pe vremea lui Homer…
23. Primăvară
George Topîrceanu
După-atâta frig și ceață
Iar s-arată soarele.
De-acum nu ne mai îngheață
Nasul și picioarele!
Cu narciși, cu crini, cu lotuși,
Timpul cald s-apropie.
Primăvara asta totuși
Nu-i decât o copie.
Sub cerdac, pe lăuruscă,
Cum trecură Babele,
A ieșit un pui de muscă
Să-și usuce labele.
Păsările migratoare
Se re-ntorc din tropice.
Gâzele depun la soare
Ouă microscopice.
Toată lumea din ogradă
Cântă fără pauză.
Doi cocoși se iau la sfadă
Nu știu din ce cauză.
Un curcan stă sus, pe-o bârnă,
Nu vrea să se bucure.
Moțul roșu îi atârnă
Moale ca un ciucure.
Doar Grivei, bătrânul, n-are
Cu ce roade oasele.
Că de când cu postul mare,
Toate-i merg de-a-ndoasele.
Pentru câte-a tras, sărmanul,
Cui să ceară daune?…
Drept sub nasul lui, motanul
A venit să miaune.
Dar acum l-a prins potaia
Și-a-nceput să-l scuture…
Peste toată hărmălaia
Trece-n zbor un fluture.
Pe trotuar, alături saltă
Două fete vesele…
Zău că-mi vine să-mi las baltă
Toate interesele!
24. Noapte de toamnă
George Topîrceanu
Murmur lung de streșini, risipite șoapte
Cresc de pretutindeni și se pierd în noapte.
Rareori prin storuri o lumină scapă
De-mi aprinde-n cale reci oglinzi de apă
Și-mi trimite-n față raza ei răsfrântă…
Ploaia bate-n geamuri, streșinile cântă.
Dar treptat, cu larmă potolită scade
Cântecul acestui tremur de cascade.
Tot mai des în preajmă umbre vii răsar,
Ploaia peste case pică tot mai rar
Și-n grămezi de neguri apele se strâng…
Lumea-ntreagă doarme, streșinile plâng.
Până când o rază de argint în zare,
Lămurind pe boltă straturi de ninsoare,
Lin desface umbra și de crengi anină
Scânteieri albastre, boabe de lumină.
Iar acum din taina cerului deschis,
Peste firea mută cad lumini de vis
Și-n troiene albe norii se desfac…
Dar când iese luna, streșinile tac.
Dormi, iubire dulce!…
Numai eu întârziu, singur pe cărare,
Farmecul acestei clipe călătoare…
Gândurile mele vin să te deștepte,
Din pridvorul tainic să cobori pe trepte.
Să cobori în toamna limpede și rece
Și, visând cu mine clipa care trece,
Să-mi sporești tristețea ceasului târziu
Când, străin de tine, sufletu-mi pustiu
Va porni zadarnic, rătăcind pe drum,
Să sărute urma pașilor de-acum.

25. Fantezie de toamnă
George Topîrceanu
Acesta-i un cântec pe care de mult
Am vrut să vi-l cânt dumneavostră.
Natura-l repetă cu aspru tumult.
Acesta-i un cântec pe care-l ascult
Cu nasul lipit de fereastră.
Ca vechiul ceasornic cu muzică, port
Cântare latentă în mine.
Se pune-n mișcare un tainic resort
Și-mi cântă romanța trecutului mort
În freamăte lungi de suspine.
Cu crengile ude și fără veșmânt
Salcâmii la poartă se-ndoaie.
Pe stradă se plimbă iernaticul vânt
Și fluieră-n tactul aceluiași cânt
Și plânge cu lacrimi de ploaie.
În casă tac toate. Un singur covor
Atacă, pe nas, uvertura.
Și cărțile toate-l urmează în cor,
Începe să cânte întregul decor, —
Ceasornicul bate măsura.
Și-acuma-i un cântec adânc, ne-ntrerupt:
Dulapul cu-o aripă frântă,
Și patul, și soba, și scaunul rupt,
Și vechile cadre cu flori dedesubt
Se uită la mine și cântă.
Ca undele mării izbite de dig
Pereții-mprejur fredonează…
Și numai o muscă surprinsă de frig
Pe masă, alături de-un rest de covrig,
Cu labele-n sus, hibernează.
26. În Iași
George Topîrceanu
Două, post-meridiane…
Sună lung și monoton
Ornicul cu trei cadrane
De la Sfântul Spiridon.
Toamna prin văzduh adie
Ca un zbor de libelulă.
