Aci nu afli de la nimeni cruţare. Nici nu-ţi este permis să acorzi nimănui cruţare. Devori sau te devoră!
Citind Baletul mecanic, al lui Cezar Petrescu, am avut cred parte de lecţia piedestalului. Adică? După Calea Victoriei, un roman de-al său care îmi plăcuse mult, am început lectura Baletului cu aşteptări foarte mari. Aşteptări care, cumva, neridicându-se la nivelul estimat, mi-a lăsat gustul dulce-amărui al coborârii câtorva trepte.
Totuşi, chiar admiţând că îl găsesc sub valoarea literară a Căii Victoria, nu sunt de acord cu afirmaţia că acest roman al lui Ceazar Petrescu ar fi numai “sensational de carton”, aşa cum îl etichetase dur Eugen Lovinescu în Istoria literaturii române contemporane.
Acţiunea Baletului, întâlnire a două planuri distincte şi clare, debutează cu acela mai facil. Întâlnirea lui Dan cu Angela, de care se îndrăgosteşte imediat, orbeşte, cadrul şi natura desfăşurării acţiunilor – cazinouri, iahturi, călătorii în lume, toalete şi opulenţă .
Viciu şi obsesie, degradare, personaje exclusiv alb sau negre, destine romantice sau tragice, elemente cheie şi simboluri presărate pentru a pregăti intervenţia şi puntea de legătură pentru planul doi – cam astfel arată schiţa în care apare, evoluează şi se sufocă dragostea protagonistului pentru “Angela cu ochi de azur”.
Şi, deşi această parte a cărţii este mai relaxantă, mai romantică, mai “domestică”, admit că tot cealaltă a regăsit talentul căutat al scriitorului, echilibrând şi balanţa pentru romanul care altfel mi-ar fi smuls un verdict de “banal”.
Rămas fără părinţi şi aproape fără nicio rudă ( cu excepţia unchiului Alec, pe care însă îl îndepărtează imediat), tânărul Dan, care fusese crescut cu multe dintre păcatele lumii avute – capriciu, vanitate, indiferenţă, inconsecvenţă, naivitate – cade pradă primei capcane a vieţii: dragostea.
Orbit de frumuseţea ochilor de azur ai Angelei, se vede la cheremul caracterului său slab – care face imposibilă o acţiune fermă chiar atunci când ar fi cazul – şi abilităţile îngrozitoare ale acestui înger de a manipula.
Averea care păruse un sac fără fund, începe să se împuţineze rapid; cu ocazia proprietăţilor pierdute încep să dispară şi liniştea, şi măştile.
În partea a doua, analiza psihologică începută anterior capătă nu doar consistenţă, dar mai ales forţă, devenind un atribut important şi lăudabil al cărţii.
De la personaje, atmosferă, descrieri, conflicte, traseele urmate şi mai ales ideea unui balet mecanic – am regăsit scriitura care îmi plăcuse la Cezar Petrescu.
Indiscutabil, în această parte, culorile se schimbă, fraza se ascute, iar spectacolul …. mecanic arată altfel.
Dacă enigmaticul patron care pare să fi salvat de la mizeria umană mai multe destine mai amuză uneori cu al său aspect bizar, dacă Ludmila pare să fi câştigat cu inocenţa şi simplitatea ei lupta din care Dan să zbate să lase în urmă fantomele trecutului, dacă iubiri par să se fi înfiripat din nou – sunt numai răzleţe tuşe calde.
Altfel, atmosfera din partea a doua a cărţii este una predominant gri, apăsătoare, rece şi chiar dramatică, bifând însă şi originalitatea şi valoarea literară a textului.
NOTĂ: 8 / 10
Alte recenzii de la Cezar Petrescu:
