Nu mai mergem la cinematograf, nu ne mai cufundam în semiîntunericul sălii, cel atât de plin de prevestiri, nu mai avem plăcerea ecranului mare cât peretele, a protagoniștilor uriași care se aplecau peste noi ca să-și șoptească dragostea sau ură. Filmele se văd astăzi acasă – e că și cum n-am mai lua cina la restaurant ci am cere să ni se pună la pachet ca s-o consumam ziua următoare ca pe un sandviș. Dar suntem tot atât de mari amatori de filme, se fac tot atât de multe filme, avem nevoie tot atât de mult de specialist. Toți discutăm filmele văzute cu alții, cu prietenii, recomandăm regizori și actori, scotocim prin haznalele cu DVD-uri de la supermarket.
și aici intră Ioan-Pavel Azap, critic de film și iubitor de cinema. Rar am întâlnit pe cineva să povestească filme atât de pe scurt și în același timp cu atâta intimitate, de parcă le-ați fi văzut împreună. O spune singur, este critic și spectator deopotrivă. Nu este pretențios în expresie (criticii de film au și ei jargonul lor, de multe ori exasperant) și în acest limbaj prietenos nu ezită să emită judecați (până și competență și intransigența lui sunt prietenoase). Iar când e vorba de filmul românesc se trezește un alt „etaj” al criticului în el, mai scrupulos, dar nici pe departe unul mai indulgent.
Alexandru Vlad