În lumina străvezie
Merge-agale o patrulă.
Pe trotuarul plin de soare
Saltă-n mers grăbit perechi
De studente zâmbitoare
Cu frizete la urechi,
Și spre Universitate
Trec, ducând pe serviete
Clarități întunecate
Și sclipiri de baionete.
Poezii de iubire, reflecție și tristețe
Dincolo de poezia comică, Topîrceanu a scris și versuri despre iubire, singurătate, timp și fragilitatea vieții.
27. Romanță (O, vis al iubirii trecute!)
George Topîrceanu
O, vis al iubirii trecute!
Sunt singur — omătul târziu
Pătează aleile mute
Și parcul e încă pustiu.
Văd iarăși castanii și plopii.
Prin ramuri suspine străbat.
Acum cu sfială m-apropii
De banca pe care ai stat.
Și pieptul începe să-mi bată.
De sus fluturând a căzut
Pe bancă o foaie uscată,
O frunză din anul trecut…
28. Romanță în stil vechi
George Topîrceanu
Se stinge amurgul cu roșii văpăi,
Și noaptea de vară
Coboară-n tăcere pe munți și pe văi,
Înaltă și clară.
La marginea apei să-și caute vad
O turmă s-abate.
Răsare și luna din codri de brad,
În singurătate.
Măicuțele-n umbra părerii de rău
Se duc să se culce;
Din vale s-aude un glas de pârău
Sălbatic și dulce.
Odihna s-așterne pe sfântul lăcaș
Din vremea străbună.
Și numai o fată cu dor pătimaș
Mai cântă sub lună.
Iubitul și-așteaptă s-o prindă în braț
La poală de munte,
Și lung s-o sărute cu dulce nesaț,
Pe ochi și pe frunte.

29. Somnul
George Topîrceanu
Când numai luna singură din noapte
Veghează din întinderea albastră,
Și când o rază albă, visătoare,
S-a strecurat sfioasă prin fereastră
Și-a adormit pe pernă, lângă tine, —
Atunci din cer, cu aripi nevăzute,
Copilul morții — somnul — tainic vine,
Pe ochii-nchiși, ușor să te sărute…
Tu, dragul meu, dacă te simți prea singur
Și n-ai pe nime-n camera săracă
Decât un nou dușman și oaspe: foamea…
Închide ochii! Foamea o să-ți treacă,
Și fără veste somnul îți aduce
O masă cu împărătești bucate, —
Belșugul unei lumi mai fericite,
Cu soare cald și parcuri, și palate…
Și nu te miri, așa firesc îți pare,
Când vin din trista lor singurătate
Icoane scumpe de odinioară,
Ființe dragi, de mult înmormântate.
…………….
O, înger blând, alinător durerii!
De pe cernita sufletului-zare,
Ridică-mi vălu-n fiecare noapte
Să văd splendoarea lumii viitoare!…
Mi-aduc aminte…-n serile de iarnă,
La gura sobei, — fără să-mi dau seama,
Mă cuprindeai în brațe moi de visuri,
Când îmi spunea povești frumoase mama…
Și-acuma simt singurătatea rece
Și tot pustiul nopților târzii.
Te chem să-mi vindeci sufletul, o clipă, —
Dar în zadar te chem, — că nu mai vii!
O, vino iar… și să-mi aduci cu tine
Iubitul chip de care sunt departe!
Atâta am, în lumea asta mare,
Și răutatea lumii ne desparte…
Sărută-mi ochii! — Dintre ea și mine,
Pieri-va ca prin farmec depărtarea:
Zâmbind frumoasă îmi întinde gura
Și-n vis e-atât de dulce sărutarea…
30. Gelozie
George Topîrceanu
Dacă nu ne-am fi-ntâlnit
(Absolut din întâmplare),
Tu pe altul oarecare
Tot așa l-ai fi iubit.
Dacă nu-ți ieșeam în drum,
Ai fi dat cu bucurie
Altuia străin, nu mie,
Mângâierile de-acum.
Ai avea și vreun copil
Care, poate (idiotul!),
Ar fi sămănat în totul
Cu-acel tată imbecil.
Dar așa… ce lucru mare
Că-ntr-o zi ne-am întâlnit
Și că-s foarte fericit, —
Absolut din întâmplare!
31. Populară
George Topîrceanu
Ah, războiul blestemat
Câte văduve-a lăsat
În durere — și câți prunci
Au rămas orfani de-atunci!
