Azi vreau să vorbesc despre o carte pe care trebuie s-o citiți. Și nu accept un refuz.
Abdalla Kalanga, despre care nu am găsit nimic. Un autor cu totul și cu totul uitat, cel puțin pe Wikipedia, pentru că nici acolo n-am găsit nimic. Cartea asta e cu totul și cu totul uitată.
Despre carte nu vreau să vă spun multe, nu vreau să vă dau prea multe amănunte. Povestea e complexă, și totuși simplă.
Tot ce se întâmplă este în jurul lui Makele, un copil negru care trăiește în condiții grele de trai alături de familia și consătenii săi. El se dezvoltă în mojlocul violențelor, în mijlocul bolii și al abuzurilor exercitate de albii europeni asupra negrilor, pe care îi consideră niște sclavi absoluți, niște ființe destinate trudei, abuzurilor, muncii neîntrerupte. Deși mulți dintre negri sunt aproape răpuși de boli grele, precum lepra, mulți dintre albii aleg să își însușească banii pentru cumpărarea medicamentelor, în loc să îi folosească în scopuri cu adevărat importante. Așa, mulți negri ajung chiar în locurile leproșilor, fără să sufere de această boală.
Makele și prietenii săi se dezvoltă într-o lume dură, cruntă, în care trebuie să suporte moartea din jurul lor, moartea de care nimeni nu se plânge, doar înlăuntru, pentru că albii ar pedepsi orice fel de plângere în stilul lor caracteristic – x lovituri de bici și y zile de muncă fără plată.
Într-un loc în care violența este la ea acasă, în care boala doboară pe capete, în care sărăcia și foame își află sălașul, în care educația este departe de a fi instaurată – se pot oare dezvolta o ceată de copii crescută în sânul junglei ?
Cartea aceasta m-a învățat foarte multe lucruri. În primul rând, citind-o, mi-am dat seama că am foarte multe avantaje, că primesc zilnic atâtea lucruri, inclusiv apa pe care o beau și mâncarea care mi-e la dispoziție. Nu trebuie să alerg prin junglă și să-mi rănesc picioarele în căutarea fructelor acre sau, la disperare, a omizilor și a cine știe ce altor lighioane.
Copiii din carte nu se bucură de educația școlară – cel puțin în primă fază – însă se bucură de cei șapte ani de acasă, aș spune eu, chiar dacă acești șapte ani de acasă nu sunt tocmai foarte plini și foarte consistenți. Au parte de iubire, au parte de suferință.
În al doilea rând, cartea îți relatează ce se întâmplă între albi și negri, sau, mă rog, ce se întâmpla. Erau supuși la munci grele, chinuitoare, considerați ca și sclavi absoluți. Nu cred că m-am gândit vreodată, sau cel puțin nu prea des, la cât de privilegiată sunt ! Pentru că, să fim sinceri – suntem noi oare obligați acum să muncim pe plantațiile cuiva, fără ca măcar să fim plătiți pentru asta ? Oricât de rău ne-ar fi, cred că, până la urmă, există alții mai năpăstuiți ca noi.
Albii sunt, la prima vedere, elementul răului – niște oameni cruzi, fără scrupule, fără sentimente, fără dreptate. Dar și acest stereotip dezvoltat până într-un moment este spulberat, la fel cum negrii nu reprezintă mereu inocența, bunătatea – binele.
Stilul autorului este foarte relaxant, foarte ușor. Povestea cărții este una puternică și dacă vă imaginați că violența este la ea acasă în cadrul acțiunii nu este chiar așa. Actele de violență sunt descrise decent, astfel încât, cred eu, chiar și un copil peste zece ani poate lectura această carte.
Nu pot să spun mai mult de atât, pentru că această carte trebuie citită, digerată, trebuie să înveți ceva din ea, nu ai cum altcumva. Nu vreau să îmi înșirui metaforele care ar fi și așa destule, nu vreau să mai spun altceva despre carte. Faptul că am subliniat existența violenței în povestea cărții a fost, sper eu, spre exemplificarea și argumentarea a ceea ce am spus – mai exact că am învățat ceva din lectura acestei cărți. Și sunt chiar mai multe lucruri de învățat de aici, nu doar că suntem atât de privilegiați – fapt pe care aș putea să-l dezvolt într-o polemică uriașă cu privire la carte.
Cartea aceasta nu apare pe GoodReads, nu știu cum a putut fi uitată, pentru mine este una dintre cele mai bune cărți citite vreodată.
Alte recenzii de la Abdalla Kalanga:
O voi cauta !