Pentru că am auzit că d-na Camelia se pregătește pentru o nouă lansare, am zis că este timpul să vă recomand seria ei de autor, poate vă conving să încercați măcar una dintre cărțile sale. Nu pentru că este româncă, ci pentru că merită citită deoarece are un stil foarte personal de a transmite emoția și asta mă face mândră că e și româncă.
Vina
Sunt de părere că bunătatea umană este varianta civilizată și educată a omului, iar răul este o înclinație nativă care necultivată piere. Răul îmi pare revoltă, frustrare față de nimicnicia vieții, neputința de a schimba soarta, ignoranță în formă pură. Iar slăbiciunea caracterului este terenul optim unde răutatea înflorește. Bunătatea se învață, răul se pripășește, bunătatea clădește, răul nimicește. Dar pentru a învăța ai nevoie de timp. Iar timpul e incontrolabil, timpul e dușmanul din umbră, timpul n-are răbdare cu noi.
Nu amâna nimic, doar pe timpul prezent te poți baza, viitorul nu e întotdeauna al nostru. Nu risca să te încarci negativ, nu privi partea goală a paharului, nu te ascunde, nu fugi, asumă-ți.
Cu cât înaintez în vârstă, cu atât mai tare devin conștientă că viața e scurtă. Nu e timp de regrete, de victimizări, de delăsare, de remușcări. Viața e un amalgam de reușite și eșecuri. Nu poți avea controlul absolut. Iar succesul nu-ți garantează fericirea. Trăiește, responsabilizează-te, îndreaptă-te, educă-te, maturizează-te, umple-ți sufletul cu frumos, evită îndoiala și incertitudinile nefondate și nu renunța niciodată să crezi și să speri.
Am citit întâi Măștile fricii, și citind și Vina, evoluția stilului este clară. Finalul poate părea un pic grăbit și abrupt, dar este realistic. Fericirea în viața de zi cu zi nu te așteaptă la fiecare colț de stradă, iar în viața lui Tomas trenul a făcut deja prea multe stații. Din păcate, el a întârziat la toate opririle.
Purgatoriul îngerilor
Editura: Editura Trei
Anul apariției: 2018
Nr. pagini: 376 pagini
N-am putut citi cartea asta decât din perspectiva unei mame. Și, cu toată sinceritatea și obiectivitatea, e o ipostază pe care n-am puterea să mi-o imaginez. Nu-ți poți imagina cum ai reacționa, cum ai putea trăi, știind că propriul copil este rătăcit undeva, poate suferind de foame și frig, poate bătut și abuzat, sau chiar mai rău, iar tu n-ai posibilitatea să ajungi la el pentru a-l ajuta. E imposibil să nu te îneci în durere, să înveți să înoți în ea, clipă de clipă. Dragostea părintească e nebună și n-ar trebui pusă la încercare. Cumplit, crud, cutremurător.
Trecând peste durerea din spatele poveștilor din carte, mesajul este evident, este un semnal de alarmă ce arată spre societatea în care trăim. Către o societate nepăsătoare și indiferentă la lipsuri, abuzuri, iresponsabilitate și violență. O media care în loc să facă lumină și să educe, împroașcă cu noroi și răutate, promovează incultura și grotescul, o poliție și un sistem de asistență socială care nu dispun de resurse, care se confruntă cu trauma psihică și grotescul zilnic, iar pretențiile sunt exagerate; oameni, care în loc să-și cultive bunătatea și empatia, preferă indiferența, nepăsarea și chiar răutatea. Este despre noi și modul în care alegem să trăim. Este despre ce alegem să fim și să simțim. Este despre empatie umană, despre implicare, despre responsabilizare și ajutor și bucuria ce decurge din ele. Despre conștiințe încărcate și neputință. Dar și despre cruzime umană și ușurința cu care pot fi frânte aripile unui copil. Copii născuți fără șanse, copii fără copilărie, copii fără orizont.
Fericirea e ușoară ca un fulg. Doar te gâdilă, abia te atinge, nu e la fel ca tristețile grele, care dau cu tine de pământ.
Mi-a plăcut modul în care sunt descrise gândurile și frământările interioare ale lui Teodor. Modul în care privește viața, în care se maturizează, deschiderea și curiozitatea pentru informație și cunoaștere, înclinația lui pentru bunătate, în ciuda celor ce i se întâmplă, tendința către lucrurile frumoase. Este exemplul perfect că și din mocirlă poți privi către stele.
Măștile fricii
Editura: Editura Trei
Anul apariției: 2016
Nr. pagini: 240 pagini
M-a tulburat tare cartea asta. M-a întors și pe față și pe dos și m-a îndemnat la introspecție. Nu e o carte care să-ți arate calea cea bună, e o lecție de viață despre ura mocnită păstrată tainic în suflet și netratată care se întoarce împotriva ta și-ți distruge viitorul. Este despre neputința de a te desprinde de un trecut abuziv și marcant. Este despre nedreptate nejustificată, de o parte, și neînțeleasă și nemeritată, de cealaltă parte. Este despre încercarea de a te integra într-o lume care ți-a dat de înțeles, prin oamenii care ar fi trebuit să-ți ghideze primii pași, că n-ai loc în ea. Este despre frica că vei fi abandonat și neacceptat dacă îți arăți adevărata față. Este despre frica de a nu deveni exact ce ai urât și ce te-a rănit mai tare toată viața. Este despre lupte pierdute, regrete, greșeli, autodistrugere. Generalizând, cred că e realitatea crudă a multor familii din perioada comunistă și imediat următoare. Violența și abuzul din trecut fac imposibilă apropierea de semeni, integrarea în societate, ridică ziduri pe care nu reușești să le dobori.
Întotdeauna e mai ușor să judeci acțiunile celorlalți decât pe ale tale. După cum întotdeauna, din afară, știi mereu ce are altul de făcut. Când nu e vorba de tine, când nu ești tu în joc, soluțiile ți se răsfiră ca un evantai. Pentru că, nu-i așa, întotdeauna știm să-i sfătuim pe ceilalți, dar suntem atât de nepricepuți în a ne ajuta pe noi înșine.
Camelia Cavadia face parte dintre puținii autori români pe care îi recomand deoarece construiește povești cutremurătoare, cu subiecte ancorate în realitatea românească contemporană care îți rup sufletul în bucăți, dar datorită acestor teme abordate pot fi și constructive, provocându-te să-ți pui întrebări și să-ți analizezi viața și sufletul obiectiv.