Dar când stai să te gândești,
Toate cele pământești
Sunt ca umbra norilor,
Ca mireasma florilor.
Nu-i mirare că, de-atunci,
Au crescut sărmanii prunci
Și văd încă soarele
Toate văduvioarele…
Doar pe morții din război
Putreziți în vânt și-n ploi
N-are cine-i întreba
Dacă-s fericiți ori ba.
32. Balada corbilor
George Topîrceanu
Posomorâți, cu gheara lungă,
Cu pliscuri negre de oțel,
Ne-am înfruptat cât să ne-ajungă
Din prânzul marelui Măcel.
Cu patrioții la paradă,
Amestecați printre eroi,
De-a valma coborâm în stradă, —
Dar nu ne ducem la război!
Când geme-n vaier lung câmpia,
Când stau întorși spre bolta cruntă
Cei logodiți cu veșnicia
Sub ploaia rece și măruntă;
Când moartea seceră flămândă
Făcând mormane de eroi, —
În dosul frontului, la pândă,
Noi nu ne ducem la război!
Târziu, cu penele mânjite
De sânge negru — și sătui,
În cuiburi calde și ferite
Ne-mperechem și scoatem pui
Ce s-or hrăni ca și părinții
Din hoituri slabe de eroi, —
Căci, soli voioși ai suferinții,
Noi nu ne ducem la război!
Alteță, zvonul crește iarăși,
Adună-ți ceata de eroi…
Cu moartea suntem buni tovarăși,
Dar nu ne ducem la război!

Fabule și satire în versuri
În fabule, poetul folosește animale și situații neașteptate pentru a pune în lumină vanitatea, lenevia, interesele și micile contradicții umane. Unele au umor satiric destinat mai ales cititorilor adulți.
33. Bivolul și coțofana
George Topîrceanu
Pe spinarea unui bivol mare, negru, fioros,
Se plimba o coțofană
Când în sus și când în jos.
Un cățel trecând pe-acolo s-a oprit mirat în loc:
— Ah, ce mare dobitoc!
Nu-l credeam așa de prost
Să ia-n spate pe oricine…
Ia stai, frate, că e rost
Să mă plimbe și pe mine!
Cugetând așa, se trage îndărăt să-și facă vânt,
Se pitește la pământ
Și de-odată — zdup! — îi sare
Bivolului în spinare…
Ce s-a întâmplat pe urmă nu e greu de-nchipuit.
Apucat cam fără veste, bivolul a tresărit,
Dar i-a fost destul o clipă să se scuture, și-apoi
Să-l răstoarne,
Să-l ia-n coarne
Și cât colo să-l arunce, ca pe-o zdreanță în trifoi.
— Ce-ai gândit tu oare, javră? Au, crezut-ai că sunt mort?
Coțofana, treacă-meargă, pe spinare o suport
Că mă apără de muște, de țânțari și de tăuni
Și de alte spurcăciuni…
Pe când tu, potaie proastă, cam ce slujbă poți să-mi faci?
Nu mi-ar fi rușine mie de viței și de malaci,
Bivol mare și puternic, gospodar cu greutate,
Să te port degeaba-n spate?…
34. Leul deghizat
George Topîrceanu
Leul s-a-mbrăcat odată
Într-o piele de măgar,
Să colinde țara toată
Din hotar până-n hotar,
Ca să vadă cum se poartă lupii (marii dregători)
Cu noroadele-i blajine de supuși rumegători.
Deci, trecând el într-o seară la o margine de crâng
Ca un biet măgar nătâng,
Niște lupi, cum îl văzură, se reped la el pe loc
Și-ntr-o clipă îl înșfacă, grămădindu-l la mijloc.
— Stați, mișeilor! Ajunge, — că vă rup în dinți acuși!
(Strigă leul, apărându-și pielea cea adevărată.)
Astfel vă purtați voi oare cu iubiții mei supuși?…
Lupii, cunoscându-i glasul, îndărăt s-au tras pe dată,
Și de frică se făcură mici, ca niște cățeluși.
— O, măria-ta! Iertare!
Zise cel mai diplomat, —
Semănai așa de tare
C-un măgar adevărat!…
35. Boierul și argatul
George Topîrceanu
Un boier, călare pe-o frumoasă iapă,
Trebuind să treacă într-un loc o apă
Peste-o punte-ngustă — și fiind grăbit,
Și-a chemat argatul și i-a poruncit:
— Ia-mi în spate iapa
Și mi-o trece apa!
— Nu pot, zise omul lăsând nasu-n jos.
— Hm! făcu boierul foarte mânios:
Leneșul la toate
Zice că nu poate…
36. Întrebare și răspuns
George Topîrceanu
Rumegând cocenii de pe lângă jug,
S-a-ntrebat odată boul de la plug:
— Doamne, pe când alții huzuresc mereu,
Pentru ce eu singur să muncesc din greu?…
La-ntrebarea asta, un prelung ecou
I-a răspuns din slavă:
— Pentru că ești bou…
37. Doi prieteni
George Topîrceanu
Un bețiv din lumea toată
(Care se numește Nae),
Ce fusese rupt odată
De nevastă-sa-n bătaie,
Auzind cum că nevasta unui prieten i-a cârpit
Și aceluia o palmă, foarte mult s-a veselit…
Morala:
Râde ruptul de cârpit.
38. Omul și rața
George Topîrceanu
Unui om, săracul, într-o dimineață,
I-a murit o rață,
Bietul om, de ciudă, tare s-a-ntristat,
Când văzu că-i moartă cu adevărat.
Dar la scurtă vreme, în aceeași lună,
I-a murit și soacra — tot de moarte bună…
Morala:
Să nu pierzi nădejdea, orice-ar fi să fie:
După întristare, vine bucurie.
39. Cin’ s-a fript cu ciorbă…
George Topîrceanu
Fratele nevestei unui negustor
A venit odată pe la casa lor,
Zicând că la noapte, mâine, cine știe,
Are gând să plece în călătorie
Și că, prin urmare,
Vrea să-și sărute sora la plecare.
— Ba să nu pui gura pe nevasta mea,
A strigat bărbatul, că intri-n belea!
— Și de ce să nu pun gura, măi cumnate,
Când știi că mi-e soră și că eu i-s frate?
— Poți să-i fii și tată! zise omul scurt, —
Cin’ s-a fript cu ciorbă suflă și-n iaurt.
40. Văduva și piticul
George Topîrceanu
Zice că demult, odată,
Un pitic s-a însurat
Cu o văduvă bogată,
Ce fusese măritată
Cu un mare om de stat.
Și-o fi dus ea, altădată, o viață mai tihnită,
Dar la urmă și piticul a făcut-o fericită…
Cu muncă și cu răbdare,
Poți face cât unul mare.

41. Microscopică
George Topîrceanu
Când pleca odată la război un om,
I-a strigat o cioară dintr-un vârf de pom:
— Du-te la bătaie, pentru țară mori,
Și-ți va da nevasta un copil din flori.
Omul,
Auzind acestea, n-a mai vrut să plece,
Deci a fost la urmă, fiindc-a dezertat,
Condamnat la moarte și executat.
Morala:
Cine crede tot ce-i spui
Este vai de capul lui.
Catrene, versuri satirice și lirică de dragoste
De la glume scurte și riposte pline de spirit, trecem spre poezii despre creație, memorie și iubire. Aceste texte completează imaginea unui autor ale cărui versuri pot fi pe rând tandre, melancolice sau ironice.
42. Catren (Lunii)
George Topîrceanu
Lună nouă, corn de aur,
Scump al nopților tezaur,
Subsemnatul — proletar
N-am nimic în buzunar!
43. Șomerul
George Topîrceanu
Umblând în sus și-n jos pe bulevard,
A poposit la umbră sub un gard,
Și-i trist fiindcă nimeni nu-l întreabă
Dac-a mâncat ori dacă are treabă…
44. Ripostă
George Topîrceanu
Vrei să mă spânzuri, vasăzică?…
Când te-am citit, în adevăr,
Îți dau cuvântul că de frică
Mi s-a zbârlit un fir de păr!
Cum? ți-a venit așa, deodată,
Netam-nesam?
Păreai un om cu judecată —
La asta nu mă așteptam.
Te-ai supărat și-ți pare rău
Că-s încă viu?
Păcat că ești de la Tazlău,
Păcat că trebuie să-ți scriu!
Dar asta-i datoria mea:
Să dau cu zacherlină-n proști.
Talent avem — o recunoști.
Atunci, păzea!
Păzea, să nu dai de rușine,
Să nu te strâng într-un sonet.
Să nu te spânzur eu pe tine
De-un epitet!
Păzea, că muza mi-i fecundă
Și când te-oi prinde nu te scap:
Cu șapte rime pe secundă
Îți dau la cap!
Păzea, să nu te-aștern pe-o filă
Și-n roca unui vers masiv
Să te-ncrustez definitiv
Ca pe-o fosilă!
Păzea, să nu-ți înfig în coastă
O epigramă ca un cui.
Să-ți sparg în cap o odă proastă,
Să faci cucui!
Să nu-ți arunc în ochi o stanță
Cu versuri mici,
Să nu te ard de la distanță
C-un hexametru ca un bici!
Și-apoi, în hazul galeriei,
C-un vers subțire ca un ac,
Pe frontispiciul Veșniciei
Să te fixez ca pe-un gândac!
45. Călimara
George Topîrceanu
Mi-ai dăruit, frumoasă doamnă, o călimară de argint
Cu două guri întunecate, ca două porți de labirint,
Prin care gîndurile mele s-or afunda neștiutoare
Și-adesea n-or găsi ieșire din bezna umedă, la soare.
Cu două guri ca de fîntînă, din care ultimul meu vis,
Scanfandru mic, privind cu spaimă spre fundul negrului abis,
Va încerca, zădarnic poate, s-adune înșirată-n salbe
Recolta de mărgăritare a viitoarelor nopți albe.
În călimara asta nouă roiesc ca fluturii imagini
Ce vor cădea cîndva inerte, pe cîmpul alb al unei pagini,
Închipuiri neplăsmuite și gînduri negîndite încă
Pe care stropul de cerneală le-nchide-n noaptea lui adîncă,
Cuvinte șterse peste-o clipă, fantome de idei defuncte,
O ploaie miniaturală de-accente, virgule și puncte –
Și-acele arabescuri pe care-o vagă fantezie
Sau numai mîna mea distrată le zugrăvește pe hîrtie.
În ea, tăcute și smerite, stau viitoarele regrete
Alături de bilanțul zilei și de adresa unei fete;
Scrisoarea de condoleanțe pe care, poate, o voi scrie
Unui amic în doliu după o rudă care încă-i vie;
O epigramă inedită; figura unui tip ridicol,
Pe care nu-l cunoaștem încă; un titlu mare de articol
Asupra unei chestii care va fi de actualitate
Cu siguranță, peste-o lună sau peste-un an și jumătate, –
Și toate cifrele arabe stau, de la 1 pîn’ la 9,
Amestecate și stupide, în călimara asta nouă…
În cupa ei de întuneric dorm viitorul și prezentul,
Cuvintele cu care, poate, îmi voi începe testamenul;
O poliță abia schițată, un madrigal, o amintire
A unei clipe viitoare, – sau o poemă de iubire
Pe care voi ceti-o, poate, atras de noapte lor bizară
În ochii tăi cei mari și negri ca două guri de călimară…
46. Fum
George Topîrceanu
Vis albastru al Naturii!
Cum se-nalță-ncet din sfera
Pământeștilor combustii, spre azur,
Spre Infinit,
Cu podoabe ireale decorează atmosfera
Anunțând Nemărginirii opera unui chibrit.
Colonade fără număr leagă cerul cu pământul
Și-n ogeagurile albe stau înfipte…
Dar acum
Peste case, ca o mare de lumină, trece vântul
Spulberând arhitectura colonadelor de fum.
Din cădelniți și din pipe prin văzduh se întretaie
Fum albastru de tămâie
Cu fum galben de tutun,
Ori plutește-n trâmbe albe peste câmpuri de bătaie
Fumul sângelui și-al morții,
Fumul gurilor de tun…
Alteori, din mari dezastre izvorăște ca un fluviu,
Dar cu aceeași nepăsare îl primește cerul trist:
Din incendiile Romei,
Din Stambul
Sau din Vezuviu,
Din altarele lui Buda sau din templele lui Crist.
Orientul își înalță fumul greu de mirodenii:
Visul pagodelor albe și-al fachirilor gângavi.
Miazănoapte, ceața deasă care-nchipuie vedenii,
Iar Apusul, fum de fabrici,
Jertfa turmelor de sclavi.
Sus, în spații reci, adună cataracte de zăpadă.
Lungi corăbii, la hotarul infinitului, străbat
Altitudini glaciale care-amestecă grămadă
Cu buhai de pe Negoiul aburii din Eufrat.
Sunt acolo scări înalte, străvezii ca floarea spumii.
Dar cu ochii către ele, în zadar aștepți mereu
Să se clatine azurul din catapiteazma lumii
Și pe treptele de marmur să coboare Dumnezeu…
Fum! Învăluie pământul ca să-l apere de soare.
Fum! Cu-ncetul ne cuprinde și ne strânge ca un zid
Și ne-năbușe de veacuri în rotundă închisoare
Cu ferestre de lumină care nu se mai deschid.
47. Păinjiniș
George Topîrceanu
În plasa gândurilor mele de lumină
Ți-am prins imaginea: o viespe
Subțire-n mijloc, ageră și fină.
O adiere poate s-o desprindă
Din luminosul ei hamac.
Să cadă ca o floare pe fața unui lac,
Să-i tulbure metalica oglindă…
E seară… Plopii înșirați în zare
Se sting departe –
Văpăi de umbră, facle funerare
La căpătâiul zilei moarte…
De ce să-mi stai zadarnic împotrivă?
Rămâi a mea…
O, nu te zbate, dulcea mea captivă, –
Rețeaua fină s-ar cutremura
Și fiecare fir întins prea tare
Mă doare…
Că le-am urzit – păianjen solitar –
Nu din argintul razelor de lună,
Ci din fiorul unui vis bizar
Pe care Noaptea mi-l aduce-n dar
Ca să-l trăim o clipă împreună…
48. Mi-a răsărit în suflet dorul…
George Topîrceanu
Mi-a răsărit în suflet dorul
Ca o plăpândă floare-albastră,
Și-ntr-un amurg de seară dulce
A înflorit iubirea noastră, —
Dar tu te-ai îngrijit, iubito,
Mai mult de floare, ca de glastră…
În taina nopților tăcute,
Când clipele se pierd mai greu,
Eu am hrănit cu lacrimi floarea
Ce-ntinerind creștea mereu,
Dar azi chemând uitarea sfântă
Smulg floarea sufletului meu.
49. Cântec (Florile uscate)
George Topîrceanu
Florile uscate
Care-mi stau în glastră,
Florile uscate
Știu povestea noastră.
Într-o dimineață
Le-ai adus grăbită
Și-ntr-o dimineață
Ea mi-a fost iubită…
Și-a murit iubirea
Ca o floare-n glastră,
A murit iubirea
Înaintea noastră.
50. Șoaptele nopții
George Topîrceanu
Întrebam aseară luna gânditoare:
— Dacă prin poiene a rămas o floare
Neculeasă încă pentru draga mea, —
Dacă sus, pe dealuri, pe poteci uitate,
Pretutindeni unde m-ai văzut cu ea,
Raza ta sfioasă printre crengi străbate
De-mi încurcă pașii luminoase fire,
Deșteptând în cale câte-o amintire, —
Dacă până-n ziuă visurile trec
Dar rămân în suflet, — pentru ce să plec?…
— Du-te-n lumea largă, pentru totdeauna,
Trist și singur du-te, du-te! zice luna.
Și-ntrebai lumina sufletului meu:
— Dacă fără dânsa timpul trece greu,
Dacă lângă dânsa mi-i așa de bine,
Spune-mi, suflet mândru, împăcat cu tine, —
Pentru ce, când toate lacrimile trec
Fără nici o urmă, — pentru ce să plec?…
Sufletu-mi răspunse: — Pe cărări pustii,
Du-te-n lumea largă. Și să nu mai vii.
Și-ntrebai atuncea inima-mi trudită:
— Cea dintâi, nebuno, căzuși în ispită,
Singură-n tăcere, tu ești vinovată
Că mă cert cu mine și cu lumea toată.
Când stelele nopții farmec nu mai au
Fără ochii dragii, — pentru ce să stau?…
Și-mi răspunse-n șoaptă (o, inima mea!)
— Du-te-n lume singur. Eu rămân cu ea.

Despre poezia lui George Topîrceanu
Topîrceanu a publicat volumele Balade vesele și triste și Migdale amare, alături de celebrele Parodii originale. A îmbinat expresivitatea versului clasic cu verva unui observator atent al vieții, al naturii și al micilor slăbiciuni omenești.
Mai poți citi poezii pentru copii, poezii de primăvară și poezii de toamnă, în alte selecții clasice Booknation.
Mic glosar
- Țarină – teren agricol cultivat, câmp.
- Ciumăfaie – plantă cu flori mari, evocată în „Balada unui greier mic”.
- Văgăună – adâncitură ori loc ferit în teren.
- Ciutură – găleată folosită la scos apa din fântână.
- Vardiști – gardieni sau agenți de ordine, în limbaj vechi.
- Ogeac – coș de fum.
- Parnas – simbol al poeziei și al consacrării literare.
- Catifea – țesătură fină, moale, folosită în comparații poetice.
